ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 698/2022

Ședința publică din data de 31 martie 2022

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 1187/A din 2 decembrie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulată de revizuenții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 425/A din 29 septembrie 2020 pronunțate de Tribunalul Covasna, secția civilă.

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs revizuenții A. și B..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții au indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În esență, susțin că, în ceea ce privește reținerea instanței referitor la neîndeplinirea celei de-a patra condiții pentru admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - să nu se fi invocat în dosarul nr. x/2017 excepția puterii de lucru judecat și să nu fi fost analizată de instanța învestită cu soluționarea cauzei - prevederile art. 509 - 513 C. proc. civ. nu condiționează exercitarea căii de atac a revizuirii de îndeplinirea acestei condiții, motiv pentru care cerința menționată reprezintă o adăugare la lege, nepermisă, care restricționează liberul acces la justiție.

Arată că deși cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă, o parte din considerentele hotărârii recurate se referă la aspectele de fond ale cauzei.

Consideră că soluția pronunțată în cererea de revizuire se grefează, în mod eronat, pe presupunerea netransmiterii în favoarea revizuenților a posesiei imobilului, obiect al antecontractului.

În raport de situația de fapt existentă în cauză, este eronat considerentul Curții de apel prin care se reține că "posesia nu a fost transmisă reclamanților apelanți de către pârâții intimați", în contextul în care preluarea terenului nu a fost tulburată de intimați sau de alte persoane și nici contestată.

Apreciază că instanța de revizuire nu a reușit să facă distincția necesară între noțiunea de posesie și cea de proprietate, arătând că revizuenții au intrat în posesia imobilului, stare care subzistă și în prezent.

Mai susțin că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii și s-a reținut sub acest aspect că revizuenții au invocat "în fața instanței de apel puterea de lucru judecat a celor statuate prin decizia nr. 390/A din 27.06.2017 a Tribunalului Covasna, pronunțată în dosarul nr. x/2015, iar instanța de apel a analizat respectivele susțineri și a conchis în sensul că instanța în acel dosar nu a făcut însă nicio apreciere cu privire la predarea terenului în litigiu, nu a stabilit dacă terenul a fost preluat de A. și B. cu sau fără acordul intimaților din prezenta cauză, ci doar a constatat că după încheierea antecontractului A. și B. au posedat terenul". Din acest citat s-a creat "teoria posedării" fără predarea posesiei în favoarea posesorilor ulteriori.

De asemenea, din constatările proprii ale Tribunalului Covasna și ale Curții de Apel Brașov reiese că nu s-a respectat principiul autorității de lucru judecat, precum și efectul pozitiv al lucrului judecat în lumina considerentelor deciziei nr. 390A din 27.06.2017 a Tribunalului Covasna pronunțate în dosarul nr. x/2015.

În acest sens, arată că dobândirea de către recurenți a posesiei bunului, care a constituit obiect al antecontractului, s-a stabilit prin această hotărâre definitivă, prin urmare problema posesiei nu mai putea fi reconsiderată de către o instanță judecătorească ulterioară.

Invocând raționamentul expus în deciziile nr. 927 din 15.04.2016 și 2787/12.06.2014, pronunțate de instanța supremă, precum și jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului în cauzele Bejan contra României și Pilot Service contra României, recurenții au subliniat că reținerea de către Curtea de Apel a unor considerente contradictorii în raport cu decizia nr. 390/A din 27.06.2017 a Tribunalului Covasna, încalcă autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri definitive.

În concluzie, recurenții solicită admiterea recursului, cu consecința admiterii cererii de revizuire și anulării deciziei nr. 425A din 29 septembrie 2020 a Tribunalului Covasna.

Intimații C. și D. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului și obligarea revizuenților la plata cheltuielilor de judecată.

Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 3 februarie 2022, s-a admis, în principiu, recursul și s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți, la 31 martie 2022.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce succed.

Prioritar, Înalta Curte reține că, în speță, deși criticile din recurs au fost întemeiate formal de recurenți pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., urmează a fi analizate numai acele critici ce se subsumează cazului de casare de la pct. 7, în măsura în care nu pun în discuție chestiuni ce vizează fondul cauzei sau alte aspecte care nu se circumscriu acestor prevederi legale, astfel cum a fost stabilit prin încheierea de admitere în principiu a recursului, celelalte critici din recurs referitoare la fondul cauzei, probatoriul administrat și interpretarea acestuia neputând fi, astfel, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și, în consecință, nu vor fi analizate, în raport și cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în forma în vigoare înainte de modificarea C. proc. civ. prin Legea nr. 318/2018, față de data formulării cererii de chemare în judecată, 2 noiembrie 2017 și prevederile art. 27 C. proc. civ.

Examinând argumentele dezvoltate de autoarea recursului, ce vizează, în concret, că instanța de revizuire a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 431 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 430 alin. (2) și raportate la cele ale art. 509 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurenților sunt nefondate.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că:

"Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă dezlegată anterior, așa încât aceasta să nu poată fi nesocotită.

Ceea ce invocă autorii recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluție, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a autorității de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prin urmare, efectul pozitiv al lucrului judecat nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Dar, așa cum s-a expus în cele ce preced, rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, în acord cu raționamentul instanței de revizuire, Înalta Curte reține că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiate pe textul menționat nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri.

În speță, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situație ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existența altor hotărâri judecătorești anterioare, prin care s-ar fi dezlegat aceleași chestiuni litigioase dintre părți, sens în care, în mod legal, instanța de revizuire a reținut că în prezentul litigiu revizuenții au fost cei care au pus în discuție puterea lucrului judecat, iar instanța de apel s-a pronunțat, înlăturând-o argumentat.

Contrar susținerilor recurenților, cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat nu se constituie într-o condiție suplimentară adăugată celor prevăzute de dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Această cerință izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situația în care competența de soluționare este dată instanței ierarhic superioară în grad celor care au pronunțat hotărârile pretins contrare) și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

În concluzie, instanței de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, și nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în care instanța de revizuire trebuie chemată să statueze ea însăși asupra incidenței acestei instituții și nu să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantează părților discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în fața unei instanțe de judecată, garanție de care revizuenții au beneficiat atât în procesul de revendicare, cât și în procesul ulterior, în toate gradele de jurisdicție, și nu deschide părților nemulțumite, astfel cum pretind revizuenții, căi de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătorești definitive, în alte condiții decât cele prevăzute de legislația procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, pentru că, astfel, ar fi afectat principiul securității raporturilor juridice.

Astfel, contrar celor susținute de către autorii recursului, se constată că dezlegarea dată cererii de revizuire de către Curtea de Apel Brașov, secția civilă, este conformă dispozițiilor legale incidente.

Pe de altă parte, rațiunea reglementării cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. derivă din necesitatea de a se înlătura nesocotirea principiului autorității de lucru judecat.

Acest text nu poate justifica însă examinarea fondului cauzei, respectiv a fondului cererii de revizuire, cu referire la hotărârile pretins contradictorii, invocate drept temei al revizuirii.

Legiuitorul a urmărit ca, prin decizia supusă cenzurii instanței de control judiciar, să nu se pronunțe o soluție contrară unei alte hotărâri pronunțate într-o cauză identică.

În speță, acest principiu nu este însă încălcat, având în vedere că recurenții nu au dovedit faptul că s-a pronunțat vreo soluție contrară deciziei nr. 390/A din 27.06.2017 a Tribunalului Covasna, a cărei autoritate de lucru judecat să fi fost încălcată de Curtea de Apel Brașov prin decizia recurată, singurul aspect examinat de către instanța de revizuire fiind cel relativ la întrunirea condițiilor de admisibilitate a cererii lor de revizuire împotriva deciziei nr. 425/A din 29 septembrie 2020 pronunțate de Tribunalul Covasna, secția civilă.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurenții-revizuenți B. și A. la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul C. și la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata D., conform dovezilor de plată depuse la dosar, constând în onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1187/Ap din 2 decembrie 2020 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă pe recurenții-revizuenți B. și A. la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul C. și la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata D..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 martie 2022.