ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 639/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, la data de 25 aprilie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la restituirea sumei de 265.957,46 RON, actualizată la zi cu coeficientul de inflație, precum și la dobânda legală aferentă, calculată de la data de 11 aprilie 2017 și până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul B. a formulat o cerere reconvențională, în contradictoriu cu A. și C., pentru declararea simulației contractului de împrumut încheiat la data de 11 mai 2016, prin care a solicitat să se constate caracterul simulat al acestuia, să se stabilească existența și conținutul real, secret al acordului de voință intervenit între părți și înlăturarea actului aparent, simulat, constând în contractul de împrumut încheiat la data de 11 mai 2016, care nu exprimă voința reală a acestora.

Prin sentința civilă nr. 225 din 26 martie 2021, Tribunalul Sibiu a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtul C., cu privire la cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant reconvențional B., a admis acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta pârâtă reconvențional A., în contradictoriu cu pârâtul reclamant reconvențional B., a obligat pârâtul reclamant reconvențional B. la restituirea, în favoarea reclamantei pârâte reconvențional A., a sumei de 299.447,20 RON (reprezentând valoarea actualizată, la data de 31 august 2020, a creanței de 265.957,46 RON) plus dobânda legală penalizatoare în cuantum de 45.954,20 RON (calculată până la data de 05 octombrie 2020), a respins cererea reconvențională (acțiune în simulație), formulată de pârâtul reclamant reconvențional B., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențional A. și pârâtul C. și a obligat pârâtul B. la plata, în favoarea reclamantei A., a sumei de 18.024,60 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, și în favoarea pârâtului C. a sumei de 4.000 RON, cu titlul de cheltuieli parțiale de judecată.

Prin decizia civilă nr. 777 din 5 aprilie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de pârâtul reclamant reconvențional B. împotriva sentinței civile nr. 225 din 26 martie 2021 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a schimbat, în tot, sentința atacată și rejudecând cauza, a respins acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta pârâtă reconvențional A., în contradictoriu cu pârâtul reclamant reconvențional B., a admis cererea reconvențională, formulată de pârâtul reclamant reconvențional B., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențional A. și pârâtul C., și în consecință, a constatat caracterul simulat al contractului de împrumut încheiat la data de 11 mai 2016 între reclamanta A. și pârâtul B., a obligat reclamanta pârâtă reconvențional A. și pârâtul C. să plătească pârâtului reclamant reconvențional B. suma de 6.264,58 RON, cheltuieli de judecată la fond și a obligat intimații A. și C. să plătească apelantului suma de 3.529,50 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 777 din data de 5 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, reclamanta A. și pârâtul C. au declarat recurs, solicitând instanței să caseze hotărârea atacată și să admită cererea de chemare în judecată precizată.

În cererea de recurs, aceștia invocă incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenții susțin că problema de drept, care trebuia analizată în prezenta cauză, se referă la existența sau inexistența unui acord simulatoriu. În acest sens, citează din jurisprudența pe care o apreciază relevantă și în care se reține, în acord cu legislația, că acordul simulatoriu reprezintă voința reală a părților.

Sub acest aspect, arată că au învederat instanței de apel mai multe împrejurări, de care nu s-a ținut seama, respectiv că recurentul C. nu are calitate procesuală față de cererea reconvențională, că actele depuse de B. sunt întocmite pro causa, întrucât, pentru a exista o simulație, cele două acte trebuie încheiate concomitent. Deși intimatul a precizat că actul secret este cel din 11 mai 2016, act individual, scris de el personal, instanța a reținut ca fiind act secret, o înțelegere din 2007. Susțin că actul secret este semnat doar de intimat, nefiind un acord de voință, este o ciornă cu modalitatea de împărțire procentuală a unor sume, ce nu poate fi opus terților de bună credință, neîndeplinind cerințele impuse de dispozițiile art. 1289 din C. civ.. Arată că simulația actului unilatral secret nu poate exista în lipsa unui acord simulatoriu și a unui act juridic individual destinat și că, în opinia instanței de apel, acordul simulatoriu este sinonim cu intenția părților de a simula un act anterior anului 2007 și constă în voința lor ca acea operațiune juridică să producă toate efectele specifice simulației în anul 2016.

În acest context, susțin că actul secret unilateral reprezintă o excepție de la principiul opozabilității față de terți a actului juridic unilateral, simulația fiind posibilă doar în cazul actelor juridice unilaterale supuse comunicării.

Recurenții mai arată că instanța a reținut o serie de împrejurări nereale, respectiv că actul public este contractul de împrumut încheiat la data de 11 mai 2016 iar actul secret, o convenție din anul 2007, iar nu un act unilateral, actul ascuns fiind anterior celui public, că regulile aplicabile sunt cele din vechiul C. civ., raportat la data actului secret, că există un început de dovadă scrisă din partea recurentului C..

De asemenea, recurenții arată că, raportat la situațiile detaliate anterior, motivul de casare este acela că instanța de apel a analizat doar vag condițiile acordului simulatoriu, fără a avea în vedere faptul că cererea reconvențională a fost depusă tardiv, abia la al treilea termen de judecată, iar ulterior a fost precizată de mai multe ori, intimatului fiindu-i admise toate probatoriile solicitate.

Apreciază că, prin decizia recurată, nu a fost sesizată împrejurarea că actele pe care le-a reținut, nu privesc aceleași persoane iar actul secret este unilateral, nu bilateral, nefiind supus comunicării, simulația fiind posibilă doar în cazul în care acesta ar fi supus comunicării sau ar avea un destinatar determinat sau determinabil.

Or, în opinia lor, instanța de apel nu motivează care sunt considerentele pentru care a înlăturat apărările recurenților, împrejurare care conduce la concluzia că recursul este fondat.

În concluzie, solicită casarea deciziei recurate și admiterea acțiunii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele.

Obiectul prezentului recurs este reprezentat de decizia civilă nr. 777 din data de 5 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, care, în opinia recurenților, este afectată de motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Astfel, în cadrul cererii de recurs, a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat este nefondat.

Orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt menționate trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri și anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării totale a hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte variante normative recurenții sunt ținuți să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă, cu claritate, motivarea insuficientă, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cauza de față, recurenții precizează că hotărârea atacată, respectiv decizia civilă nr. 777 din data de 5 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, cuprinde motive sumare și că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor împrejurărilor invocate de părți.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții formulează susțineri în sensul că instanța de apel a analizat doar vag condițiile acordului simulatoriu, fără a avea în vedere faptul că cererea reconvențională a fost depusă tardiv, abia la al treilea termen de judecată, iar ulterior a fost precizată de mai multe ori, intimatului fiindu-i admise toate probatoriile solicitate. De asemenea, arată că, prin decizia recurată, nu a fost sesizată împrejurarea că actele pe care instanța le-a reținut, nu privesc aceleași persoane iar actul secret este unilateral, nu bilateral, nefiind supus comunicării.

Raportându-se la chestiunile, de care se prevalează recurenții pentru a susține motivarea necorespunzătoare, precum și la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că, prin invocarea caracterului vag al motivării deciziei recurate sau al nereținerii unor chestiuni factuale în sensul pretins de ei, practic, recurenții contestă raționamentul juridic al instanței de apel.

Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, există motivele de fapt și de drept, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de apel. Hotărârea primei instanțe, de respingere a cererii reconvenționale, ca nefondată, a fost schimbată de instanța de control judiciar, care a argumentat că a existat un acord simulatoriu, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Instanța de apel a analizat toate situațiile de fapt și de drept cu care a fost învestită de către părți. Neregularitatea cererii reconvenționale, susținută în recurs, nu a făcut obiect al apelului, de aceea, nu a fost supusă controlului de către instanța de apel, conduita acesteia situându-se în limitele impuse de dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. care impun judecătorilor să respecte și să dea eficiență dreptului de dispoziție al părților.

Instanța de recurs învederează că garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești. O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată, în mod real, cauza lor.

Instanța internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, însă aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (Suominen împotriva Finlandei, pct. 36; Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Deși art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81]. Cu toate acestea, noțiunea de proces echitabil impune ca o instanță internă, care și-a motivat decizia să fi examinat, în mod real, chestiunile esențiale supuse atenției sale. (Helle împotriva Finlandei, pct. 60).

Aplicând principiile Curții, instanța de recurs apreciază că hotărârea instanței de apel corespunde exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului, iar împrejurarea că recurenții sunt nemulțumiți de considerentele ce conțin raționamentul juridic al instanței de apel nu echivalează cu motivarea necorespunzătoare a hotărârii.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În cadrul cererii de recurs, a fost invocat și motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Înalta Curte apreciază că și acest motiv de recurs este nefondat.

Prioritar, este de reținut că recursul, cale extraordinară de atac, urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; de aceea, în recurs nu se va realiza o reevaluare a stării de fapt statuate în apel, așa încât nu vor fi avute în vedere niciuna dintre seriile de argumente ale recurenților prin care se solicită reexaminarea conținutului probelor și a modului în care instanța de apel a statuat în fapt pe baza examinării lor. În acest sens, nu sunt corect integrate sferei recursului solicitările recurenților de reapreciere a înscrisurilor în scopul reconsiderării contextului factual.

Trecând de aceste considerente, Înalta Curte sesizează că recurenții critică modalitatea de aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor legale care reglementează instituția simulației, susținând că nu sunt întrunite cerințele impuse de legiuitor în acest sens, întrucât nu există nici act secret și nici acord simulatoriu. În cadrul acestor susțineri, invocă aplicarea eronată și a altor dispoziții legale care au fost avute în vedere de către instanța de apel.

Simulația, reglementată în cuprinsul art. 1289-1294 din C. civ., reprezintă operațiunea juridică care creează o aparență neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public și nereal, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial de un al doilea act secret și adevărat, care conține în sine, implicit sau explicit, acordul părților de a simula.

Din analiza dispozițiilor art. 1289 din C. civ. se desprind condițiile specifice simulației, respectiv: existența unui act public, care s-a încheiat pentru a produce o aparență juridică, existența actului secret, act real, încheiat astfel încât existența și cuprinsul său să fie necunoscute terților și existența acordului simulatoriu, respectiv intenția părților de a disimula adevărata relație dintre ele. Intenția de a simula se obiectivizează în acordul simulator al părților, acord care intervine cel târziu în momentul perfectării actului secret.

Înalta Curte reține că aceste cerințe sunt îndeplinite în cauză, soluția instanței de apel fiind legală, sub acest aspect.

În primul rând, actul public este contractul de împrumut încheiat, la data de 11 mai 2016, între recurenta - reclamantă A. și intimatul - pârât B., ce are ca obiect suma de 265.957,46 RON, contract întocmit sub forma unui înscris sub semnătură privată.

Acest contract de împrumut a fost completat pe un formular preexistent, de către recurentul C., după cum acesta recunoaște, la interogatoriu, iar nu de părțile menționate în cuprinsul său. Scopul actului a fost justificarea transferului sumei de bani, în condițiile în care D., instituța bancară prin care urma a se face transferul, impunea existența unui document justificativ pentru efectuarea acestuia, aspect declarat de martorul E., economist la D., audiat în fața primei instanțe.

Așa cum a reținut instanța de apel, în relația cu D. era utilizat exact același formular de contract de împrumut pentru transferul unor sume de către foștii asociați C. și B., în patrimoniul societății. Această împrejurare rezultă din contractele depuse la dosar, cu titlu exemplificativ, întocmite pe același formular, având număr de înregistrare la D. în anul 2008 și 2009, prin care asociații împrumutau societatea cu sume de bani. Inclusiv termenul împrumutului este identic cu cel din contractul care face obiectul prezentei cauze, anume 11 luni.

Chiar și obiectul actului public, suma de 265.957,46 RON, este cu zecimale, împrejurare neobișnuită într-un contract de împrumut încheiat între două persoane fizice. O sumă atât de exactă poate fi parte a unei creanțe, cum ar fi despăgubirea încasată pentru terenul expropriat, astfel cum a afirmat pârâtul în motivarea cererii reconvenționale.

În al doilea rând, actul secret este reprezentat de convenția dintre părțile acestui proces, respectiv A., B. și C., de achiziționare a unui teren în anul 2007, pe numele A. și împărțirea prețului revânzării, după creșterea valorii imobilului, cu comision pentru aceasta.

Recurenții contestă existența actului secret și susțin că, prin recunoașterea acestuia, ca urmare a administrării probei cu martori și interogatoriu, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1191, 1197 și 1198 din C. civ. aplicabil presupusei convenții din 2007.

Întrucât dispozițiile legale menționate de recurenți reglementează reguli de ordin procedural, nefiind norme de drept material, criticile acestora, analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vor fi respinse ca nefondate.

Înalta Curte reține că, prin act secret, trebuie să se înțeleagă convenția părților, în sens de operațiune juridică (negotium), iar nu înscrisul doveditor (probatium). De asemenea, pentru a opera simulația, această convenție pe care părțile înțeleg să o ascundă, prezentând-o altfel, printr-un act public, trebuie să intervină fie anterior, fie concomitent cu actul public.

Așadar, între părți, simulația nu poate fi dovedită decât printr-un contraînscris care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat. De la această regulă, doctrina și jurisprudența au consacrat unele excepții considerând admisibile proba testimonială și prezumțiile în anumite cazuri: când există un început de dovadă scrisă; când părțile au fost în imposibilitate de a-și preconstitui un înscris; când actul a fost întocmit prin fraudă și dol.

Potrivit dispozițiilor art. 1292 din C. civ., "Dovada simulației poate fi făcută de terți sau de creditori cu orice mijloc de probă. Părțile pot dovedi și ele simulația cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit".

Semnificația acestui text de lege este aceea că părțile vor putea face dovada simulației numai potrivit dreptului comun. Așadar, și părțile pot dovedi simulația cu orice mijloc de probă, în măsura în care există un început de dovadă scrisă, potrivit dispozițiilor art. 1197 și 1198 din C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 1197 din C. civ. "Se numește început de dovadă orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a format petiția, sau a celui ce el reprezintă și care scriptura face a fi de crezut faptul pretins".

În cauză, începutul de dovadă scrisă este reprezentat de înscrisul întocmit de C., aflat la dosarul cauzei, în cuprinsul căruia se menționează că, la data de 21 august 2007, se cumpără terenul în suprafață de 16.276 mp, din care pentru 10.000 mp s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare pentru F. care a achitat 97.656 Euro, iar pentru 6276 mp s-a întocmit contractul de vânzare cumpărare pentru suma de 2100 RON, pe numele A., "conform înțelegerii cu B.", care se împarte 1/2 pentru fiecare parte la vânzare. Recurentul C. a recunoscut, prin răspunsul la interogatoriu, că acest înscris a fost scris de el.

Recurenții susțin că acest act nu dovedește simulația, fiind un act juridic unilateral, întocmit chiar de partea care îl folosește ca mijloc de probă. Însă, prin criticile formulate, aceștia pretind, practic, ca începutul de dovadă scrisă trebuie să întrunească cerințele dovezii înseși, ceea ce nu poate fi primit.

Pentru ca o scriere să reprezinte un început de dovadă scrisă, nu este necesar ca aceasta să se refere direct la faptul pretins și, cu atât mai puțin, să-l probeze, fiind suficient ca scrierea să se refere la un fapt conex din care s-ar putea deduce că faptul pretins este verosimil.

Existând începutul de dovadă scrisă, în mod corect, s-au administrat probatorii complexe, cu martori și interogatorii, cu care, chiar și recurenții au fost de acord.

De altfel, în cauză, datorită relațiilor de amiciție care a existat între cei doi foști asociați, se poate reține și o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris. S-au produs dovezi în acest sens, raportul juridic fiind reținut, în mod corect, de către instanța de apel.

Iar toate acestea, coroborate, au condus la concluzia că părțile au încheiat o convenție, în anul 2007, care reprezintă actul secret, voința lor reală.

Recurenții pretind că această înțelegere nu poate fi apreciată ca fiind un act secret întrucât nu există concordanță de părți cu actul pretins a fi public. Însă, în raporturile juridice deduse judecății sunt antrenate toate cele trei persoane, părți ale acestui proces, aspect detaliat anterior. De altfel, reclamanta A. era doar persoana interpusă.

Suplimentar, instanța de apel a reținut că relațiile juridice reale sunt confirmate și de diferența din cele două contracte, prin care au fost cumpărate cele două suprafețe de teren care au făcut parte din aceeași parcelă de 16.276 mp. Astfel, prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/ august 2007 la BNP G., societatea F. S.R.L. a cumpărat cota de 10.000/16.276 părți din întregul imobil teren în suprafața de 16.276 mp, cu prețul de 97.656 euro. În aceeași zi și la același notar public, a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare pentru diferența de 6.276 mp pe numele pârâtei-reclamante A., cu prețul derizoriu de 2.100 RON.

Având în vedere diferența enormă de preț, care nu este susținută de diferența de suprafață, instanța de apel a tras concluzia, în mod corect, că prețul din primul contract, plătit de societate, a vizat în realitate și suprafața de 6.276 mp, situație în care prețul din cel de-al doilea contract, pentru terenul de 6276 mp, nu a fost plătit de cumpărătorul A., ci a fost plătit din banii societății, ca urmare a înțelegerii dintre C. și B.. De altfel, recurenții au recunoscut că era o practică în sensul folosirii recurentei A. ca persoană interpusă.

În al treilea rând, există acordul simulatoriu (animus simulandi), respectiv intenția părților de a disimula adevărata relație dintre ele. Ținând cont de faptul că voința este un element esențial al simulației, se poate desprinde ideea că intenția părților de a simula trebuie să fie comună pentru a da naștere efectelor scontate.

Instanța de apel a apreciat că remiterea sumei de 265.957,46 RON reprezintă, în realitate, plata părții intimatului B., din despăgubirile încasate în urma exproprierii terenului cumpărat pe numele recurentei, dar finanțat de el împreună cu recurentul C., iar nu un împrumut. În acest sens, a reținut actele prezentate anterior dar și susținerea lui C., care a arătat, inițial, că el a ridicat despăgubirea pentru terenul expropriat, și că i-a dat suma de bani recurentei A., care i-a înmânat intimatului, încheind actul public (încheierea de ședință din 11.03.2021). Chiar dacă, ulterior, și-a schimbat declarația, cu ocazia răspunsului la interogatoriu, a confirmat existența unui acord simulatoriu. De asemenea, s-a reținut că recurenta A. a arătat că era o practică a părților de a o folosi ca persoană interpusă pentru diverse tranzacții juridice.

Prin urmare, chiar dacă acordul simulatoriu în sensul de negotium iuris a precedat începutului de dovadă scrisă analizat în cauză ca instrumentum probationis, circumstanțele particulare ale cauzei au impus-o, dat fiind faptul că, ulterior achiziționării terenului în 2007, a intervenit procedura exproprierii, părțile desocotindu-se doar după finalizarea procedurii judiciare prin care s-au stabilit despăgubirile, în anul 2016.

Toate aceste aspecte, detaliate anterior, au condus la concluzia că sunt îndeplinite cerințele simulației, soluția instanței de apel de admitere a cererii reconvenționale și de constatare a caracterului simulat al contractului de împrumut încheiat la data de 11 mai 2016 între reclamanta A. și pârâtul B. fiind consecința interpretării și aplicării corecte a dispozițiilor legale, astfel că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs se arată și împrejurarea că pârâtul C. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind parte în contractul de împrumut supus controlului judiciar. Însă, în mod corect, instanțele au raportat calitatea procesuală pasivă la cererea reconvențională formulată de B., în care s-a invocat existența unei simulații la care a participat și recurentul C., susținerile recurenților fiind nefondate, și sub acest aspect.

De asemenea, se susține o neregularitate a cererii reconvenționale, care ar fi fost depusă la al treilea termen de judecată. Însă, așa cum s-a arătat și anterior, o astfel de împrejurare nu a fost invocată până în prezent, nu a făcut obiect al apelului, de aceea, nu a fost supusă controlului de către instanța de apel. Mai mult, sancțiunea depunerii acesteia, cu depășirea termenului legal, nu se sancționează cu nulitatea actului de procedură. Cererea incidentală se judecată concomitent cu cererea inițială sau se disjunge și se judecă separat, de către același complet, operând o prorogare legală de competență.

În consecință, nici aceste susțineri nu pot fi primite.

Prin urmare, dat fiind că hotărârea recurată este motivată și că dispozițiile legale, indicate de recurenți, au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de către reclamanta A. și de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 777 din 5 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Reținând culpa procesuală a recurenților, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimatul B., în cuantum de 10.000 RON, potrivit dovezilor depuse la dosarul cauzei, constând în onorariul de avocat achitat pentru faza procesuală a recursului, reduse conform dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. în raport de complexitatea cauzei, volumul activității și termenele de judecată acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. și de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 777 din 5 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Obligă recurenții la plata sumei de 10.000 RON către intimatul - pârât B., reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 din C. proc. civ.