Decizia nr. 834/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 843/2021 a Tribunalului București

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 23 iulie 2020, reclamanta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 752.461,6 RON, precum și a accesoriilor aferente, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin fapta culpabilă a acestora. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1357 - art. 1359 ale Legii nr. 287/2009 (art. 998 și 999 din vechiul C. civ.). Pârâții au formulat întâmpinări prin care au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 843 din data de 9 iunie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă și a obligat pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, astfel: către pârâta H., suma de 2.000 RON; către pârâții G., D., F., A., E. și B., câte 1.250 RON; către pârâtul C., suma de 2.000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către pârâtul J., suma de 2.000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. A luat act că pârâtul K. își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată și a dispus disjungerea cererii reconvenționale formulate de pârâtul J. și formarea unui nou dosar având, ca obiect răspundere civilă delictuală, părțile fiind: reclamant J. și pârâtă Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, căruia i s-a acordat termen la data de 29 septembrie 2021. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 757A din data de 12 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor împotriva sentinței civile nr. 843 din data de 9 iunie 2021 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații-pârâți E., C., B., D., K., A., I., F., G., J. și H., ca nefondat. A obligat-o pe apelanta-reclamantă să plătească cu titlu de cheltuieli de judecată în apel următoarele sume: J. - 1.000 RON; C. - 2.500 RON; B. - 1.250 RON; D. - 1.250 RON; A. - 1.250 RON; E. - 1.250 RON; F. - 1.250 RON; G. - 1.250 RON; H. - 2.000 RON. I.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 757A din data de 12 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020 a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor. I.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 8 septembrie 2022, sub nr. x/2020, și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 2. I.

Motivele de recurs Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și a acțiunii pe care a formulat-o. Recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 2528 alin. (1), art. 2517 și art. 2532 pct. 9 C. civ., precum și a art. 210 alin. (1) și (2) din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Curții de Conturi a României. A precizat că prezenta cerere de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357 - 1359 C. civ., fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală. Totodată, a arătat că, referitor la începutul cursului prescripției extinctive, art. 2528 alin. (1) C. civ. prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar, în ceea ce privește începutul curgerii termenului de prescripție, legiuitorul român a legat începutul prescripției extinctive de nașterea dreptului la acțiune, iar nu de nașterea dreptului subiectiv material. Astfel, a subliniat că prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. A invocat faptul că este posibil ca data nașterii dreptului la acțiune, adică data nașterii dreptului subiectiv sau a unui interes legitim, să nu fie cunoscută imediat de titularul dreptului, după cum se poate întâmpla ca acesta să aibă cunoștință de încălcarea dreptului din momentul în care este nerespectat, contestat sau negat, însă, se găsește în imposibilitate fizică, morală sau juridică de a acționa imediat; în toate aceste situații, ca și în alte cazuri, începerea prescripției extinctive la data nașterii dreptului la acțiune ar face ca prescripția să se împlinească înainte ca titularul dreptului subiectiv să aibă posibilitatea efectivă de a acționa pentru a-și apăra dreptul, împrejurare care ar contraveni în mod flagrant principiilor și rațiunilor care guvernează această materie. Ca atare, a menționat că au fost instituite reguli particulare privind începutul prescripției dreptului la acțiune, care țin cont de specificul situațiilor în care se impune a fi examinată problema momentului de la care titularul dreptului la acțiune ar putea, efectiv, să acționeze, sau, după caz, de necesitatea de a preîntâmpina consecințele împlinirii termenului de prescripție în acele situații deosebite, când nu se poate vorbi de pasivitate sau neglijență care să justifice stingerea, prin prescripție, a dreptului material la acțiune. Recurenta-reclamată a subliniat că, în situația acțiunilor în repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită, prescripția nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, iar, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. A precizat că, așa cum a arătat în fața instanței de apel, în perioada 14 aprilie 2014 - 17 iulie 2015, Curtea de Conturi a României a efectuat auditul financiar al contului său de execuție pe anul 2014, fiind emisă decizia nr. 36 din data de 14 august 2015, în care, la pct. II.4, s-a dispus: "Se vor stabili cauzele și împrejurările, care au generat diminuarea veniturilor cuvenite bugetului de stat cu suma de 752.461,6 RON reprezentând contravaloarea penalităților contractuale nerecuperate de la S.C. L. S.R.L (excluse din calcul de către instanța de judecată, ca fiind nedatorate din vina exclusivă a entității ANSVSA). Se vor lua măsurile legale de recuperare a sumei de 752.461,6 RON și a accesoriilor aferente, inclusiv de la persoanele care nu și-au îndeplinit sau și-au îndeplinit defectuos atribuțiile și competentele stabilite prin fișa postului dacă va fi cazul." A menționat și că a formulat contestație împotriva măsurilor dispuse la pct. I.3, II.2, II.3, II.4. II.5 și II.6 din decizia nr. 36 din data de 14 august 2015 la Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, care, prin încheierea nr. 99 din data de 13 octombrie 2015, a respins contestația pe care a formulat-o. Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că, potrivit art. 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Curții de Conturi a României: «Contestația suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către comisia de soluționare a contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de comisia de soluționare a contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația. Prin "data comunicării încheierii" se înțelege data confirmării de primire a acesteia, menționată pe documentul de transmitere a încheierii.» A subliniat că încheierea nr. 99 din data de 13 octombrie 2015, pronunțată de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, prin care a fost respinsă contestația nr. 13.556 din data de 27 august 2015, pe care a formulat-o împotriva deciziei nr. 36 din data de 14 august 2015, a fost comunicată la sediul său la data de 16 octombrie 2015, fiind înregistrată sub nr. x. De asemenea, a arătat că a contestat decizia nr. 36 din data de 14 august 2015 a Curții de Conturi a României la instanța de contencios administrativ, solicitând atât anularea, cât și suspendarea măsurilor dispuse la pct. I.3, II.2, II.3, |II.4. II.5 și II.6 din această decizie, iar, prin sentința civilă nr. 1041 din data de 28 martie 2016, pronunțată în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, contestația pe care a formulat-o și a anulat, în parte, încheierea nr. 99 din data de 13 octombrie 2015, respectiv pentru punctele 2, 4, 5 și 7, a anulat, în parte, decizia nr. 36 din data de 14 august 2015 a Curții de Conturi a României, respectiv pentru măsurile de la punctele II.2, II.3. II.4 și II.6, a suspendat executarea măsurilor de la punctele II.2, II.3, II.4 și II.6 din decizia nr. 36 din data de 14 august 2015 a Curții de Conturi a României, până la soluționarea definitivă a cauzei și a respins, în rest, acțiunea. Prin urmare, a susținut că, de la data pronunțării sentinței civile nr. 1041 din data de 28 martie 2016, executarea deciziei nr. 36 din data de 14 august 2015 a Curții de Conturi a fost suspendată cu privire la măsurile mai sus enumerate. A mai menționat și că, împotriva sentinței civile nr. 1041 din data de 28 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs, atât Curtea de Conturi a României, cât și Autoritatea (pentru măsurile de la punctele II.1, I.3 și II.5 din decizia nr. 36 din data de 14 august 2015); Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 1051 din data de 28 februarie 2019, a respins recursul pe care l-a formulat și admis recursul Curții de Conturi a României împotriva sentinței civile nr. 1041 din data de 28 martie 2016, pe care a casat-o în parte și, în rejudecare, a respins acțiunea în ceea ce privește punctele 2, 4 și 5 din încheierea nr. 99 din data de 13 octombrie 2015 și măsurile de la punctele II.2, II.3 și II.4 din decizia nr. 36 din data de 14 august 2015, a respins cererea de suspendare a executării măsurilor de la punctele II.2, II.3 și II.4 din aceeași decizie, menținând restul dispozițiilor sentinței. A arătat că, potrivit art. 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Curții de Conturi a României, în condițiile în care entitatea verificată formulează cerere de suspendare a măsurilor stabilite prin decizie, iar instanța de judecată, prin hotărâre, dispune suspendarea, măsurile dispuse devin obligatorii de la data încetării suspendării dispuse de instanță; același text de lege prevede că, în condițiile în care instanța de fond admite în totalitate sau în parte acțiunea entității împotriva măsurilor dispuse prin decizie, verificarea modului de ducere la îndeplinire a acestora se suspendă până la soluționarea irevocabilă a cauzei, în ceea ce privește măsurile anulate prin hotărâre judecătorească. Contrar celor reținute de apel, în opinia recurentei-reclamante, măsurile dispuse prin decizia nr. 36 din data de 14 august 2015 a Curții de Conturi au devenit obligatorii de la data pronunțării deciziei civile nr. 1051, și anume data de 28 februarie 2019, aspect reținut inclusiv de Curtea de Conturi a României prin raportul de follow-up, înregistrat la Registratura sa sub nr. x din data de 23 ianuarie 2020. A menționat că, în conformitate cu dispozițiile art. 2532 pct. 9 C. civ., prescripția nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă, ea se suspendă, în cazul în care, cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; prin urmare, cursul prescripției este suspendat de drept cât timp cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare. Recurenta-reclamantă a mai arătat și că, în practica sa judiciară, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că pot fi considerate cauze temeinic justificate și acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forței majore, determină suspendarea de drept a cursului prescripției și sunt exclusive de orice culpă a titularului dreptului. A susținut că, în speță, suspendarea, prin hotărâre executorie de drept, de către instanța de contencios administrativ, a executării deciziei nr. 36 din data de 14 august 2015 a Curții de Conturi a României, a avut drept consecință inclusiv suspendarea cursului prescripției, raportat la dispozițiile art. 2532 pct. 9 C. civ. Totodată, recurenta-reclamantă a invocat că în același sens sunt și cele consemnate în minuta încheiată cu ocazia întâlnirii trimestriale a judecătorilor din data de 3 aprilie 2015, pentru unificarea practicii judiciare și formarea profesională continuă. Concluzionând, a susținut că, întrucât suspendarea executării deciziei nr. 36 din data de 14 august 2015 a încetat la data de 28 februarie 2019, în mod evident, constatarea instanței de fond, în sensul că "nu se poate susține că începutul cursului ar fi marcat de data admiterii recursului în dosarul nr. x/2015, prin decizia civilă nr. 1051 din data de 28 februarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, privind acțiunea introdusă de reclamantă împotriva deciziei emise de Curtea de Conturi", este dată cu interpretarea greșită a dispozițiile art. 2532 și ale art. 2517 C. civ. I.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți I., E., K., C., J., B., A., H., F., G. și D. au depus întâmpinări, prin care, combătând susținerile recurentei-reclamante și apreciind că în mod corect instanța de apel a reținut că acțiunea este prescrisă, au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Totodată, intimații-pârâți B., F., G., A. și D. au invocat excepția lipsei calității de reprezentant a Directorului Direcției Juridice a recurentei-reclamante care a semnat cererea de recurs (M.), precum și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege. De asemenea, intimații-pârâți K. și E. au invocat excepția nulității recursului, apreciind că motivarea acestuia nu permite încadrarea criticilor formulate în niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Intimații-pârâți J., B., A., H., G., D., F. și C. au solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Recurenta-reclamantă Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimatul-pârât D., solicitând respingerea celor două excepții, precum și înlăturarea apărărilor aduse de către acesta. Intimata-pârâtă I. a depus "răspuns la întâmpinarea" formulată de intimatul-pârât J., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din data de 6 decembrie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit termen de judecată la data de 21 martie 2023, termen preschimbat, din oficiu, la data de 16 mai 2023 (prin încheierea de ședință din data de 7 februarie 2023). La data de 16 mai 2023, Înalta Curte a constatat, pe de o parte, că intimații-pârâți B., F., G. nu mai susțin excepția lipsei calității de reprezentant a Directorului Direcției Juridice a recurentei-reclamante care a semnat cererea de recurs (M.), iar, pe de altă parte, că, în speță, calitatea doamnei M. de reprezentant al recurentei-reclamante este susținută de înscrisurile depuse la dosar de către parte. Totodată, a reținut cauza în pronunțare asupra excepției nulității recursului, iar în măsura în care va trece peste aceasta, asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Prioritar, cu privire la excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că, față de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aceasta intervine în situația în care niciuna dintre criticile aduse deciziei recurate nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din același act normativ, împrejurare care nu se verifică în speța de față. Astfel, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat art. 2528 alin. (1), art. 2517 și art. 2532 pct. 9 C. civ., precum și art. 210 alin. (1) și (2) din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Curții de Conturi a României, apreciind greșite concluziile instanței de apel cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul prescripției extinctive și la data la care acesta s-a împlinit, prin raportare la neincidența în speță a cazului de suspendare a cursului prescripției extinctive, prevăzut de art. 2532 pct. 9 C. civ. Cum, criticile recurentei-reclamante tind a demonstra o interpretare și aplicare greșită a unor norme de drept material (ce reglementează prescripția extinctivă), este posibilă încadrarea acestora în motivul de casare invocat de către parte, respectiv în cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Ca atare, Înalta Curte, față de cele anterior arătate, constatând că nu poate fi aplicată sancțiunea reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge excepția nulități recursului și va proceda la analiza pe fond a căii de atac. Potrivit situației de fapt, astfel cum a fost stabilită de către instanțele de fond, Înalta Curte reține că, prin sentința civilă nr. 1512 din data de 23 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2011: a fost admisă, în parte, acțiunea precizată formulată de reclamanta Autoritatea Națională Sanitară, Veterinară și pentru Siguranța Animalelor în contradictoriu cu pârâta L. S.R.L.; s-a dispus rezilierea contractului nr. x din data de 7 iulie 2004; a fost obligată pârâta la plata sumei de 3.066.789,77 RON penalități de întârziere pentru perioada 1 ianuarie 2011 - 23 ianuarie 2013 către reclamantă; a fost respinsă cealaltă cerere a reclamantei ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta la plata sumei de 1.036,30 RON cheltuieli către reclamantă. Această sentință a devenit definitivă prin decizia civilă nr. 1644 din data de 1 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, care a modificat-o în parte, nefiind acordate recurentei-reclamante penalitățile de întârziere aferente perioadei 29 noiembrie 2011 - 1 iunie 2012, pentru care s-a reținut culpa acesteia pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale (contractul nr. x din data de 7 iulie 2004) de către L. S.R.L., în cuantum de 752.461,6 RON - sumă a cărei recuperare se urmărește în cauza de față. Curtea de Conturi a României a efectuat auditul financiar al contului de execuție pe anul 2014 la recurenta-reclamantă, în perioada 14 aprilie 2014 - 17 iulie 2015, care s-a finalizat prin emiterea deciziei nr. 36 din data de 14 august 2015, care a constatat că recurenta-reclamantă nu a putut recupera de la L. S.R.L., din vina exclusivă a instituției, suma de 752.461,6 RON, reprezentând penalități contractuale pentru neîndeplinirea obligației asumate prin contractul nr. x din data de 7 iulie 2004, de a actualiza echipamentele tehnologice în anii 5 și 6 ai contractului, de către L. S.R.L. și a dispus o serie de măsuri pentru "recuperarea sumei de 752.461,6 RON și a accesoriilor aferente, inclusiv de la persoanele care nu și-au îndeplinit sau și-au îndeplinit defectuos atribuțiile si competențele stabilite prin fișa postului, dacă va fi cazul". Recurenta-reclamantă a contestat decizia la Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, contestație care a fost respinsă prin încheierea nr. 99 din data de 13 octombrie 2015, iar, ulterior, la instanța de contencios administrativ. Prin sentința civilă nr. 1041 din data de 28 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte contestația formulată de recurenta-reclamantă, a anulat, în parte, încheierea nr. 99 din data de 13 octombrie 2015, respectiv pentru punctele 2, 4, 5 și 7, a anulat, în parte, decizia nr. 36 din data de 14 august 2015 a Curții de Conturi a României, respectiv pentru măsurile de la punctele II.2, II.3. II.4 si II.6. a suspendat executarea măsurilor de la punctele II.2. II.3. II.4 și II.6 până la soluționarea definitivă a cauzei și a respins, în rest, acțiunea. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 1051 din data de 28 februarie 2019 a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva sentinței curții de apel, și a admis recursul Curții de Conturi a României, cu consecința casării în parte a sentinței și respingerii acțiunii în ceea ce privește punctele 2, 4 și 5 din încheierea nr. 99/2015 și măsurile de la punctele II.2, II.3 și II.4 din decizia nr. 36/2015 și a respingerii cererii de suspendare a acestor măsuri. Recuperarea sumei în discuție este prevăzută la punctul II.4 din decizia Curții de Conturi a României. Recurenta-reclamantă, criticând cele reținute de către instanța de apel în sensul că termenul de prescripție a început să curgă la data de 1 octombrie 2013 (data pronunțării de către Curtea de Apel București a deciziei civile nr. 1644/2013, prin care recurentei-reclamante i-a fost respinsă cererea de acordare a penalităților de întârziere aferente perioadei 29 noiembrie 2011 - 1 iunie 2012), a susținut că, în realitate, acest moment este reprezentat de data pronunțării deciziei nr. 1051 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (prin care a fost respinsă acțiunea în ceea ce privește măsura de la punctul II.4 din decizia nr. 36/2015, fiind, totodată, respinsă și suspendarea acestei măsuri), respectiv 28 februarie 2019. Argumentul adus de recurenta-reclamantă în acest sens este acela că, potrivit dispozițiilor art. 210 din Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Curții de Conturi a României, contestația suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei, iar măsurile dispuse de Curtea de Conturi a României devin obligatorii de la data încetării suspendării dispuse de instanță. Din această perspectivă Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat că în mod corect tribunalul a făcut aplicarea celor statuate prin decizia în interesul legii nr. 19/2019 și a validat raționamentul acestuia, în urma căruia s-a reținut că termenul de prescripție începe să curgă de la momentul obiectiv la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască atât producerea pagubei, cât și persoanele care răspund de ea, respectiv de la momentul pronunțării deciziei civile nr. 1644 din data de 1 octombrie 2013, în motivarea căreia sunt menționate atât paguba, 752.461,6 RON, penalități neacordate, cât și persoanele care răspund, respectiv cele care ar fi trebuit să acorde sprijin L. S.R.L. la nivel central prin departamentul de identificare și înregistrare a animalelor, cu acțiuni de coordonare, cât și la nivel județean prin intermediul D.S.V.S.A. județene, conform propunerilor de procedură anexate, în calendarul asumat de societate în perioada 29 noiembrie 2011 - 1 iunie 2012. Totodată, instanța de apel a apreciat că recurenta-reclamantă a susținut în mod eronat că suspendarea de către instanța de contencios administrativ a executării deciziei Curții de Conturi a avut drept consecință suspendarea cursului prescripției, ceea ce echivalează cu forța majoră, potrivit dispozițiilor art. 2531 pct. 9 C. civ. Astfel, a arătat că o acțiune în justiție, inițiată de cel împotriva căruia curge prescripția, nu poate să constituie un caz de forță majoră privită ca eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil, precum și că, chiar neasimilată forței majore, suspendarea executării măsurilor dispuse de Curtea de Conturi în privința sumei care interesează în cauza de față, nu prezintă relevanță, câtă vreme paguba a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, într-un litigiu în care recurenta-reclamantă a fost parte, iar normele legale și regulamentare ale acesteia prevăd obligația recuperării prejudiciilor produse unității din neglijența propriilor angajați sau personal numit, astfel că nici Curtea de Conturi a României și nici instanța chemată să cenzureze decizia acesteia nu puteau să ignore autoritatea de lucru judecat, respectiv, forța obligatorie a deciziei civile nr. 1644 din data de 1 octombrie 2013 a Curții de Apel București. În speță, aspect necontestat de către părți, este aplicabil termenul de prescripție general de 3 ani, potrivit art. 2501 și art. 2517 C. civ. În ceea ce privește momentul de la care acest termen începe să curgă, art. 2528 alin. (1) C. civ. prevede că: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Ca atare, dispozițiile legale anterior menționate stabilesc două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative corespunde necesității de a se armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa, întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În speță, recurenta-reclamantă tinde să deplaseze momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție la data la care măsurile dispuse de către Curtea de Conturi a României, ca urmare a controlului efectuat, au devenit obligatorii, respectiv de la data încetării suspendării dispuse de către instanță, prin sentința nr. 1041 din data de 28 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Or, așa cum au reținut și instanțele de fond, relevanța controlului Curții de Conturi a României, din perspectiva stabilirii momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost stabilită [cu forță obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ..] prin decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 860 din data de 24 octombrie 2019. Astfel, instanța supremă a statuat că intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61, 62). S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi (par. 57) și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal (par. 55). Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia). Prin urmare, față de cele statuate prin decizia în interesul legii anterior menționată, în mod legal curtea de apel, validând constatările primei instanțe, a reținut că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție este anterior verificărilor efectuate de către Curtea de Conturi a României (14 aprilie 2014 - 17 iulie 2015), în urma căruia a fost emisă decizia nr. 36 din data de 14 august 2015, prin care s-a dispus luarea de către recurenta-reclamantă a măsurilor legale pentru recuperarea sumei de 752.461,6 RON și a accesoriilor aferente. Nu sunt de natură a determina concluzia încălcării de către curtea de apel a normelor de drept material incidente speței, nici susținerile recurentei-reclamante prin care aceasta a afirmat că suspendarea de către instanța de contencios administrativ a executării deciziei nr. 36 din data de 14 august 2015 a Curții de Conturi a României a avut drept consecință inclusiv suspendarea cursului prescripției, raportat la dispozițiile art. 2532 pct. 9 C. civ. Potrivit acestor dispoziții legale, pretins a fi încălcate de către instanța de apel, prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forța majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripției decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod corect faptul că, în speță, contestarea în justiție a hotărârii Curții de Conturi a României nu poate să fi asimilată unui caz de forță majoră, astfel cum această instituție este reglementată de art. 1351 alin. (2) C. civ., în conformitate cu care forța majoră reprezintă orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. Așadar, în cazul forței majore este vorba despre o împrejurare străină de conduita și acțiunea părții, care nu poate fi prevăzută și care, privind în abstract, nu poate fi învinsă ori evitată de aceasta, or, promovarea unui demers judiciar nu poate primi o atare semnificație, în condițiile în care aceasta reprezintă chiar o manifestare de voință a părții, care a înțeles să se adreseze instanțelor de judecată. Totodată, prescripția extinctivă sancționează starea de pasivitate a titularului dreptului, iar, în speță, starea de pasivitate a recurentei-reclamante s-a datorat unor atitudini personale, pur subiective, nefiind generată de acte, fapte și împrejurări mai presus de voința sa. Pentru a justifica incidența cazului de suspendare a prescripției prevăzut de dispozițiile legale anterior evocate, recurenta-reclamantă s-a prevalat și de prevederile art. 210 alin. (1) și (2) din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Curții de Conturi a României. Or, dispozițiile regulamentare invocate prevăd că obligația executării deciziei Curții de Conturi a României se suspendă până la soluționarea contestație îndreptate împotriva acesteia, iar executarea măsurilor dispuse prin decizie devine obligatorie de la data comunicării încheierii comisiei de soluționare a contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația. Ca atare, aceste prevederi reglementează suspendarea executării celor dispuse prin decizia Curții de Conturi a României, fără a se statua în vreun fel cu privire la termenul de prescripție a dreptului persoanei verificate de a uza de o acțiune în justiție, pe temeiul răspunderii civile delictuale, pentru repararea prejudiciului suferit, neputând fi pus semnul egalității între suspendarea executării măsurilor dispuse de Curtea de Conturi și suspendarea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune pentru repararea unei pagube care este anterioară controlului autorității financiare. Pe de altă parte, recurenta-reclamantă ignoră faptul că scopul reglementării instituției prescripției extinctive, atunci când s-a instituit și un moment obiectiv de la care aceasta începe să curgă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Or, în speță, așa cum au reținut și instanțele de fond în stabilirea situației de fapt, prin decizia civilă nr. 1644 din data de 1 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respinsă solicitarea recurentei-reclamante de acordare a penalităților de întârziere aferente perioadei 29 noiembrie 2011 - 1 iunie 2012, constatându-se culpa acesteia pentru neîndeplinirea obligațiilor, stabilite prin contractul nr. x din data de 7 iulie 2004, de către L. S.R.L. S-a reținut că, în cauză, culpa recurentei-reclamante este rezultatul lipsei de reacție a acesteia la solicitarea formulată de L. S.R.L. de a-i acorda sprijin, atât la nivel central, prin departamentul de identificare și înregistrare a animalelor, cu acțiuni de coordonare, cât și la nivel județean, prin intermediul DSVSA județene, compartimentul de identificare și înregistrare a animalelor, cu acțiuni de natură logistică. Acest moment obiectiv se opune recurentei-reclamante, date fiind soluția pronunțată de către instanța de recurs în dosarul nr. x/2011, prin decizia civilă nr. 1644 din data de 1 octombrie 2013, precum și cele reținute în considerentele acesteia cu privire la culpa recurentei-pârâte. Prin urmare, la data pronunțării acestei decizii, recurenta-reclamantă a avut posibilitatea de a cunoaște care este prejudiciul suferit (pretențiile pentru care cererea sa a fost respinsă de către instanță), precum și care sunt cei responsabili de producerea acestuia, fiind vorba despre persoanele care își desfășurau activitatea în cadrul Autorității și care exercitau atribuțiile pe care instanța le-a apreciat a nu fi fost îndeplinite (împrejurare care a dus la reținerea culpei recurentei-reclamante). Cum cele statuate irevocabil, prin decizia civilă nr. 1644 din data de 1 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, se opun cu autoritate de lucru judecat părților procesului finalizat prin aceasta, în mod corect instanța de apel a reținut că suspendarea executării măsurilor dispuse de Curtea de Conturi a României nu prezintă relevanță, câtă vreme normele legale și regulamentare ale recurentei-reclamante prevăd obligația recuperării prejudiciilor produse din neglijența propriilor angajați sau personal numit (aspect necontestat de către recurenta-reclamantă), iar paguba a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească. Ca atare, Înalta Curte constată legalitatea hotărârii recurate, atât în ceea ce privește stabilirea momentului de la care începe să curgă, în speță, termenul de prescripție extinctivă, cât și în privința constatării neincidenței motivului de suspendare a cursului prescripției, susținut de către recurenta-reclamantă, cu consecința menținerii soluției primei instanțe de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă. Prin urmare, față de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor împotriva deciziei nr. 757A din data de 12 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Totodată, având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată (respingerea recursului ca nefondat), constată că partea care a pierdut procesul este recurenta-reclamantă Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, astfel că, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată către intimații-pârâți, după cum urmează: în cuantum de 1.000 RON către intimatul-pârât J. (dovedite potrivit înscrisului aflat la dosarul de recurs); în cuantum de 1.500 RON către intimatul-pârât K. (dovedite potrivit înscrisului aflat la dosarul de recurs); în cuantum de 1.250 RON către intimatul-pârât G. (dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs); în cuantum de 1250 RON către intimatul-pârât F. (dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs); în cuantum de 1.250 RON către intimata-pârâtă B. (dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs); în cuantum de 2.000 RON către intimata-pârâtă H. (dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs); în cuantum de 3.000 RON către intimatul-pârât C. (dovedite prin înscrisurile aflate la filele x și 406] din dosarul de recurs). Cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate și care vor fi acordate este apreciat a fi unul justificat în raport de complexitatea cauzei, activitatea desfășurată de către avocații aleși ai intimaților-pârâți - redactarea și depunerea la dosar a actelor de procedură (întâmpinări, note scrise), susținerea intereselor părților prin concluziile verbale formulate în fața instanței de recurs.