ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 861/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.12.2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., rezoluțiunea contractului de vânzare bunuri viitoare nr. x/14.10.2002 autentificat de BNP C., încheiat între B. și D. pentru neplata integrală a prețului, respectiv a 35.000 dolari, aferent imobilului situat în București. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și urm. C. proc. civ. La data de 13.02.2019, respectiv la data de 22.02.2019, reclamanta a depus precizări la acțiune. La data de 06.06.2019, E. S.R.L. a depus cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantei prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie în interesul reclamantei și admiterea acțiunii. La termenul din data de 12.06.2019, pârâtul a depus întâmpinare, respectiv cerere reconvențională, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București și excepția prescripției dreptului de a mai cere executarea unor eventuale obligații financiare ce ar fi fost stabilite în sarcina sa raportat la mențiunile din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2002, respectiv din declarația din 27.01.2006, respectiv obligarea reclamantei la plata sumei de 15.000 de dolari (în echivalent RON) reprezentând suma pe care tatăl acesteia a încasat-o în plus față de prețul stabilit în convenția autentificată sub nr. x din 17.06.1999 de BNP F.. La data de 28.06.2019, reclamanta a depus precizări privitoare la valoarea obiectului cererii, răspuns la întâmpinare și întâmpinare la cererea reconvențională. Prin sentința nr. 4906/04.09.2019, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 14.10.2019, sub nr. x/2018. Prin sentința nr. 4074/26.11.2019, Tribunalul Ilfov a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 05.12.2019, sub nr. x/2018. La termenul de judecată din data de 27.01.2021 Tribunalul din oficiu a invocat excepția autorității lucrului judecat.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 188/10.02.2021, Tribunalul București, secția a IV a civilă a admis excepția autorității lucrului judecat; a respins acțiunea pentru existența autorității de lucru judecat.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 580/A/07.04.2022, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă și de intervenientă împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. și intervenienta E. S.R.L.. Recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea instanței de apel este greșită întrucât, deși recunoaște schimbarea situației de fapt și implicit a cauzei acțiunii, reține că în recurs, prin decizia nr. 1391/08.04.2014 pronunțată de ICCJ, s-a stabilit că nu se poate reține culpa pârâtului în executarea obligațiilor ca motiv de rezoluțiune - practic instanța de apel a stabilit că nu se poate rezoluționa pentru orice neexecutare de obligații din partea pârâtului B., întrucât nu există culpă, potrivit celor consemnate în decizia ICCJ nr. 1391/08.04.2014. Or, reperele instanței de apel cu privire la executarea obligației de transmitere a dreptului de proprietate trebuiau să se raporteze, pe de o parte, la sentința nr. 1737/13.10.2011 pronunțată în dosarul nr. x/2009 prin care se stabilește că tatăl recurentei nu și-a executat propria obligație de a transmite dreptul de proprietate mai departe către pârâtul B. și astfel acesta nu își putea executa propria obligație. Pe de altă parte, trebuia să se raporteze la decizia nr. 381A/29.10.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2009 prin care se stabilește faptul că nu a fost transmis și că nu se mai poate transmite dreptul de proprietate asupra imobilului pârâtului B.. Instanța de apel menționează în mod eronat faptul că prin decizia Înaltei Curți se stabilește că nu se poate reține culpa pârâtului în executarea oricăror obligații ca motiv de rezoluțiune, întrucât Înalta Curte stabilește acest lucru doar din perspectiva obligațiilor privind formalitățile pe care pârâtul B. trebuia să le realizeze, și în niciun caz din perspectiva obligației de plată a diferenței de preț. Astfel, deși instanța de apel stabilește că autoritatea de lucru judecat nu poate exista în cazul în care situația de fapt și implicit cauza se schimbă în cadrul unei acțiuni, în prezenta cauză instanța de apel stabilește faptul că nu s-a schimbat nimic față de acțiunea anterioară, întrucât Înalta Curte, prin decizia nr. 1391/08.04.2014, a stabilit că pârâtul nu este în culpă pentru a se putea dispune rezoluțiunea (aspect vădit eronat). Or, Înalta Curte a stabilit că pârâtul nu este în culpă și nu se poate dispune rezoluțiunea doar din perspectiva obligațiilor privind formalitățile pe care pârâtul B. trebuia să le realizeze, întrucât în opinia Înaltei Curți acestea nu existau prin prisma faptului că se discută despre un contract de vânzare-cumpărare sub condiție suspensivă ce s-a împlinit la momentul emiterii Dispoziției de restituire nr. 3542/25.11.2004 (transmiterea proprietății imobilului de la D., tatăl recurentei, către pârâtul B. operând de drept la momentul emiterii dispoziției, fără a mai fi nevoie de vreo formalitate din partea pârâtului B.). Recurenta învederează că în cadrul acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 și nr. y/2012 instanța de fond și de apel au stabilit că, fie tatăl său nu și-a executat propriile obligații (transmiterea dreptului de proprietate), fie nu se mai putea transmite dreptul de proprietate (rezoluțiunea nu poate opera din cauza/culpa tatălui său). Instanța de recurs a stabilit, însă, în dosarul nr. x/2012, modificând cele reținute de instanțele inferioare, faptul că dreptul de proprietate s-a transmis de drept către pârâtul B., fapt ce determină, pe de-o parte, îndeplinirea obligațiilor de către tatăl recurentei și, de pe altă parte, inexistența vreunor obligații privind efectuarea de formalități în sarcina pârâtului B. - acesta din urmă fiind motivul real al ICCJ, potrivit căruia nu se putea dispune rezoluțiunea contractului pentru obligațiile privind efectuarea de formalități în sarcina pârâtului B.. Astfel, instanța de apel a încălcat și aplicat greșit prevederile art. 431 C. proc. civ. în soluționarea cererii de apel, întrucât nu sunt întrunite condițiile privind tripla identitate, respectiv cauza și situația de fapt sunt diferite de acțiunea ce a fost soluționată în dosarul nr. x/2009 și nr. y/2012**. În situația în care în considerentele deciziei nr. 1391/08.04.2014 se menționează că pârâtul B. a primit proprietatea iar ulterior a formulat și acțiune în revendicare într-un dosar subsecvent (x/2007* - suspendat în timpul soluționării cauzei nr. x/2009*), considerentul ce cuprinde constatarea cu privire la transmiterea dreptului de proprietate este însoțit de autoritate de lucru judecat și favorabil pentru recurentă și tatăl său. În dosarul de recurs, s-a stabilit de către Înalta Curte, potrivit deciziei nr. 1391/2014, faptul că tatăl recurentei a transmis dreptul de proprietate lui B. și că rezoluțiunea nu poate opera pentru lipsa culpei lui B. doar în raport cu neîndeplinirea obligațiilor privind formalitățile pe care pârâtul B. trebuia să le realizeze, întrucât acestea în realitate nu existau. Aplicând în mod corect prevederile art. 431 C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat, raportat la considerentele deciziei civile nr. 1391/08.04.2014, reiese în mod clar faptul că tatăl recurentei/recurenta pot solicita rezoluțiunea titlului de proprietate al pârâtului B. pentru neplata prețului într-un dosar subsecvent atâta timp cât prin decizia Înaltei Curți menționată s-a constatat că s-a transmis dreptul de proprietate de la tatăl recurentei la pârâtul B. și nu s-a constatat faptul că nu poate opera rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligației de plată a diferenței de preț de către pârâtul B.. Astfel, în cadrul dosarului nr. x/2009, acțiunea în rezoluțiunea contractului nr. x/14.10.2002, pentru neplata restului de preț, s-a respins pe motiv că tatăl recurentei nu și-a executat obligația de transmitere a dreptului de proprietate către pârâtul B. (lucru stabilit prin hotărârea instanței de fond și apel), iar în prezenta cauză recurenta arată că situația s-a schimbat în sensul că s-a constatat îndeplinirea obligației de transmitere a proprietății către pârâtul B. (situație diferită și opusă față de cele stabilite în dosarul inițial și mai sus menționat) în cadrul dosarului nr. x/2012 (respectiv, în recurs). În concluzie, tocmai împrejurarea că ulterior dosarului nr. x/2009 s-a schimbat situația de fapt, în sensul că s-a constatat executarea obligației de transmitere a dreptului de proprietate, în dosarul nr. x/2012 (în recurs), și faptul că pârâtul B. a primit un drept de proprietate asupra imobilului dă posibilitatea recurentei să solicite rezoluțiunea contractului pentru neplata restului de preț, întrucât impedimentul neexecutării obligației de transmitere a dreptului de proprietate a dispărut, iar analiza Înaltei Curți cu privire la imposibilitatea rezoluțiunii contractului pentru lipsa culpei vizează doar neexecutarea obligațiilor privind formalitățile pe care pârâtul B. trebuia să le realizeze. Recurenta-intervenientă accesorie în favoarea reclamantei a expus critici identice cu cele ale recurentei-reclamante privind modalitatea în care instanța de apel a reținut incidența autorității de lucru judecat în cauză, pentru argumente similare, motiv pentru care nu se mai impune ca acestea să fie reluate.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18.01.2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 17.05.2023.

Apărările formulate în cauză Nu s-au formulat întâmpinări. La data de 18.01.2023, intimatul-pârât B. a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursurilor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând aspectele de nelegalitate, identice, deduse judecății prin cele două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare: Instanțele fondului au stabilit, în mod corect, contrar susținerii recurentelor, faptul că demersului reclamantei - de a solicita, pentru a doua oară, din poziția acesteia de succesoare a fostului vânzător (D.) rezoluțiunea aceluiași contract de vânzare-cumpărare bunuri viitoare, nr. 4100/14.10.2002, sub motiv de neexecutare culpabilă a unei diferențe de plată preț de către pârât - i se opune excepția autorității de lucru judecat, dedusă din existenta unui litigiu anterior, finalizat prin decizia nr. 1391/8.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Promovând cea de-a doua acțiune în rezoluțiune, reclamanta A. a susținut că, deși în speță este dată identitatea de obiect și părți, ceea ce diferențiază prezentul litigiu de cel tranșat anterior este cauza juridică, arătând că aceasta este distinctă de a primei judecăți, câtă vreme împrejurările de fapt ale pricinii s-au schimbat întrucât din chiar conținutul deciziei nr. 1391/2014 rezultă că autorul său și-a îndeplinit obligația de transmitere a dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului, care, la rândul său, ar fi trebuit să plătească diferența de preț, corelativ obligației îndeplinite a vânzătorului. Sub acest aspect, au fost criticate statuările în sens contrar ale instanțelor fondului, care au reținut că în speță nu există o diferență de cauză juridică față de a primei judecăți și că în mod inadecvat recurentele se raportează la statuările deciziei din recurs care a finalizat judecata anterioară (ca și cum ar produce o nouă cauză juridică) deși respectiva hotărâre este una care a pus capăt, într-o soluționare unitară, aceluiași litigiu, vizând aceeași pretenție, ceea ce face să subziste excepția autorității lucrului judecat. Criticile sunt nefondate. Astfel, contrar susținerii recurentelor, instanța de apel nu recunoaște "schimbarea situației de fapt și implicit a cauzei juridice a acțiunii", ci arată doar că o altă cauză a acțiunii, aptă să deschidă un nou demers procesual părții, ar fi posibilă dacă s-ar schimba situația de fapt, ceea ce ar permite o altă calificare juridică a acesteia, dar că în speță nu poate fi identificată o asemenea ipoteză. Într-adevăr, într-un mod inadecvat, negând însăși funcția autorității de lucru judecat, de res iudicata și de imutabilitate jurisdicțională, prin interzicerea reluării acelorași judecăți, recurentele fac referire, în ce privește pretinsa modificare a cauzei juridice, la chiar hotărârile pronunțate în litigiul anterior (în diferitele etape procesuale), adică hotărârile înzestrate cu autoritate de lucru judecat. Teza recurentelor susține faptul că în litigiul anterior, deși potrivit instanțelor fondului, s-a reținut (conform sentinței nr. 1737/2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și respectiv, deciziei nr. 381/2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă) că autorul reclamantei, vânzătorul D. nu și-a executat propria obligație de a transmite dreptul de proprietate către cumpărătorul B. și deci, nu putea solicita rezoluțiunea, această situație ar fi fost schimbată, potrivit considerentelor deciziei nr. 1381/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justițe, care, în judecata recursului, a constatat că această obligație, de transmitere a proprietății, a fost îndeplinită chiar la momentul emiterii dispoziției primarului nr. 3542/25.11.2004, de retrocedare a bunului, îndeplinindu-se astfel condiția suspensivă care afecta contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți. În felul acesta, susțin recurentele, ar fi intervenit o cauză juridică nouă, de vreme ce instanța de recurs anterioară, statuând asupra îndeplinirii obligațiilor vânzătorului - prin transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul cumpărătorului - înseamnă că, în mod corelativ, și pârâtul cumpărător trebuie să-și îndeplinească obligația de plată a diferenței de preț și cum aceasta nu a fost executată nici până în prezent, fiindu-i așadar imputabilă neexecutarea, devine operabilă sancțiunea rezoluțiunii. Susținerile sunt nefondate și inapte să demonstreze o schimbare a împrejurărilor de fapt și a calificării juridice a acestora, pentru a putea produce efecte pe planul cauzei juridice a acțiunii, de natură să deschidă un nou demers procesual părții, fără a i se opune excepția autorității lucrului judecat. Astfel, în litigiul anterior, acțiunea în rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2000) promovată de autorul reclamantei, având ca temei neîndeplinirea obligațiilor asumate de cumpărător - referitoare la efectuarea demersurilor/formalităților pentru obținerea titlului de proprietate de către vânzător și achitarea unei diferențe de preț - a fost respinsă, reținându-se că nu există o culpă a cumpărătorului, câtă vreme vânzătorul "nu-și poate îndeplini obligația de predare a bunului viitor vândut, întrucât a înstrăinat terenul care putea fi predat pentru executarea obligației" (potrivit considerentelor justificative ale sentinței nr. 1737/2011 și respectiv, deciziei nr. 381/A/2012). Împrejurarea că în decizia nr. 1391/8.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-a finalizat litigiul anterior (respingându-se recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 381/A/2012), s-a menționat că transmiterea dreptului de proprietate de către vânzător "era condiționată de intrarea bunului în patrimoniul reclamantului, condiție îndeplinită la data de 25 noiembrie 2004, prin dispoziția primarului general al Municipiului București nr. 3542, fiind restituit terenul în natură" nu a modificat situația juridică a părților. O apreciere în sens contrar din partea instanței de recurs anterioare a fi avut consecința admiterii căii de atac - constatarea fiind făcută în recursul reclamantului - și deci, a admiterii acțiunii și dispunerii rezoluțiunii. Recurentele din prezenta cauză denaturează considerentele hotărârii irevocabile anterioare, pentru a pretinde că respectiva constatare are semnificația îndeplinirii obligației asumate de vânzător, ceea ce i-ar permite, în contextul neîndeplinirii obligației corelative a cumpărătorului, să solicite, din nou, rezoluțiunea aceluiași contractului. În realitate, decizia nr. 1391/8.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, validând, prin respingerea recursului reclamantului, soluția instanțelor fondului, de respingere a acțiunii în rezoluțiune promovate de vânzător (autorul reclamantei din prezenta cauză), nu a schimbat nimic din statuările acestora pe situația de fapt referitoare la împrejurarea că "vânzătorul a înstrăinat terenul altei persoane și, ca atare, nu-și mai poate îndeplini obligația de predare a bunului viitor vândut către pârâtul-cumpărător", așa încât nu poate pretinde celeilalte părți îndeplinirea propriei obligații, cu aplicarea sancțiunii rezoluțiunii în cazul neexecutării. Statuarea din recurs, referitoare la transmiterea, de drept, a proprietății imobilului în patrimoniul cumpărătorului, ca efect al îndeplinirii condiției suspensive (prin emiterea dispoziției primarului de restituire a terenului) nu semnifică, așa cum susțin recurentele, îndeplinirea obligațiilor vânzătorului, contrar celor ce fuseseră reținute de instanțele fondului. Astfel, pe de o parte, statuarea respectivă este făcută tot în contextul sublinierii lipsei culpei cumpărătorului în îndeplinirea unor formalități vizând obținerea titlului de către vânzător, arătându-se că "obligația asumată de pârât nu era de natură a realiza obiectul contractului de vânzare-cumpărare bunuri viitoare". Pe de altă parte, instanța de recurs face referire la altă obligație a vânzătorului decât cea a cărei neîndeplinire o constataseră instanțele fondului - respectiv, obligația de a da, adică de a transmite dreptul de proprietate, considerată îndeplinită prin efectul emiterii dispoziției primarului, dată la care, conform convenției părților, dreptul de proprietate se transfera în patrimoniul cumpărătorului. Nicio statuare în sens contrar nu conține însă decizia din recurs în legătură cu celelalte obligații ale vânzătorului și a căror neîndeplinire o constataseră instanța de fond și apel - respectiv, obligația de a preda bunul și, implicit, cea de a garanta pentru evicțiune -, de vreme ce, așa cum se reținuse, terenul fusese înstrăinat de către vânzător altei persoane. Recurentele din prezenta cauză, denaturând statuările irevocabile din litigiul anterior și spunând că acestea au reținut îndeplinirea obligației vânzătorului, ignoră, de fapt, semnificația respectivei statuări, care viza îndeplinirea condiției suspensive și deci, eficacitatea obligației asumate, ceea ce presupunea, în continuare, obligația de a preda bunul și de a-l garanta pe cumpărător împotriva oricărei evicțiuni (cu atât mai mult, a celei provenite din faptul însuși al vânzătorului, care procedează la înstrăinarea bunului altei persoane). Aceasta întrucât obligația asumată de un vânzător, chiar sub condiție suspensivă (ca modalitate a actului juridic care, odată împlinită, să producă efecte retroactive) este, deopotrivă, o obligație de a da (de a transfera dreptul), de a face (de a preda bunul material) și de evicțiune (de a-l garanta pe cumpărător că nu va fi tulburat în exercițiul dreptului). Mai mult, împrejurarea că vânzătorul nu și-a îndeplinit obligațiile asumate și că această situație nu s-a modificat ulterior rezultă, o dată în plus, din cealaltă decizie invocată de către reclamantă în susținerea prezentei cereri în rezoluțiune și a existenței unei alte cauze juridice, respectiv decizia nr. 743/A/2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, potrivit căreia s-a respins acțiunea în revendicare promovată de B. în contradictoriu cu S.C. E. S.R.L. (subdobânditorul succesiv de la autorul reclamantei), admițându-se cererea de intervenție accesorie a lui A.. Această din urmă decizie, nu doar că nu sprijină noul demers al reclamantei privind rezoluțiunea, ci, dimpotrivă, demonstrează că autorul acesteia nu și-a îndeplinit obligația ce îi incumbă în mod specific vânzătorului, de a-l garanta pe cumpărător în exercițiul dreptului, contra oricăror tulburări ce ar proveni dintr-un fapt propriu ori dintr-un fapt al terților. Or, potrivit soluției și considerentelor deciziei respective, (valorificându-se, în conținutul acestora, inclusiv statuările, cu efectul pozitiv al lucrului judecat, din decizia nr. 1391/8.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu îndeplinirea condiției suspensive prevăzute în contractul nr. x/14.10.2002 și transmiterea, astfel, a dreptului de proprietate în patrimoniul lui B.), s-a stabilit că acesta din urmă nu se poate bucura de protecția juridică a dreptului astfel transmis, având în vedere înstrăinările succesive asupra aceluiași teren, vânzătorul D. înstrăinând către G. (la 29.01.2005) care, la rândul ei, a înstrăinat, la 13.04.2006, către S.C. E. S.A.. Aceasta din urmă a fost considerată ca justificând un titlu preferabil din perspectiva intabulării prioritare a dreptului său în registrele de publicitate imobiliară. Ca atare, derularea ulterioară a litigiilor dintre părți a confirmat menținerea aceleiași situații de fapt și de drept existente la data desfășurării primei judecăți referitoare la rezoluțiunea aceluiași contract de vânzare-cumpărare bunuri viitoare, prin care demersul vânzătorului a fost respins în considerarea neîndeplinirii obligațiilor acestuia, de a preda material bunul "care nici nu mai poate fi predat întrucât fusese înstrăinat altei persoane" (și deci, nici obligația de garanție pentru evicțiune nu putea fi respectată). Pretinzând existența unei alte cauze juridice, recurentele se raportează într-un mod cu totul inadecvat la un considerent al deciziei irevocabile anterioare care, pe de o parte, nu face decât să constate îndeplinirea condiției suspensive a contractului de vânzare-cumpărare, cu consecința dobândirii dreptului de proprietate de către vânzător și transmiterii automate în patrimoniul cumpărătorului și, pe de altă parte, nu invalidează în niciun fel statuările instanțelor fondului în legătură cu neîndeplinirea celorlalte obligații ale vânzătorului, ceea ce a impus concluzia netemeiniciei demersului acestuia de a solicita rezoluțiunea contractului, soluție menținută, ca atare, în recurs. La fel, susținerea că în dosarul anterior s-ar fi analizat neîndeplinirea obligațiilor pârâtului-cumpărător doar din perspectiva nerealizării formalităților referitoare la obținerea titlului de proprietate, nu și prin prisma neexecutării obligației de plată a diferenței de preț (indicată motiv de rezoluțiune în prezenta pricină) este inaptă să demonstreze existența unei cauze juridice distincte, de natură să înlăture excepția autorității de lucru judecat. Mai întâi, pentru că aspectul menționat, al neplății unei diferențe de preț a reprezentat, alături de cel referitor la demersuri/formalități pe care ar fi trebuit să le facă dobânditorul pentru obținerea titlului de către înstrăinător, temeiuri ale cererii de rezoluțiune anterioare, analizate ca atare de prima instanță și de cea de apel. Împrejurarea că în decizia din recurs nu se realizează o analiză distinctă în legătură cu imputarea neplății unei diferențe de preț, s-a datorat limitelor impuse de criticile de nelegalitate, ceea ce nu înseamnă însă, că aspectul nu a fost supus verificării jurisdicționale în judecata anterioară, ci că această verificare s-a definitivat și a intrat în autoritatea de lucru judecat conform celor statuate de instanța de apel (care reține că nu există culpa pârâtului în neexecutare nici pe acest aspect). Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii nu a vizat decât modalitatea, pretins culpabilă, în care pârâtul nu și-a respectat cealaltă obligație (și în privința căreia se stabilește, prin decizia din recurs, inexistența conduitei culpabile). În al doilea rând, ceea ce au statuat toate instanțele (în fond - apel - recurs) din litigiul anterior, în legătură cu acțiunea în rezoluțiune a autorului reclamantei, este că aceasta nu poate fi primită și nu poate determina ineficacitatea convenției prin pronunțarea rezoluțiunii câtă vreme ea este cerută de partea care nu și-a îndeplinit propriile obligații și nici nu o mai poate face de vreme ce a înstrăinat terenul. Or, această situație de fapt și de drept a rămas nemodificată față de prima judecată (mai mult, a fost confirmată, pârâtul fiind evins, urmare a pronunțării deciziei nr. 743/A/2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care dreptul de proprietate a fost recunoscut ca aparținând patrimoniului intervenientei SC E.) și de aceea, este inadmisibil să fie adusă, din nou, spre verificare, unei instanțe de judecată, altfel decât prin încălcarea principiului imutabilității jurisdicționale care stă la baza excepției autorității de lucru judecat, în reglementarea dată prin dispozițiile art. 431 alin. (1), art. 432 C. proc. civ. Fără să demonstreze că se poate prevala de o cauză juridică nouă, adică de o situație de fapt diferită care, prin calificare juridică să îi constituie fundament distinct al dreptului de a cere rezoluțiunea - pe alte baze decât cele care au fost deja deduse judecății anterior - reclamanta a nesocotit flagrant efectele lucrului judecat anterior și interdicția conform căreia "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect". Stabilitatea raporturilor juridice și ordinea socială, care se constituie în rațiunile reglementării excepției autorității de lucru judecat, se opun însă reluării dezbaterilor asupra aceluiași litigiu, astfel cum, în fapt, a pretins reclamanta prin demersul inițiat. Văzând, potrivit tuturor considerentelor expuse anterior, că, în speță, s-a dat o corectă rezolvare excepției autorității de lucru judecat, care oprea cea de a doua judecată, în contextul în care elementul de diferențiere constând în cauza juridică distinctă, deși afirmat, nu a fost demonstrat, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate formulate prin cele două recursuri, al reclamantei și al intervenientei accesorii în interesul acesteia, E. S.R.L..