ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2786/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

I.1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, Secția I Civilă, la data de 06.04.2022, sub nr. x/115/22022, reclamantul A a solicitat obligarea pârâtului B la restituirea sumei de 80.000 euro (echivalentul a 392.000 lei), acordată cu titlul de împrumut în data de 26.11.2020 cu termen scadent la 30.10.2020, în baza contractului de împrumut încheiat între părți, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2158, art. 2160 - 2162, art. 2164 C. civ.

La data de 27.06.2022, pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat în principal constatarea nulității absolute a Contractului de împrumut din 26.11.2020 încheiat cu reclamantul A în ceea ce privește restituirea sumei de 80.000 euro și în subsidiar, anularea lui pentru absența cauzei, cauză ilicită, fraudă la lege.

Cererea reconvențională a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2158 C. civ. și a prevederilor art. 1327 din același cod.

I.2.Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 355 din data de 04 aprilie 2023 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, Secția I Civilă în dosarul nr. x/115/2022 a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul pârât reconvențional A, în contradictoriu cu pârâtul reclamant reconvențional B.

A fost obligat pârâtul- reclamant B să restituie reclamantului- pârât A suma de 80.000 euro, acordată de acesta cu titlul de împrumut, fiind obligat, totodată și la plata sumei de 12.525 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant B precum și cererea accesorie a acestuia de obligare a reclamantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

I.3.Hotărârile pronunțată în apel.

Prin decizia intermediară cu nr. 256/26.10.2023, Curtea de Apel Timișoara, Secția I Civilă a admis apelul declarat de apelantul pârât B împotriva Încheierii din data de 14.03.2023 și împotriva Sentinței civile nr. 355/04.04.2023, ambele pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/115/2022, în contradictoriu cu intimatul reclamant A.

A anulat încheierea interlocutorie din data de 14.03.2023 și în consecință s-a dispus refacerea procedurii falsului. S-a anulat sentința civilă apelată și s-a reținut cauza spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 71 din 20 martie 2024 Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul-pârât A în contradictoriu cu pârâtul-reclamant.

A obligat pârâtul-reclamant B la plata către pârâtul-reclamant reconvențional A a sumei de 80.000 euro cu titlu de pretenții.

A respins, ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant B în contradictoriu cu reclamantul-pârât A.

A obligat pârâtul-reclamant B la plata sumei de 12.525 lei cheltuieli de judecată către reclamantul pârât reconvențional A în primă instanță.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 71 din 20 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă a declarat recurs pârâtul-reclamant B.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă la data de 06 iunie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la fila 1 din dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 17 iunie 2024, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind numele și prenumele, domiciliul recurentului-pârât, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura avocatului C; în ceea ce privește cerința impusă de litera d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurentul a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (1) și alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru s-a stabilit că recurentul-pârât datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 3892,78 lei ce a fost achitată conform dovezii de plată aflată la fila 37 din dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, recurentul B, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat în principal casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara iar în subsidiar casarea în tot a deciziei recurate, iar în rejudecare să se dispună respingerea cererii principale și admiterea cererii reconvenționale formulate de către recurent.

În baza motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. recurentul a susținut că hotărârea recurată este nelegală, în sensul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind încălcate totodată și regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității prin aceea că instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției. Astfel, în opinia recurentului, instanța de apel, după admiterea apelului, în rejudecare trebuia să se pronunțate asupra tuturor cererilor și a excepțiilor invocate, inclusiv asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată în termen în cuprinsul cererii reconvenționale și a întâmpinării în fața primei instanțe.

A susținut recurentul că, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, fiind privat atât de dreptul de a se apăra și de a susține excepția prescripției cât și de un grad de jurisdicție, fiind îndeplinită condiția vătămării prevăzută de art. 175 alin. (1) C. proc. civ. în vederea casării deciziei recurate, în contextul în care instanța de apel nu a determinat dacă prescripția dreptului material de acțiune se impune a fi raportată la momentul pretins al încheierii contractului de împrumut la data de 26.11.2020 sau la o dată ulterioară acestuia.

Printr-o altă critică subsumată acelorași motive de recurs, recurentul a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat nici cu privire la susținerile acestuia din cuprinsul apelului, potrivit cărora contractul de împrumut din data de 26.11.2020 fost încheiat ca o garanție în vederea executării contractului de cesiune de creanță nr.2016/22.10.2014 încheiat între D S.R.L. și E, fiind necesară aceasta analiză din partea instanței de apel din prisma dispozițiilor art. 1239 C. civ. referitor la absenta cauzei. Recurentul, a criticat și faptul că instanța de apel nu a avut în vedere probele invocate și a respins, în mod nelegal, solicitarea de audiere a martorului E precum și administrarea înscrisurilor care au relevat această stare de fapt și de drept.

A susținut recurentul că, prin interogatoriul administrat numitului E în dosarul nr. x/115/2021al Tribunalului Caraș Severin acesta a recunoscut starea de fapt prezentată, în sensul că a înțeles să încheie un înscris sub formă de garanție cu recurentul B și faptul că s-au achitat sume de bani inclusiv ginerelui său.

Invocând dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește obligația instanțelor de judecată de motivare a hotărârilor judecătorești, recurentul a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii, sens în care a arătat că deși instanța de apel a constat că înscrisul denumit ”contract de împrumut” nu este un înscris sub semnătură privată în accepțiunea art. 275 C. proc. civ. însă cu aplicarea art. 310 din același cod, aceasta nu a precizat, în concret, care sunt probele și mijloacele de probă avute în vedere, care ar putea veni în completarea începutului de dovadă scrisă, care ar fi apte să confere validarea de către instanța de apel, din punct de vedere jurisdicțional, a înscrisului constituind contractul de împrumut. S-a susținut că, referirile instanței de apel la împrejurări de fapt precum că semnarea ulterioară a contractului de către martorul audiat nu îl lipsește de efecte juridice ci dimpotrivă, le augmentează sau pretinsa restituire anterioară a sumei de 50.000 euro, sunt străine de dispozițiile art. 310 și art. 276 C. proc. civ.

În ceea ce privește considerentele deciziei referitoare la garantarea prin contractul de împrumut a unor obligații între o societate comercială administrată de pârât și socrul reclamantului, recurentul-pârât a susținut contradictorialitatea constatărilor instanței de apel care, în mod greșit a înlăturat proba cu înscrisuri și proba testimonială a martorului propus, aceasta fiind în contradicție cu omisiunea instanței de a verifica și respecta limitele investirii sale, apreciind, în mod nelegal, în raport de limitele investirii, că nu se impune administrarea unor probe care să tindă la probarea garantării obligației unei societăți comerciale administrată de un terț (E, socrul reclamantului).

Prin memoriul de recurs, recurentul a reiterat motivele de apel privind contextul în care a fost încheiat contractul de împrumut ce face obiectul prezentei cauze. În acest sens, recurentul a reiterat susținerile referitoare la faptul că acesta a fost încheiat anterior definitivării contestațiilor formulate de D S.R.L. la tabelul de creanțe al F S.A. în dosarele nr. x/115/2015*/a8 și și nr. x/115/2015, la solicitarea numitului E, care, în urma dosarului penal nr. x/D/P/2015 a început să își transfere averea către rude și dorea astfel să găsească o persoană solvabilă și de încredere în persoana ginerelui său A care să primească eventuale sume de bani în contul garantării cesiunii de creanță nr. 2016 din 22.10.2014, iar pe parcursul demarării procedurilor de înscriere în tabelul de creanțe al societății D S.R.L. a solicitat diferite sume de bani cu titlu de "penalități", dat fiind faptul că sumele solicitate de persoana juridică administrate de recurentul B nu au fost obținute în procedura de insolvență a societății F S.A., sens în care a achitat suma de 30.000 euro, contravaloarea acesteia în lei în vara anului 2019 - 2020 în 3 tranșe a câte 50.000 lei, sume de bani pe care le-a pus la dispoziția intimatului A, prin intermediul numitului G care a dus personal banii acestuia, iar suma de 20.000 euro a plătit-o numitului E, prin ordinul de plată nr. 1/29.12.2021 în valoare de 94,034 lei, dar în contul intimatului A, această modalitate de plată fiind făcută la solicitarea lui A, întrucât acesta nu deținea vreun cont bancar în România, achitând acestuia din urmă, în total, suma de 50.000 euro.

Totodată, la filele 7 - 9 din cererea de recurs, recurentul a reiterat motivele de apel privind dosarul de insolvență al societății F S.A., cererile de înscriere la masa credală a acesteia, contractul de cesiune autentificat sub nr. 2016/22.10.2022, precum și alte hotărâri pronunțate de instanțele de judecata, fără a fi reliefate critici care să privească hotărârea recurată.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, normele de drept material referitoare la dispozițiile art. 2158, 2159, 2161 teza a II-a și art. 2163 C. civ. precum și dispozițiile art. 1247 alin. (1) din același cod potrivit cărora este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.

Recurentul a arătat că instanța de apel, nu a determinat, prin administrarea de probe, dacă momentul acordării pretinsului împrumut a fost în data de 26.11.2020, respectiv dacă scadența acestuia era la o altă dată decât cea menționată în cuprinsul actului având în vedere că se contestă atât data încheierii convenției dar și toate clauzele din cuprinsul acestuia, inclusiv scadența, context în care instanța de apel ar fi trebuit, după caz, să facă aplicarea sau nu a prevederilor art. 2161 sau ale 2162 alin. (1) – (3) C. civ. referitoare la termenul de restituire a împrumutului.

A invocat, totodată și faptul că instanța de apel nu a argumentat, în raport de constatări și probele administrate, soluția de validarea în întregime a obligației de restituire a sumei de 80.000 euro în condițiile în care aceasta nu s-a raportat la prevederile art. 2158 alin. (1) C. civ. potrivit cărora împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate ci doar la art. 1239 C. civ. care prevede că existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară și nu prezentat argumente juridice pentru care se impune validarea pretinsului împrumut acordat, în raport și de chestiunea remiterii sau nu a sumei împrumutate, condiție ce e impusă de art. 2158 alin. (1) C. civ.

Astfel, cauza actului juridic civil este, conform art. 1235 C. civ., motivul care determină părțile contractante să încheie contractul.

Prin cererea de recurs, recurentul a reiterat, de asemenea, susținerile din față instanței de apel, prin care a susținut caracterul real al contractului de împrumut conform art. 2158 C. civ., ceea ce presupune pentru încheierea sa valabilă pe lângă acordul de voință al părților, și tradițiunea, predarea lucrului. Ori, referitor la suma de 80.000 euro stipulată în contract, aceasta nu a fost remisă niciodată recurentului cu atât mai mult cu cât nu avea nevoie de sume de bani cu titlu de împrumut, aspect care rezultă și din înscrisurile atașate apelului.

Mai mult, deși în cuprinsul contractului datat 26.11.2020 a fost prevăzută la pag. l o clauză în sensul că "pentru garantarea împrumutului acordat... în cuantum de 80.000 euro" recurentul ar urma să garanteze cu un imobil, în cauză nu s-a încheiat niciodată un contract de ipotecă cu privire la imobilul respectiv și nu s-a dat niciodată nici măcar o declarație privind instituirea unei interdicții de înstrăinare și grevare în favoarea reclamantului A, fiind vorba despre un pretins împrumut de 80.000 euro negarantat, aspect care susține, pe lângă celelalte argumente caracterul nul absolut al contractului din 26.11.2020.

Contrar celor reținute de instanța de fond, din probele administrate în cauză nu a rezultat proba remiterii sumei de 80.000 euro către recurent fiind înlăturată fără nici un fel de argument depoziția martorului G, menținută doar în ceea ce privește relatarea că a semnat contractul la cererea recurentului. Astfel, a considerat că instanța putea fie să înlăture motivat depoziția martorului G, fie să o ia în considerare în totalitate și nu în parte, astfel încât și din această perspectivă sentința este netemeinică, având în vedere împrejurarea că martorul G (singurul martor audiat in cauză): a infirmat semnarea și practic încheierea contractului la locul indicat de A, aspect și relatare care înlătură prezența unor părți respectiv martori la semnarea contractului; a arătat că în momentul în care acesta a semnat contractual nu mai era nimeni de față, ceea ce întărește caracterul fictiv al contratului și că, în realitate nu s-au remis sume de bani cu ocazia încheierii contractului de împrumut; contrar celor relatate de martorul G, la pag. 2 a contractului se menționează în primul alineat "suma a fost numărata și primită în fața martorilor asistenți, fără să existe vreo obiecțiune din partea împrumutatului cu privire la întinderea acestuia..."; depoziția martorului G, exclude așadar dovada remiterii sumei de bani în cuantum de 80.000 euro concomitent cu prezența părților și a așa-zișilor martori asistenți, confirmând poziția procesuală și anume că suma de 80.000 euro nu a fost remisă recurentului nici în data de 26.11.2020 și nici la o altă dată.

Revenind la decizia pronunțată de instanța de apel, recurentul a susținut că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra apărărilor sale referitoare la incidența prevederilor art. 1247 alin. (1) C. civ. privind cauza de nulitate absolută a convenției pretins încheiate la data de 26.11.2020 în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 1247 alin. (1) C. civ. este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, or, scopul Legii 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operațiunile de încasări și plăți în numerar și pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată, este ocrotirea unul interes general și nu al unui interes particular.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit faptul că operațiunea de remitere unei sume cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4, și art. 9 - 10 din legea mai sus menționată este sancționată ca și contravenție ci ar fi să aibă în vedere caracterul ilicit al acestora deoarece încalcă norme legale ce ocrotesc un interes general ipoteză în care este incidentă sancțiunea nulității absolute prevăzute de art. 1247 C. civ.

Recurentul a invocat și încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1239 alin. (1) și 2 C. civ. prin raportare la dispozițiile art, 4, art. 9 -10 din Legea nr. 70/2015 prin aceea că a considerat, în mod nelegal, că încălcarea prevederilor 10 din aceeași lege nu ar susține și ar demonstra caracterul ilicit al respectivului contract de împrumut întrucât se legea în cauză prevede sancțiuni proprii pentru încălcarea dispozițiilor sale iar, pe de altă parte, nu se prevede, în mod expres sancțiunea nulității absolute a contractelor de împrumut perfectate între persoane fizice pentru motivul că predarea sau restituirea sumei împrumutate nu s-ar fi realizat prin cont bancar în situația în care depășea limita stabilită.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, faptul că legea specială nu face trimitere la dispozițiile codului civil ce reglementează contractul de împrumut și că nu poate fi primită teza recurentului potrivit căreia aceasta ar prevedea o cauză de nulitate virtuală absolută a contractului de împrumut în contextul în care nulitatea este sancțiunea care intervine, dacă legea nu dispune altfel, în cazul în care la încheierea unui act juridic nu se respectă dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate, de formă sau de fond.

Reiterând dispozițiile prevederilor art. 1247 C. civ., recurentul a susținut faptul că, în afară de sancțiunea proprie a Legii nr. 70/2015, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere și caracterul normei de drept încălcate și anume dacă prin edictarea acesteia se urmărește sau nu ocrotirea unui interes general deoarece, în această ipoteză, este instituită în mod expres sancțiunea nulității actului juridic.

Prin urmare, au fost încălcate, în opinia recurentului dispozițiile legale imperative de ordine publică, respectiv prevederile art. 4 alin. (1) – (4), art. 9 alin. 2, art. 10 din Legea nr. 70/2015 ce au fost redate în cuprinsul memoriului de recurs.

Față de aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul a fost comunicat intimatului-reclamant care, nu a depus întâmpinare.

II.2. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluția din data de 8 martie 2024, în temeiul art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ. prin rezoluția din data de 10 septembrie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 19 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că analiza și aprecierea faptelor, administrarea și interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care țin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs prin prisma vreunui motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., astfel încât în cercetarea criticilor cu care a fost învestită instanța se va raporta la circumstanțele factuale reținute de instanța de apel.

Printr-o primă critică, recurentul a invocat nelegalitatea hotărârii recurate pentru omisiunea analizării, în rejudecare după admiterea apelului, a excepției prescripției dreptului subiectiv la acțiune. În aprecierea recurentului, instanța de apel era obligată să pună în discuția părților toate cererile și excepțiile invocate, iar prin omisiunea sa a fost încălcat dreptul de apărare al recurentului fiind îndeplinită cerința vătămării prevăzute de art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de recurs, ce privesc deopotrivă nemotivarea deciziei recurate precum și încălcarea dispozițiilor de procedură ce atrag nulitatea acesteia și se pot încadra în motivele de casare invocate de recurent prevăzute de art. 488 alin. (5) și (6) C. proc. civ., sunt nefondate.

Prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, recurentul a invocat prescripția dreptului material la acțiune având în vedere faptul ca în raport de data reală a remiterii sumei de 50.000 euro, luna februarie 2020, reclamantul nu a formulat cererea de chemare în judecata în termenul de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ.

Tribunalul Caraș-Severin, Secția I Civilă prin sentința pronunțată în cauză a admis cererea de chemare în judecată și a respins cererea reconvențională, reținând în considerentele hotărârii că prescripția dreptului material la acțiune a reclamantului, de a cere restituirea sumei, dar în cuantum de 50.000 de euro, nu 80.000 euro- invocată de pârât - nu poate fi primită de instanță, câtă vreme în contract se menționează ca dată a predării sumei data de 26.11.2020, iar nu luna februarie 2020, sau 2019, așa cum a susținut pârâtul prin întâmpinare, și apoi prin precizarea la întâmpinare.

Promovând calea de atac a apelului și contestând legalitatea soluției de primă instanță, recurentul nu a pus în discuție dezlegare jurisdicțională a primei instanțe raportat la prescripția dreptului material la acțiune invocată.

Curtea de apel, în limitele impuse de dispozițiile art. 477 C. proc. civ., a cercetat criticile recurentului-pârât din memoriul de recurs, reținând totodată, prin hotărârea recurată faptul că se va pronunța în limitele devoluate de către pârâtul reclamant, fără a mai analiza excepția prescripției dreptului material la acțiune ce nu a fusese reiterată în calea de atac.

Prin urmare, contrar celor susținute de recurent, nu se poate reține nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea unei norme de procedură cu referire la art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

De aceea, se constată că decizia atacată cu recurs nu este afectată de viciul de nelegalitate al omisiunii de a analiza toate motivele apelului părții, pentru că acele motive la care face referire recurentul nu au fost reiterate în apel fiind invocate în motivarea căii de atac a recursului. Nefăcând obiectul învestirii în apel, motivele respective sunt invocate în recurs omisso medio, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia motivele de recurs prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Față de aceste considerente urmează a fi respinse, ca nefondate, criticile recurentului referitoare neanalizarea excepției prescripției și cele privind vătămarea prevăzută de art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs a fost criticată soluția instanței de apel de nu analiza incidența dispozițiilor art. 1239 C. civ. referitoare la lipsa cauzei în condițiile în care recurentul a susținut faptul că înscrisul intitulat contract de împrumut a fost încheiat ca și o garanție pentru un contract de cesiune de creanță pe care instanța nu le-a avut în considerare, respingând, în mod nelegal audierea martorului propus de recurent și a înscrisurilor relevante în dovedirea situației de fapt prezentată în cererea de apel formulată de recurent.

Criticile recurentului nu pot fi primite în contextul în care vizează situația de fapt și modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor de către instanța de apel, ce nu pot fi reanalizate de către instanța de recurs.

Totodată, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a omis să analizeze susținerile sale referitoare la cauza ilicită a contractului de împrumut. Dimpotrivă, în considerentele deciziei recurate s-a reținut faptul că pârâtul a învederat că nu ar exista cauza – ca și motiv determinant al încheierii contractului de împrumut motivat de împrejurarea că, în realitate, acesta s-ar fi perfectat pentru a garanta obligațiile unei societăți administrate de el față de un terț (E - socrul reclamantului), urmată de o expunere a raporturilor juridice dintre terț și o societate comercială. Aceleași raporturi juridice între terțe persoane și aceiași teorie - a garantării prin contractul de împrumut al unor alte obligații între o societate administrată de pârât și socrul reclamantului s-au constituit în argumente în susținerea caracterului ilicit al cauzei. Față de aceste susțineri, instanța de apel a reținut această pretinsă garanție nu a fost probată de către apelant, în condițiile de exigență ale art. 249 C. proc. civ. iar simplele aserțiuni ale pârâtului referitoare la alte raporturi juridice în care ar fi fost implicate terțe persoane (independent de vreo legătură cu părțile contractante din speță) nu sunt suficiente pentru a dovedi că ar fi existat o altă cauză a împrumutului, ori că aceasta ar fi fost contrară legii și ordinii publice – condiții cerute de imperativul art. 1236 alin. (2) din codul civil pentru probarea cauzei ilicite.

Prin urmare, cu privire la aspectele invocate, instanța de recurs nu poate reține omisiunea instanței de a analiza motivele de recurs din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. recurentul a susținut existența unei motivări contradictorii dar și încălcarea dispozițiilor art. 275 și art. 310 C. proc. civ.

Totodată, în memoriul de recurs, recurentul a criticat, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea dispozițiile art. 2158 alin (1) C. civ. ce reglementează contractul de împrumut, art. 2159 din același cod privind termenul de restituire a împrumutului, art. 2162 alin. (1) privind prescripția care începe să curgă de la data încheierii contractului întrucât instanța de apel nu a determinat, prin probe data acordării împrumutului și nici data scadenței în contextul în care au fost contestate de către recurent și nici nu a indicat în concret elementele de fapt pentru care instanța a validat, în întregime obligația de restituire a sumei de 80.000 euro. De asemenea, recurentul a contestat remiterea sumei de 80.000 euro de către intimatul-reclamant, precum și respingerea, în mod greșit a depoziției martorului G.

Având în vedere faptul că recurentul critică încălcarea unor reguli de drept în materie de probațiune față de care invocă atât motivarea contradictorie a instanței de apel cât și aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de recurs urmează a le analiza împreună, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Preliminar examinării motivelor de recurs se cuvine amintit că împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate, potrivit art. 2158 alin. (1) C. civ.

Împrumutul de consumație este, asemenea oricărui contract de împrumut, un contract real, întrucât pentru încheierea lui valabilă sunt necesare atât realizarea acordului de voință, cât și remiterea bunului care formează obiectul contractului, translativ de proprietate, deoarece de esența lui este posibilitatea conferită împrumutatului de a dispune de suma de bani din chiar momentul acordării împrumutului, și unilateral, căci creează obligații doar în sarcina împrumutatului (în principal, restituirea împrumutului).

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte are a observa că instanța de apel a reținut sancțiunea nevalabilității înscrisului sub semnătură privată ca mijloc de probă cu acest titlu, câtă vreme nu a fost respectată formalitatea "bun de aprobat" impusă de dispozițiile imperative ale art. 275 C. proc. civ. astfel că deplin legal respectivul înscris a fost socotit ca având valoare probatorie de început de dovadă scrisă, supus regimului consacrat de art. 310 alin. (3) C. proc. civ potrivit cu care "Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părți numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumții".

Or, nefiind scris în întregime de debitor, ci doar semnat de pârât, în lipsa formalității bun și aprobat ce trebuia redactată olograf de acesta, în mod corect s-a apreciat că înscrisul poate fi socotit cel mult un început de dovadă scrisă conform art. 276 C. proc. civ.

Cu referire la pretinsa încălcare a regulilor procedurale în materie de apreciere a probelor, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticii formulate, întrucât instanța de apel a evaluat individual fiecare mijloc de probă și, respectiv, global întregul probatoriu administrat în proces, analizând separat și mai apoi corelat forța doveditoare a următoarelor mijloace de probă: înscrisul intitulat "contract de împrumut", recunoașterea recurentului-pârât din întâmpinare cu privire la primirea de la reclamant a unei sume însă într-un cuantum mai mic, precum și depoziția martorului Lațcu Ioan potrivit căreia acesta a semnat, la cererea recurentului (și nu la cererea reclamantului) înscrisul mai sus menționat.

Concluzia acestui proces de apreciere a probatoriului, expus de instanța de apel într-o motivare detaliată, clară, logică și convingătoare, în cadrul căreia a explicat maniera în care toate probele au fost cântărite, comparate și verificate unele prin altele, a fost aceea că reclamantul a remis recurentului întreaga sumă înscrisă în înscrisul intitulat ”contract de împrumut” în cuantum de 80.000 euro și nu doar suma de 50.000 euro, recunoscută de către recurent în fața primei instanțe.

Pentru aceste motive, nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia instanța de apel nu a precizat în concret mijloacele de probă care ar putea veni în completarea începutului de dovadă scrisă, având în considerare și faptul că, în considerentele hotărârii recurate, instanța de apel a indicat, după reținerea aplicabilității dispozițiilor art. 310 C. proc. civ. privind necesitatea completării începutului de dovadă scrisă ”prin proba cu martori ori prin prezumții”, faptul că însuși recurentul, prin întâmpinare a recunoscut primirea de la reclamant a sumei de 50.000 euro, pentru ca ulterior să invoce diverse motive în a susține cauza ilicită a contractului de împrumut, recunoaștere coroborată cu proba testimonială administrată în cauză, aspecte care au creat convingerea instanței de apel cu privire la faptul că recurentul a primit, cu titlul de împrumut, suma de 80.000 euro de la intimatul-reclamant.

Prin urmare, în mod evident, instanța de apel a apelat, în mod legal, la prezumțiile judiciare în temeiul art. 329 C. proc. civ. Aceasta întrucât, admisibilitatea acestui mijloc de probă era permisă de art. 310 alin. (3) C. proc. civ., în vederea asigurării efectivității dreptului la apărare pentru ambele părți, în contextul factual concret reținut de către instanța de apel, fiind indicate, contrar susținerilor recurentului, toate împrejurările de fapt și mijloacele de probă în baza cărora instanța de apel a validat în întregime obligația de restituire a întregii sume în valoare de 80.000 euro.

Pe cale de consecință, simplele susțineri ale recurentului referitoare la nedovedirea remiterii sumei de 80.000 euro și a neîndeplinirii în cauză a dispozițiilor art. 2158 C. civ. precum și lipsa încheierii unui contract de ipotecă având ca obiect bunul imobil menționat în contractul de împrumut, nu sunt suficiente pentru a justifica incidența sancțiunii nulității actului juridic contestat.

Deși recurentul susține că prin respingerea probatoriului propus a fost în imposibilitatea de a dovedi situația de fapt, Înalta Curte reține că aprecierea instanței devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluționarea procesului nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât această chestiune vizează netemeinicia, și nu nelegalitatea hotărârii atacate.

Prin urmare, criticile recurentului prin care se tinde la reaprecierea caracterului util al probei cu înscrisuri, respectiv a probei testimoniale solicitate în apel, (cea din urmă fiind respinsă de instanță ca inadmisibilă raportat la gradul de rudenie a martorului și lipsa convenției părților în audierea acestuia în baza art. 315 alin. C. proc. civ. și față de care recurentul nu a formulat critici în recurs), nu pot fi analizate întrucât ele excedează cadrului restrictiv impus de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia Înalta Curte nu poate cerceta decât dacă instanța devolutivă a nesocotit în vreun fel normele de drept procesual referitoare la admisibilitatea, încuviințarea și analiza probelor.

De asemenea, nu pot fi supuse analizei instanței de recurs criticile prin care recurentul-pârât consideră că în mod greșit instanța de apel a înlăturat depoziția martorului G pe care a menținut-o doar în parte, având în vedere că, astfel cum s-a indicat și anterior, aprecierea și interpretarea probelor reprezintă un aspect ce ține de temeinicia și nu de legalitatea hotărârii date de către instanță.

Pentru aceleași motive nu pot fi primite susținerile recurentului referitoare la situația de fapt reiterată detaliat prin memoriul de recurs privind încheierea contractului de împrumut pentru garantarea unui contract de cesiune, relațiile și litigiile dintre terțe persoane fizice sau juridice în contextul în care acestea nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii recurate, iar situația de fapt nu poate face obiectul căii de atac extraordinare a recursului.

În ceea ce privește criticile privind faptul că instanța de apel nu a determinat prin administrarea de probe data și scadența împrumutului, Înalta Curte constată că, în baza mijloacelor de probă și a situației de fapt, instanța de apel a reținut faptul că suma de 80.000 euro la plata căruia a fost obligat recurentul reprezintă pretenții reprezentând împrumut nerestituit, ”acordat la data de 26.11.2020, așa cum rezultă din scriptul depus la filele 7 - 8 dosar fond”, aceasta făcând aplicarea dispozițiilor art. 2164 alin. (1) și 4 C. proc. civ. ce reglementează condițiile de restituire a împrumutului, criticile fiind, sub acest aspect, nefondate.

În același mod, sunt nefondate și susținerile recurentului conform cărora instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea, după caz fie a dispozițiilor art. 2161 C. civ. sau ale art. 2162 alin. (1) – (3) din aceleași cod, în contextul în care nu a fost investită cu o cerere de stabilire a termenului de restituire iar, pe de altă înscrisul intitulat ”contract de împrumut” prevedea termene de restituire, în tranșe, a sumei împrumutate.

În ceea ce privește lipsa cauzei contractului de împrumut motivat de nedovedirea remiterii sumei de bani, așa cum s-a statuat în doctrină și jurisprudență, atunci când cauza lipsește, iar aceasta se datorează lipsei predării bunului în actele reale, sancțiunea aplicabilă este nulitatea absolută (lipsa scopului imediat), iar prezumția de existență a cauzei de care se bucură actele juridice trebuie răsturnată de către cel ce are inițiativa declanșării unui astfel de litigiu.

În speță, potrivit celor reținute de instanțele de fond, probațiunea administrată a relevat că suma menționată în înscrisul intitulat de părți ”contract de împrumut” încheiat de către părți a fost predată ca atare de către împrumutător împrumutatului, acesta din urmă chiar a recunoscut primirea sumei în baza acestuia, însă într-un cuantum mai mic, fiind lipsit de relevanță, din perspectiva existenței tradițiunii, a modului în care aceasta a fost transmisă.

În ceea ce privește susținerile recurentului privind motivarea contradictorie a hotărârii recurate, Înalta Curte, reține că în cazul invocării motivului de recurs privind motivarea contradictorie recurentul trebuie să formuleze critici concrete din care să rezulte cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept, având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate, neputând exista o contradicție între soluția instanței de apel și modalitatea în care aceasta din urmă a administrat și interpretat probele în cauză, aspecte care, de altfel, nu pot face obiectul controlului instanței de recurs.

Pe cale de consecință, apar ca nefondate motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. invocate de către recurent.

În baza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a invocat și încălcarea prevederilor art. 4, 9 și 10 din Legea cu nr.70/2015 care ar ocroti un interes general situație în care ar fi incidente prevederile art. 1247 alin. (1) C. civ. potrivit cărora este nul contractul încheiat cu încălcarea unor dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, susținându-se interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1239 alin. (1) și (2) C. civ.

Criticile recurentului prin care s-a susținut nulitatea determinată de încălcarea dispozițiilor privind regimul plăților în numerar din Legea nr. 70/2015, deși pot fi încadrate în motivul de casare indicat de recurent, sunt nefondate, nefiind cazul unor apărări de natură să conducă la soluția contrară celei reținute de instanța de apel, în sensul neremiterii sumei împrumutate către recurent, ci, eventual, sunt de natură să atragă antrenarea altor forme de răspundere specifice.

Prin urmare, statuările instanței de apel cu privire la incidența acestei norme sunt corecte, întrucât nerespectarea acestor prevederi atrag răspunderea contravențională, dacă fapta nu a fost săvârșită în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiune, potrivit art. 12 alin 1 din aceeași lege. Astfel, norma legală nu atrage nevalabilitatea actului juridic și nu are niciun efect asupra forței probante a acestuia.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentului, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit cărora instanța de apel nu s-a pronunțat asupra caracterului Legii nr. 70/2015 în sensul că acesta ocrotește un interes general.

Din considerentele hotărârii recurate rezultă că instanța de apel a analizat prevederile Legii nr. 70/2015 invocate de către recurent constatând faptul că acestea nu reprezintă o cauză de nulitate virtuală absolută a înscrisului întocmit de părți în contextul în care prin actul normativ nu se introduce o nouă condiție de validitate la încheierea contractului de împrumut, ci se reglementează mai degrabă modalitatea efectivă de realizare a operațiunilor materiale pe care le implică acordarea/restituirea sumelor, nefiind vorba de o condiție de validitate a încheierii contractului de împrumut. Nu se poate reține o omisiune a instanței de apel de a se pronunța asupra caracterului de normă de interes general în contextul în care astfel cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, instanța nu este obligată să răspundă fiecărui argument în parte, iar în cauză, instanța de apel a răspuns în mod clar și concis criticilor recurentei referitoare la incidența, în cauză, a dispozițiilor Legii nr. 70/2015 din perspectiva nulității invocată de către recurentă, considerând, în mod corect, că aceasta nu reprezintă o cauză de nulitatea absolută a convenției.

Dreptul la un proces echitabil presupune ca toate cererile și observațiile părților să fie cu adevărat reținute, adică analizate corespunzător de către instanța de judecată, ceea ce înseamnă că instanța are obligația de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților și de a le aprecia relevanța, potrivit principiului mai sus menționat. Or, în condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că cererile recurentei nu pot fi primite, pe baza unei analize amănunțite a probelor și a situației de fapt, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile litigiului, nu se poate reține nici o eventuală încălcare a dispozițiilor art. 264 C. proc. civ. sau a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod.

Recurentul a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art.1239 alin. (1) și (2) C. civ. potrivit cărora contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută, existența unei cauze valabile a contractului prezumându-se până la proba contrară, raportat la dispozițiile Legii nr. 70/2015.

Potrivit art. 2158 alin. (1) C. civ. împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate. Conform alin. (2), atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi sunt aplicabile dispozițiile legale privind instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare.

Potrivit celor expuse, în baza probatoriului administrat în cauză, condiția de validitate a contractului constând în remiterea bunului prevăzută de art. 2158 alin. (1) C. civ, a fost îndeplinită, instanța de apel stabilind că intimatul-reclamant a remis recurentului-pârât suma de 80.000 euro în baza înscrisului însușit de părți.

Nulitatea este o sancțiune care intervine atunci când legea prevede expres acest lucru. În afară de nulitățile exprese, nulitatea se poate pronunța atunci când sancțiunea nulității absolute, respectiv relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale să fie atins. Aceste din urmă situații, denumite nulități virtuale (art. 1253 C. civ.), sunt reglementate prin norme care, fără a prevedea expres sancțiunea nulității, aceasta rezultă în chip neîndoielnic fie din felul de exprimare al legiuitorului, fie din finalitatea dispoziției legale, cel mai uzitat criteriu de stabilire a situațiilor în care se justifică nulitatea fiind imperativul normei încălcate.

Prin urmare, nu poate fi reținută incidența nulității virtuale absolute invocate de către recurent având în vedere că pentru nerespectarea obligațiilor impuse de Legea nr. 70 din 2 aprilie 2015 legiuitorul nu a stabilit o sancțiune a nulității, a lipsirii de efecte juridice, contractul în speță, încheiat între părți fiind unul ce a respectat dispozițiile legale impuse în acest sens de art. 2158 C. civ., expus mai sus, legiuitorul stabilind pentru încălcarea prevederilor art. 10 din Legea nr. 70/2015 la art. 12, alin. (1) alte sancțiuni fără a afecta valabilitatea convenției părților referitoare la împrumutul în cuantum de 80.000 euro.

Cu alte cuvinte caracterul ilicit al operațiunii de remitere a unei sume în numerar peste plafonul prevăzut de lege invocat de către pârât, este sancționat prin legea specială cu răspunderea contravențională sau penală, după caz. fără a afecta valabilitatea contractului în care a fost achitată suma aferentă cu nerespectarea plafonului.

Actul juridic civil se bucură de o prezumție relativă de validitate. Pentru aplicarea sancțiunii nulității actului juridic civil, persoana care invocă existența unui caz de nulitate este obligată să probeze elementele cazului de nulitate invocat.

Or, câtă vreme, în speță, s-a dovedit că suma de bani ce formează obiectul contractului de împrumut a fost remisă recurentului-pârât, iar intenția părților a fost aceea de a da naștere unei obligații de transmitere a proprietății sumei de bani din patrimoniul reclamantului în patrimoniul pârâtului și în mod corelativ a unei obligații a pârâtului de restituire a sumei împrumutate, înscrisul intitulat ”contractul de împrumut”, în forma încheiată de părți, având ca obiect suma de 80.000 euro, are cauză și, drept urmare, din această perspectivă, nu este lovit de nulitate absolută.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, partea nu a produs dovezi în sensul dovedirii cauzei ilicite sau a fraudei la lege, simplele sale afirmații nefiind suficiente pentru a justifica incidența sancțiunii nulității actului juridic contestat.

Pe cale de consecință, contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel nu a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1247 și art. 1239 alin. (1) și (2) C. civ. raportat la prevederile Legii nr. 70/20215.

În raport de cele mai sus reținute susținerile recurentului privind nelegalitatea soluției adoptate, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi înlăturate ca nefondate.

În baza prevederilor art. 453 C. proc. civ., având în vedere culpa procesuală în urma respingerii căii de atac, va obliga recurentul-pârât B la plata către intimatul-reclamant A a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.000 lei constând în onorariul de avocat achitat de aceasta conform chitanței aflate la fila 59 din dosarul de recurs.

În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul-reclamant B împotriva deciziei civile nr. 71 din 20 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât-reclamant B la plata către intimatul-reclamant-pârât A a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.000 lei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2024.