Decizia nr. 755/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată introdusă pe rolul Tribunalului București, secția a II-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Ocolul Silvic Călimănești și Direcția Silvică Vâlcea, obligarea pârâților la plata sumei de 1.106.762,432 RON, reprezentând despăgubiri, precum și a cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 2717/10.04.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2013, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul acestei instanțe, competența soluționării cauzei fiind declinată în favoarea uneia dintre secțiile civile. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 18.06.2014 sub nr. x/2013**.

Hotărârea pronunțată, de tribunal, în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 321/09.03.2015, Tribunalul București, secția IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva și lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Ocolul Silvic Călimănești și Direcția Silvică Vâlcea și a obligat pârâtul Ocolul Silvic Călimănești la plata sumei de 95.891,796 RON cu titlu de prejudiciu; a respins, în rest, ca neîntemeiată acțiunea și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva împotriva chematului în garanție Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice, ca rămasă fără obiect; pârâtul Ocolul Silvic Călimănești a fost obligat să plătească reclamantei suma de 3.022,83 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, proporțional pretenției admise, respingând celelalte pretenții referitoare la cheltuielile de judecată.

Hotărârea pronunțată, de curtea de apel, în apel. Prin decizia civilă nr. 118A/08.02.2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A., precum și de pârâții Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Vâlcea și Ocolul Silvic Călimănești împotriva sentinței civile nr. 321/09.03.2015 a Tribunalului București, secția IV-a civilă.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A., precum și pârâții Regia Națională a Pădurilor- Romsilva, prin Direcția Silvică Vâlcea și Ocolul Silvic Călimănești. i) Recursul declarat de reclamanta A. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta pretinde, în esență, că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea normele de drept material, susținând întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, care ar impune obligarea pârâților la plata despăgubirilor solicitate. În acest sens, arată că instanțele de fond au considerat greșit că nu se poate stabili întinderea prejudiciului în funcție de nota de control nr. x/29.10.2012 pentru terenul în suprafață de 35,23 ha, pe motiv că nu s-ar fi probat că arborii ar fi fost tăiați în perioada de 180 de zile de la punerea în posesie a acesteia asupra terenului forestier. Recurenta arată că evenimentul cauzator al prejudiciului (fapta ilicită) constă dintr-un complex de fapte săvârșite cu vinovăție de intimata-pârâtă. În primul rând, este vorba despre neefectuarea pazei ambelor terenuri în perioada defiptă de lege (Legea nr. 46/2008 - Codul silvic) de 180 de zile, fapt recunoscut chiar de Romsilva în cadrul procesului, respectiv în întâmpinarea formulată la prima instanță. Apoi, cea de a doua faptă culpabilă este reprezentată de refuzul încheierii contractului de pază pentru cele două terenuri. Pretinde că încheierea contractului de pază era obligatorie, astfel încât proprietarul suprafeței de pădure, obligat fiind să asigure paza acesteia, are opțiunea între a încheia contractul cu un ocol silvic privat sau cu regia de stat, aceasta din urmă fiind obligată să încheie contractul de pază, odată ce a primit o cerere în acest sens. Astfel, conform art. 16 alin. (2) din Codul silvic, în forma în vigoare la acea dată, ocolul silvic care deține suprafața majoritară în cadrul unei localități este obligat, la cerere, să asigure, pe bază de contract, serviciile silvice pentru toți proprietarii de fond forestier din localitatea respectivă care nu și-au constituit ocol silvic privat. Or, ocolul silvic de stat este ocolul Călimănești și este singurul ocol silvic existent, deoarece nu au fost înființate ocoale silvice private. Recurenta arată că a solicitat prin două notificări încheierea contractului pentru paza celor două suprafețe de teren, pentru cel de 48,52 ha momentul notificării situându-se in interiorul celor 180 de zile în care Romsilva era obligată să asigure paza. Pentru cele 35,23 ha este adevărat că notificările se situează în afara acestui termen, dar aceasta nu are nicio relevanță în ceea ce privește obligativitatea încheierii contractului, deoarece art. 16 alin. (2) din Codul silvic nu impune executarea obligației de notificare a regiei de stat în termenul respectiv. Cea de a treia faptă reclamată este reprezentată de nepredarea, la expirarea celor 180 de zile, a terenurilor pe baza unui proces-verbal și a unei note de constatare în care să se consemneze situația existentă. Regia Națională a Pădurilor - Romsilva nu a comunicat proprietarului faptul că a încetat efectuarea pazei, astfel că, în urma expirării termenului de 180 de zile, avea a proceda la predarea terenului forestier, pe baza de proces-verbal, ocazie cu care se putea constata exact situația pădurii, respectiv tăierile care au fost efectuate. Atâta timp cât, în mod culpabil, nu a procedat la predat terenurile, este răspunzătoare pentru toate pagubele produse în perioada cât le-a avut în posesie, în mod ilegal. Consideră că legătura de cauzalitate dintre aceste trei fapte și prejudiciul produs este evidentă: împrejurarea că în perioada de 180 de zile de la punerea în posesie intimata nu și-a executat obligația de pază, a condus la tăierile ilegale. În același timp, neîncheierea contractului de pază la expirarea termenului, din vina Romsilva, a determinat rămânerea fără pază a pădurii, ceea ce a permis, în continuare, tăieri ilegale de arbori, precum și faptului că Romsilva și-a încălcat obligația de a anunța expirarea celor 180 de zile, încetarea pazei și predarea gestiunii. Sub un alt motiv de recurs s-a susținut că instanțele de fond au statuat nelegal faptul că nu se justifică dublarea valorii arborilor tăiați, aspect care a condus la încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) din Codul silvic. Greșit s-a apeciat că pentru terenurile respective nu mai exista amenajament silvic care să îl situeze în grupa I funcțională, deoarece pentru terenul de 48,52 ha, la data controlului (29.10.2011) era în vigoare amenajamentul silvic, a cărui valabilitate a expirat la 31.12.2011. Pentru terenul de 35,23 ha, este adevărat că la momentul controlului amenajamentul silvic nu mai era în vigoare, dar întocmirea noului amenajament a fost împiedicată tot de refuzul, culpabil, al pârâtei de a încheia contractul de pază, legea condiționând aprobarea amenajamentului silvic de existența contractului de pază. A ușura situația instituției pe motiv că nu exista amenajament silvic, ar însemna să i se permită invocarea propriei culpe pentru a obține o diminuare a prejudiciului pe care trebuie să îl repare. Oricum, prin noul amenajament, pădurea și-a păstrat încadrarea în aceeași grupă funcțională și în intervalul în care, datorită culpei Romsilva, încadrarea, formală, în grupa I, nu a existat. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii, corespunzător diferenței dintre suma solicitată prin acțiune și suma pentru care cererea a fost admisă în primă instanță, și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel. ii) Recursul declarat de pârâții Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Vâlcea și Ocolul Silvic Călimănești. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pârâții susțin, în esență, că instanța a apreciat eronat că din culpa Ocolului Silvic Calimanesti s-a produs prejudiciul în valoare de 95.891,796 RON, reprezentând arbori taiati ilegal de pe suprafața de 48,52ha fond forestier. Apreciază că instanțele fondului au reținut greșit în sarcina Ocolului Silvic Calimanesti culpa constând în omisiunea în efectuarea pazei în suprafață de 48,52ha fond forestier proprietatea reclamantei, după data punerii in posesie in intervalul celor 180 de zile prevăzute de art. 135 alin. (3) din Legea nr. 46/2008. Consideră că prin sintagma "se asigură în condițiile legii", din cuprinsul art. 135 alin. (3), legiuitorul a avut in vedere aspecte legate de forma de proprietate privată, text care trebuie coroborat cu dispozițiile art. 16 alin. (4) din Codul silvic care stabilește obligația ocoalelor silvice din proximitatea unei suprafețe de fond forestier proprietate publică sau privată de a efectua paza acesteia pe bază de contract, la solicitarea scrisă a proprietarului. Rezultă deci că și paza efectuată în cuprinsul celor 180 de zile de la punerea în posesie se efectuează tot la solicitarea scrisă a proprietarului și tot pe bază de contract. Așadar, reclamanta A., în condițiile in care dorea sa beneficieze de facilitățile art. 135 alin. (3) si 4 din Legea nr. 46/2008, ar fi trebuit să se adreseze printr-o cerere Ocolului Silvic Calimanesti care ar fi asigurat obligatoriu, pe bază de contract, serviciul silvic de pază sau alte servicii solicitate de proprietar. În lipsă de contract, accesul personalului silvic pe proprietatea privată în vederea exercitării atribuțiilor de pază a pădurii nu putea fi realizată fără acordul proprietarului, exprimat printr-o solicitare în acest sens. În situația analizată, proprietarul a nesocotit obligația ce o avea cu privire la asigurarea serviciilor silvice pentru pădurea proprietate privată, aspect dovedit de faptul că prima solicitare de asigurare a serviciilor silvice a facut-o în luna octombrie 2011, numai pentru suprafața pusă în posesie în luna august din acel an, cu toate că mai avea două suprafețe puse în posesie în 2005, respectiv, 2010. Ulterior, prin cererea înregistrată la Ocolul Silvic Călimănești sub nr. x/03.10.2012, proprietarul a solicitat asigurarea serviciilor silvice pe bază de contract, pentru întreaga suprafață de pădure, ce o deține pe raza Comunei Bujoreni, fiind încheiat cu reclamanta contractul de prestări servicii silvice nr. x/26.11.2012, ocazie cu care a avut loc o predare efectivă a suprafeței de pădure a reclamantei către Ocolul Silvic Călimănești, prin procesul-verbal de predare-primire a fondului forestier proprietate privată nr. x/29.10.2012. Susține și faptul că art. 135 alin. (3) din Codul silvic, care constituie temeiul acțiunii formulate, a fost modificat prin Legea nr. 133/2015, în sensul că "dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere se exercită de la data emiterii procesului-verbal de punere în posesie a acestora, dată la care proprietarii sunt obligați să-și asigure administrarea/serviciile silvice în condițiile prezentei legi", ceea ce semnifică că obligativitatea pazei de către ocoalele silvice după punerea în posesie, dar nu mai mult de 180 de zile a fost eliminată implicit, prin modificarea alin. (3) al art. 135, Cod silvic, întrucât dispozițiile noi ale Legii nr. 133/2015 sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, dacă aceste situații juridice (paza pădurii) subzistă și după intrarea în vigoare a Legii nr. 133/2015. Consideră că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, nefiind întrunite condițiile cumulative prevăzute de art. 1349 și 1357 C. civ., de vreme ce nu poate fi reținută vreo faptă ilicită întrucât au fost respectate dispozițiile H.G. nr. 864/2009 în sensul că forma de ajutor de stat prevăzută de art. 135 din Legea nr. 46/2008 nu este cuprinsă în liniile directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier pentru perioada 2007-2013, iar acordarea acestuia după data de 01.01.2010 este interzisa. Astfel, pentru ca dispozițiile art. 135 din Codul silvic, sa producă efecte juridice era condiționat de prevederile art. 99 din Codul silvic, în conformitate cu care "Normele metodologice de acordare, utilizare și control al sumelor anuale prevăzute la art. 98 se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului cod." Ori, aceste norme legale au stabilit că "Formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. a), la art. 97 alin. (1) lit. b) pentru persoane juridice și la art. 97 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările și completările ulterioare, se vor finanța numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat. Astfel, despăgubirile nu se calculează decât într-un anume mod care va fi reglementat prin norme metodologice ulterioare. Apreciază că textele legale invocate pot fi interpretate în sensul că, pentru acordarea compensațiilor prevăzute de Codul silvic, constând în contravaloarea serviciilor de pază, după data de 1 ianuarie 2010, condiția de acordare a acestora constă doar în existenta deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, fiind necesară si adoptarea normelor metodologice ulterioare, aprobate prin hotărâre a Guvernului. Ori prin normele metodologice se determina cuantumul ajutoarelor de stat, condițiile de acordare, respectiv criteriile de eligibilitate, procedurile de implementare, supraveghere si control, în acord cu deciziile instituțiilor europene si cu legislația europeană în materia ajutorului de stat, raționamentul expus fiind în sensul celor statuate prin decizia nr. 26/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Considedră că nu există raport de cauzalitate între faptă ilicită și prejudiciu și nici nu poate fi reținută vinovăția Ocolului silvic Călimănești pentru fapta ilicită de tăiere de arbori, în condițiile în care proprietarul, prin mandatar, s-a angajat că paza si administrarea terenului preluat vor fi asigurate de proprietar, în conformitate cu prevederile legale. În concluzie, apreciază că nu se poate reține că Ocolul Silvic Călimănești, prin omisiune, nu a efectuat serviciul de pază pentru suprafața de 48,52 ha pădure aparținând proprietarului A., precum și faptul că, din culpa Ocolului Silvic Călimănești, proprietarul a fost prejudiciat cu suma de 95891,796lei. Reclamanta a rămas în pasivitate și nu a asigurat paza propriei proprietăți, fapt ce conduce la presupunerea că a eludat, intenționat, dispozițiile legale incidente pazei, pentru a tăia și exploata ea însăși masă lemnoasă, cu încălcarea legislației silvice specifice, neplătind inclusiv costurile ocazionate de pază și exploatare (marcarea arborilor în vederea exploatării, întocmirea actului depunere în valoare, eliberarea documentelor de însoțire a materialului lemons etc). Așadar, de la data punerii în posesie și până la data predării efective spre pază, pe baze contractuale, răspunderea pentru pagubele produse revine exclusiv proprietarului care nu a întreprins demersurile legale obligatorii ce îi reveneau, în condițiile în care această obligație legală a ocolului silvic, reținută de instanța de apel, trebuia să îmbrace o formă solemnă, scriptică, motiv pentru solicită admiterea recursului, casarea, în parte a hotărârii atacate, cu reținere spre rejudecare.

Apărările formulate în cauză Intimatul Ministerul Apelor și Pădurilor a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin care a solicitat, în principal, admiterea acestui recurs, modificarea deciziei recurate, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, în ipoteza respingerii recursului declarat de Romsilva, menținerea deciziei recurate și respingerea cererii de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect. Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâții Ocolul Silvic Călimănești și Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Vâlcea solicitând respingerea acestuia, ca nefondat. Recurenții-pârâți au formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A., prin care au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de aceasta, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Recurenții au formulat răspunsuri la întâmpinările depuse, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor părților adverse și admiterea recursului propriu.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19 septembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâții Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Vâlcea și Ocolul Silvic Călimănești împotriva deciziei nr. 118A din 8 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată a recursurilor la 7 noiembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea de la 16 ianuarie 2020 a fost dispusă suspendarea judecării recursurilor, în baza dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/2012 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, iar la 18 noiembrie 2022, recurenta-pârâtă Romsilva a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, motivată de faptul că, prin Ordonanța de clasare din 25.10.2022, a fost soluționat definitiv dosarul penal, în sensul clasării cauzei, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 6 aprilie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele care succed: Evaluând criticile de nelegalitate evocate în cuprinsul cererilor de recurs, Înalta Curte va proceda la analizarea prioritară a motivelor de recurs evocate de pârâții Ocolul Silvic Călimănești și Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Vâlcea, procedeu impus de efectele pe care motivele de nelegalitate evocate de aceștia le pot produce asupra deciziei recurate, deoarece vizează aspecte care tind la respingerea în integralitate a demersului judiciar promovat de reclamantă, după cum urmează: II.1. Sub un prim motiv de recurs, fundamentat pe cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au pretins greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor de drept material în reținerea culpei pârâtului Ocolul silvic Călimămești cu privire la omisiunea în efectuarea pazei cu privire la suprafața de 48,52 ha fond forestier proprietatea reclamantei, după data punerii în posesie a acesteia. Incidența normelor legale enunțate a fost susținută din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 135 alin. (3) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic care institiue obligația pentru ocoalele silvice din structura Regiei Naționale a Pădurilor de a efectua în continuare paza vegetației forestiere de pe terenurile retrocedate și după punerea în posesie a proprietarilor de terenuri forestiere, până la constituirea de către aceștia a structurilor proprii de administrare/prestări servicii silvice ori până la încheierea contractelor de administrare/prestări servicii silvice cu un ocol existent, dar nu mai mult de 180 de zile de la încheierea procesului-verbal de punere în posesie. În esență, recurenții au susținut greșita aplicare a normei legale evocate, din perspectiva modului de interpretare a sintagmei "se asigură, în condițiile legii..." din cuprinsul normei menționate, apreciind că acesta trebuie interpretată raportat la forma de proprietate privată, deoarece accesul personalului silvic pentru efectuarea serviciului de pază (patrulări, constatări de tăieri de arbori în delict, întocmire acte de contravenții și alte atribuții privind paza fondului forestier) pe proprietate privată nu poate fi realizată de personalul silvic decât cu acordul proprietarului, la solicitarea acestuia și pe bază de contract. Așadar, recurenții au pretins că, potrivit art. 135 alin. (3), paza efectuată în cuprinsul celor 180 de zile de la punerea în posesie se efectuează numai la solicitarea scrisă a proprietarului și pe bază de contract. Susținerile recurenților-pârâți se vădesc a fi nefondate și nu pot conduce la reținerea cazului de casare evocat. Raportat la cadrul procesual al învestirii, se observă că, prin demersul judiciar inițiat în cauză, astfel cum a fost fixat prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta a pretins antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor motivat de încălcarea de către acestea a obligației de asigurare a pazei suprafețelor de pădure reconstituite în temeiul legilor fondului funciar, obligație instituită prin art. 135 alin. (3) din Legea nr. 46/2008 și art. 35 din Legea nr. 1/2000. Astfel, potrivit art. 135 alin. (3) și (4) din Legea nr. 46/2008, în forma în vigoare până în 2013, care interesează în cauza de față, "serviciile de pază și protecție a vegetației forestiere de pe terenurile retrocedate se asigură, în condițiile legii, de ocoalele silvice din structura Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva și după punerea în posesie a proprietarilor de terenuri forestiere, persoane fizice și juridice, până la formarea de către aceștia a structurilor proprii de administrare/prestări de servicii silvice ori până la încheierea contractelor de administrare/prestări de servicii silvice cu un ocol silvic existent, dar nu mai mult de 180 de zile de la data întocmirii procesului-verbal de punere în posesie. Contravaloarea serviciilor prevăzute la alin. (3) se suportă de la bugetul de stat." Totodată, prin Legea nr. 38/2006 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din România s-a modificat art. 35 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997 stabilindu-se că:"Ocoalele silvice și actualii deținători răspund de pază și protecția vegetației forestiere de pe terenurile solicitate de foștii proprietari și după punerea în posesie, până la formarea structurilor proprii de pază sau de administrare ori până la încheierea unor contracte de administrare și paza cu un ocol silvic, dar nu mai târziu de 180 de zile de la data punerii în posesie". Din cuprinsul cadrului normativ sus evocat reiese că legiuitorul a instituit în sarcina ocoalelor silvice obligația de a asigura paza și protecția vegetației forestiere de pe terenurile retrocedate și după punerea în posesie a proprietarilor de terenuri forestiere, obligație care subzistă până la încheierea de contracte de administrare și pază cu un ocol silvic (momentul subiectiv), dar nu mai mult de 180 de zile de la data punerii în posesie (ca moment obiectiv, ce se regărește și în cuprinsul art. 35 din Legea nr. 1/2000 (astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 139/2005), astfel încât sintagma "în condițiile legii" din cuprinsul art. 135 alin. (3) nu poate avea, potrivit unei interpretări sistemice și teleologice, decât semnificația că asigurarea serviciilor de pază și protecție a vegetației forestiere se vor realiza și desfășura în conformitate cu normele legale și regulamentare care reglementează paza fondului forestier național. Într-adevăr, potrivit susținerilor recurenților-pârâți, proprietarilor fondului forestier le incumbă o serie de obligații în aplicarea regimului silvic, printre acestea fiind și cele referitoare la respectarea regimului silvic, precum și obligația de a asigura paza și integritatea fondului forestier (art. 17 alin. 1și 2 din Legea nr. 46/2008, iar ocolul silvic este obligat, din perspectiva administrării fondului forestier național, să asigure administrarea/serviciile silvice la solicitarea scrisă a proprietarului, pe bază de contract (art. 16 alin. (4). Cu toate acestea, fără a nega obligațiile instituite în sarcina proprietarului fondului forestier proprietate privată cu referire la obligativitatea asigurării serviciilor silvice, prin structuri silvice autorizate, pe bază de contract, la care recurenții au făcut referire, trebuie observat că dispozițiile evocate, în cuprinsul motivului de recurs, nu înlătură responsabilitatea ocoalelor silvice de a asigura continuitatea serviciilor de pază, înlăuntrul unei perioade de tranziție, respectiv de la momentul întocmirii proceselor-verbale de punere în posesie a proprietarului, pe un interval de timp limitat (maxim 180 de zile) ori până la perfectarea unui contract în acest scop, anterior împlinirii termenului defipt de art. 135 alin. (3) din lege. După cum judicios au semnalat și instanțele fondului, scopul urmărit de legiuitor prin instituirea unei atare obligații legale în sarcina ocoalelor silvice, care vizează asigurarea serviciul de pază a vegetației forestiere proprietate privată și după punerea în posesie a proprietarului, a fost acela de a institui o modalitate legală prin care să se asigure continuitatea pazei fondului forestier național la momentul schimbării formei de proprietate, obligație impusă pe un interval de timp limitat, dar suficient pentru a permite noilor proprietari efectuarea demersurilor necesare încheierii contractului de administrare sau de prestări servicii cu un ocol silvic autorizat. În circumstanțele expuse, se vădește a fi lipsită de relevanță și apărarea recurenților referitoare la sistarea acordării finanțării pentru paza suprafețelor de teren cu vegetație forestieră retrocedate, de vreme ce în legislația activă a fost păstrată norma legală care impunea, subiectelor de drept identificate în cuprinsul prevederilor art. 135 alin. (3) din Legea nr. 46/2008, obligația de a asigura serviciile de pază a terenurilor forestiere, cu finanțare de la bugetul de stat, potrivit alin. (4) al textului menționat. Exonerarea recurentelor pârâte de obligația instituită de art. 135 alin. (3), (în forma reglementată de la data săvârșirii fatei ilicite), nu poate fi primită nici din perspectiva incidenței dispozițiilor Legii nr. 133/2015 pentru modificarea și completarea Codul silvic, prin care textul art. 135 alin. (3) a fost modificat, în sensul că "dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere se exercită de la data emiterii procesului-verbal de punere în posesie a acestora, dată la care noii proprietari sunt obligați să-și asigure administrarea/serviciile silvice în condițiile prezentei legi", iar alin. (4) al aceluiași articol a fost abrogat. Faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, astfel cum au fost relevate de datele speței (motivele de fapt ale cererii, corelat cu temeiul juridic) reprezintă fapte constitutive de situații juridice, a căror efecte s-au produs și epuizat în întregime, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 133/2015 pentru modificarea și completarea Codul silvic. Cum actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor, rezultă că, în circumstanțele specifice cauzei, sub aspectul determinării legii aplicabile și a stabilirii regimului juridic aplicabil faptelor imputate, instanțele de fond au reținut corect incidența prevederilor art. 135 alin. (3) din Legea nr. 46/2008 în forma în vigoare în momentul producerii acțiunilor ilicite și a epuizării efectelor acestora și nu forma modificată a normei legale, cum eronat pretind recurenții, survenită pe parcursul derulării demersului judiciar de față, astfel încât dispozițiile modificatoare ale legii neputând atribui unui fapt juridic trecut efecte pe care acel fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului respectiv. Recurenții au susținut și faptul că asigurarea serviciului de pază a pădurilor, după punerea în posesie a proprietarilor, ar constitui un sprijin financiar acordat acestora cu titlu de ajutor de stat, context în care acordarea compensațiilor prevăzute de Codul silvic, constând în contravaloarea serviciilor de pază, după data de 1 ianuarie 2010, ar fi condiționată de existența deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat și adoptarea normelor metodologice ulterioare, aprobate prin hotărâre a Guvernului, interpretare care ar fi conformă celei din cuprinsul deciziei nr. 36/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiouni de drept. Aserțiunile recurenților nu pot fi primite, întrucât asigurarea serviciului de pază și protecție a vegetației forestiere de pe terenurile retrocedate prevăzută de art. 135 alin. (3) din Legea nr. 46/2008 (forma în vigoare la momentul săvârșirii faptei ilicite imputate) nu poate fi calificată drept sprijin financiar acordat proprietarilor de păduri, cum corect s-a reținut prin decizia recurată. Norma legală instituie o obligație legală în sarcina anumitor subiecți de drept, legiuitorul urmărind să asigure protejarea fondului forestier național, pe o perioada limitată de timp, dar necesară ca noii proprietari să întreprindă demersurile utile pentru a constitui structuri proprii de pază sau de a perfecta convenții în acest scop, cu un ocol silvic autorizat. În contextul expus, interpretarea art. 135 alin. (3) în maniera expusă de recureții-pârâți se vădește a fi lipsită de temei legal, după cum nu poate fi aplicat prin similaritate raționamentul expus în cuprinsul deciziei nr. 36/2015 pronunțate de instanța supremă în cadrul mecanismului de unificare jurisprudențială a hotărârii prealabile, de vreme ce a avut o altă premisă care viza acordarea compensațiilor prevăzute de Codul silvic, constând în contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, reglementate de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, normă care nu este incidentă în speță. Recurenții au susținut greșita antrenare a răspunderiii civile delictuale motivat și de împrejurarea că procesele-verbale de punere în posesie, ce includ suprafețele de teren restituite, au fost semnate de proprietar, prin mandatarul său, asumându-și obligația de a asigura paza și administrarea terenului, în conformitate cu prevederile legale, context în care condiția vinovăției autorului faptei ilicite nu poate fi apreciată ca îndeplinită. Aserțiunea recurenților nu poate fi primită întrucât, independent de obligația asumată de proprietar la momentul punerii în posesie în privința terenului retrocedat, prestarea serviciilor de pază și protecție a vegetației forestiere de pe terenurile retrocedate rămâne în sarcina ocoalelor silvice din structura Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, conform art. 135 alin. (3) și (4) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, obligație instituită limitativ de către legiuitor până la constituirea de către proprietari a structurilor proprii de administrare/prestări de servicii silvice ori până la încheierea contractelor de administrare/prestări de servicii silvice cu un ocol silvic existent, obligație care, sub aspect temporal, nu poate subzista mai mult de 180 de zile de la data întocmirii procesului-verbal de punere în posesie. Așadar, obligația reglementată de art. 135 alin. (3) nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 46/2008, ci este instituită ex lege în sarcina ocoalelor silvice, în contextul ipotezei legale în care s-ar încadra proprietarul, fiind instituită o răspundere cu caracter obiectiv, cum corect s-a reținut prin decizia atacată. În consecință, reținându-se corect încălcarea obligației legale care a generat producerea prejudiciului aferent suprafeței de 48,52 ha, Înalta Curte va constata că instanțele fondului au realizat o corecă intrepretare și aplicare a dispozițiilor art. 1349 și 1357 C. civ. referitoare la antrenarea răspunderii civile delictuale, drept pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 496 cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Ocolul Silvic Călimănești și Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Vâlcea. II.2. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A., motivele de nelegalitate a deciziei atacate au vizat existența și întindererea prejudiciului generat de fapta ilicită reclamată, dezvoltarea criticilor formulate fiind subsumate motivului de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanțele fondului nu au avut în vedere, în examinarea condiției prejudiciului, că evenimentul cauzator al prejudiciului constă într-un complex de fapte reprezentate atât de neefectuarea pazei terenurilor restituite, pe perioada prevăzută de lege, cât și de refuzul încheierii contractului de pază, obligatoriu a fi încheiat, urmare a cererilor formulate în acest sens, precum și de nepredarea terenurilor, la expirarea celor 180 de zile, pe baza unei note de constatare și a unui proces-verbal de predare-primire. Luând spre examinare legalitatea deciziei atacate, cu referire la condiția existenței prejudiciului, în raport de situația de fapt reținută în cauză de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, care nu mai poate fi reevaluată în recurs, în raport de structura actuală a art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține pertinentă construcția argumentativă care a fundamentat soluția curții de apel, de respingere a apelului reclamantei și păstrare a sentinței primei instanțe, fiind rezultatul aplicării și interpretării judicioase a normelor de drept incidente speței. Din perspectiva examinării condițiilor răspunderii civile delictuale, cu referire la probatoriul administrat pentru terenul în suprafață de 35,23 ha, prin decizia recurată, instanța de apel, în consens cu raționamentul și soluția primei instanțe, a reținut neîndeplinirea condiției prejudiciului ivocat pe baza notei de control nr. x/29.10.2016. S-a avut în vedere că, în baza contractul de prestări servicii de pază și de administrare încheiat la 26.11.2012, pârâtul Ocolul Silvic Călimănești avea obligația de a asigura paza suprafeței respective de tren cu vegetație forestieră, pe parcursul perioadei de 180 de zile, începând cu data de 30.08.2010, dată la care s-a procedat la punerea în posesie a reclamantei, și până în februarie 2011 inclusiv. Deși pârâtul avea obligația de a asigura paza suprafeței respective de teren în intervalul de timp stabilit, din probatoriul administrat în cauză, nu a rezultat cu certitudine că tăierile de arbori au avut loc în perioada august 2010 - februarie 2011, existând posibilitatea ca arborii să fie sustrași și după împlinirea termenului reglementat de lege, până la data întocmirii notei de control nr. x/29.10.2012. Așadar, s-a reținut că situația constatată prin nota de control nr. x/2012 nu este aptă să demonstreze că arborii au fost tăiați în intervalul în care pârâtul avea responsabilitatea de a asigura paza perimetrului delimitat, astfel încât s-a concluzionat că nu este dovedită condiția prejudiciului pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului, dovadă care nu a fost efectuată nici în apel. Prin cererea de recurs, reclamanta a susținut că nu a fost avut în vedere complexul multiplu de fapte care ar fi cauzat prejudiciul reclamat în cauză. Susținerile recurentei nu pot fi primite, întrucât instanța de apel a procedat, în exercitarea controlului judiciar, la verificrea componentelor faptei ilicite cauzatoare de prejudicii în limitele stabilite de art. 477-478 din C. proc. civ. Astfel, cu referire la fapta imputată constând în neefectuarea pazei suprafeței de teren cu vegetație forestieră de 35,23 ha restituite reclamantei, instanța de apel a stabilit, în baza probatoriul administrat, că entitatea însărcinată de lege cu asigurarea serviciilor de pază este ocolul silvic, potrivit art. 135 din Legea nr. 46/2008, astfel încât nerespectarea acestei obligații legale atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului Ocolul Silvic Călimănești. Așadar, contrar susținerilor recurentei, fapta ilicită a fost examinată și reținută în cauză, astfel încât respingerea pretențiilor reclamantei cu privire la antrenarea răspunderii civile delictuale nu a fost consecința inexistenței faptei ilicite, respectiv inexistența obligației de pază. Deși a fost reținută existența faptei ilicite imputate în sarcina ocolului silvic, luând în examinare îndeplinirea condiției prejudiciului aferent perioadei reclamate, ca element al răspunderii civile delictuale, instanța de apel a reținut că probatoriul administrat nu a fost apt a demonstra și dovedi că prejudiciul reclamant ar fi contemporan faptei afirmate, respectiv că tăierile de arbori ar fi avut loc înlăuntrul perioadei în care pârâtului în revenea obligația legală de a asigura paza și protecția terenului forestier în suprafață de 35,23 ha, întrucât arborii puteau fi sustrași și după împlinirea termenului reglementat de lege, până la momentul întocmirii notei de control nr. 4380/829.10.2012, în cadrul căreia reprezentanții Ocolului silvic Călimănești au consemnat situația de fapt constatată la momentul respectiv. Prin urmare, respingerea pretențiilor reclamantei s-a datorat lipsei administrării unor probe suficiente și apte a demonstra producerea prejudiciului înlăuntrul prerioadei legale de responsabilitate a pârâtului și a existenței unui raport de cauzalitate între prejudiciul reclamat și fapta ilicită imputată pârâtului, în contextul în care sarcina probei îi incumbă reclamantei, conform dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora "cel ce face o susținere în cadrul procesului, trebuie să o dovedească". Deopotrivă, trebuie avut în vedere și faptul că apelul este o cale de atac devolutivă - conform prevederilor art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., iar în cadrul procedural al judecării acestei căi de atac reclamanta avea posibilitatea de a propune și administra probe pertinente și concludente în dezlegarea chestiunii litigioase deduse judecății în apel, de natură să facă posibil ca răspunderea civilă delictuală să fie antrenată pentru reparararea prejudiciului reclamat. În cauză, totodată, nu este vorba de neîndeplinirea vreunei obligații asumată contractual pentru perioada înstituită de art. 135 alin. (3) ori executată necorespunzător, neputând fi aprecitate ca întrunite condițiile reglementate de art. 998 și art. 999 C. civ. de la 1864 în ce privește componenta faptei constând în neperfectarea contractului de pază de către ocolul silvic, de vreme ce și în acestă din urmă componentă a faptei ilicite reclamante, instanța de apel a reținut, raportat la circumstanțele pricinii, că reclamanta-recurentă nu a făcut dovada vreunui prejudiciu care să se fi produs prin delictul civil reclamat și care să atragă stabilirea unei obligații de plată la despăgubiri în sarcina pârâților. Or, examinând acestă componentă a faptei reclamate, constând în neperfectarea contractului de pază de către ocolul silvic, instanța de apel a statuat că notificările la care reclamanta a făcut trimitere au fost remise la 14.03.2012 și acestea vizau perfectarea contractului de pază pentru suprafața de 48.52 ha și nu pentru cea de 35,23 ha, cu atât mai mult cu cât solicitările remise se plasau în afara perioadei de responsabilitate a pârâtului pentru terenul de 35,23 ha, restituit reclamantei prin procesul-verbal de punere în posesie din 30.08.2010. Nici componenta faptei constând în nepredarea terenului, la expirarea perioadei de 180 de zile, prin întocmirea unui proces-verbal și a unei note de constatare nu poate constitui un argument pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, întrucât fapta reclamata nu poate îmbrăca forma delictului civil, de vreme ce nu se circumscrie încălcării vreunei obligații reglementată printr-o normă legală, atât timp cât fapta dobândește caracter ilicit doar atunci când, prin încălcarea normelor dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Prin urmare, deși în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a pretins că legea a fost aplicată greșit cu referire la regimul juridic aplicabil răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține că verificarea modului de aplicare a normelor de drept material are ca premisă situația de fapt reținută în cauză și nu o reevaluarea a acesteia prin prisma elementelor de probatoriu, de vreme ce realizarea controlui judiciar în recurs este limitată doar la aspectele de nelegalitate, susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Or, în contextul circumstanțial reținut în cauză, criticile recurentei-reclamante se vădesc a fi nefondate, întrucât instanța de apel a examinat, din perspectiva normelor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, condițiile necesar a fi îndeplinite pentru antrenarea acestui tip de răspundere civilă în sarcina pârâților pentru prejudiciul reclamat, a cărui existență și întindere nu este prezumată, ci trebuie dovedită, pentru a impune stabilirea unei obligații de despăgubire pentru recuperarea prejudiciului produs prin fapta culpabilă imputată. Printr-o altă critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susținut aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 105 alin. (2) din Legea nr. 46/2008 cu privire la determinarea întinderii prejudiciului fiind, astfel, reținut eronat de către instanțele fondului faptul că nu se justifică dublarea valorii arborilor tăiați. Susținerea recurentei privind nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de aplicare și interpretare a dispozițiillor speciale înscrise în art. 105 alin. (2) din Legea nr. 46/2008, în conformitate cu care "valoarea prejudiciilor din pădurile încadrate prin amenajamentul silvic în grupa I funcțională, din perdelele forestiere de protecție și din jnepenișuri se stabilește prin multiplicarea de două ori a valorii obținute potrivit legii", deși subsumabilă cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită. Norma legală reglementează modalitatea de cuantificare a prejudiciului suferit care se stabilește prin multiplicarea de două ori a valorii obținute potrivit legii în privința pădurilor încadrate, prin amenajament silvic, în grupa I funcțională. Așadar, norma legală condiționează cuantificare prejudiciului, prin multiplicare, de existența unui amenajament silvic elaborat și aprobat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 46/2008, prin care să se fi stabilit că terenul cu vegetație forestieră în suprafață de 48,52 ha restituit recurentei este încadrat în grupa funcțională I, respectiv de pădure cu funcție specială de protecție a apelor, solului, a climei și a obiectivelor de interes național, păduri pentru recreere, de ocrotire a genofondului și a ecofondului sau păduri din ariile naturale protejate de interes național. Tratând identic noțiunea de fond forestier național, indiferent de forma de proprietate, care poate fi, după caz, proprietate publică sau privată, Codul silvic din 2008 stabilește modul de gestionare a fondului forestier național, acesta realizându-se prin amenajamentele silvice (art. 3 alin. (3) și art. 19). Deopotrivă, dispozițiile înscrise în art. 20 - 22 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic impun, pentru proprietățile de fond forestier mai mari de 10 ha, elaborarea de amenajamente silvice, cu respectarea normelor tehnice de amenajare, cu perioadă de valabilitate de 10 ani. Așadar, amenajamentul silvic constituie baza măsurilor de organizare, gestionare, exploatare, inventariere și încadrare într-o grupă funcțională a terenurilor înglobate în fondul național, indiferent de forma de proprietate. În contextul circumstanțial specific cauzei, se vădesc a fi nefondate susținerile recurentei-reclamantei referitoare la expirarea perioadei de valabilitate a amenajamentui silvic, de vreme ce nu a fost dovedit că terenul cu vegetație forestieră restituit reclamantei, în suprafață de 48,52 ha, avea elaborat și aprobat, în condițiile legii, amenajament silvic, împrejurare ce denotă că, în lipsa unui atare document (chiar și a unuia a cărui valabilitate a expirat, ipoteză ce nu a fost probată în cauză, după cum au statuat și instanțele fondului), derularea operațiunilor pentru elaborarea unui amenajament silvic revenea proprietarului terenului, potrivit 21 din Legea nr. 46/2008. Așadar, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a realizat o corectă aplicare și interpretare a normelor evocate, în raport de elementele de fapt conturate în urma probatoriului administrat, context în care Înalta Curte va reține că, în lipsa existenței unui amenajament silvic elaborat și aprobat pentru terenul restituit, determinarea și cuantificarea prejudiciului a fost corect realizată, în conformitate cu O.U.G. nr. 85/2006, aprobată prin Legea nr. 84/2007, prin raportare la nota de constatare nr. x/19.10.2011 din care rezultă valoarea de 95.891,796 RON și nu la cel solicitat prin raportare la nota de control din 08.11.2012. Or, în lumina exigențelor legale impuse exercitării controlului judiciar, instanța de recurs nu poate analiza aspecte pe care recurenta le invocă prin depășirea limitelor configurate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. respectiv acele critici care tind a reliefa greșita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța de apel. Stabilirea situației de fapt determinată prin procesul de interpretare și coroborare a probatoriilor de la dosar reprezintă apanajul exclusiv al instanțelor de fond, neputând fi supus cenzurii instanței de recurs. În consecință, reținând aplicarea și interpretarea corectă a normelor incidente, în temeiul dispozițiilor art. 496 cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A..