ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 418/2023

Ședința publică din data de 2 martie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 august 2018, sub dosar nr. x/2018, pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu UAT Municipiul Craiova prin Primar, să se constate dobândirea dreptului de proprietate al reclamantului privind terenul intravilan situat în municipiul Craiova, Bld. Gheorghe Chițu, nr. 57 (fost 43), în suprafață de 600 m.p. prin efectul uzucapiunii de 30 de ani.

Prin sentința civilă nr. 2403/2019 din 27 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Craiova, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale invocate din oficiu, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Prin sentința civilă nr. 232/2020 din 5 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Craiova prin primar, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A admis acțiunea astfel cum a fost precizată, constatând că reclamantul a dobândit în condițiile prescripției achizitive de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 527 m.p. situat în intravilanul municipiului Craiova Bulevardul x, jud. Dolj, având următoarele vecinătăți: N-B. pe d=14, 22 m-puncte topografice x; E-C. pe d=36, 27 m-puncte topografice 26, 27, 28, 7; S-A.-rest proprietate pe d=8, 21 m-puncte topografice 15, 53, 52 și C. pe d=6, 45 m-puncte topografice x și V-D. pe d=36, 43m - puncte topografice x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de către dl. expert E. și conform schiței anexa ce face parte integrantă a acestui raport, urmând ca după rămânerea definitivă a hotărârii să se comunice, din oficiu, A.J.F.P. Dolj și O.C.P.I. Dolj, conform legii.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.908 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru (6.905 RON), onorariu expert și comision F. (1.003 RON) și onorariu avocat (3.000 RON).

Prin decizia civilă nr. 134/2021 din 20 mai 2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de pârâtul Municipiul Craiova prin Primar împotriva sentinței civile nr. 232/5 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosar nr. x/2019. A schimbat, în parte, sentința apelată în sensul respingerii cererii reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, păstrând restul dispozițiilor sentinței apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 134/2021 din 20 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Municipiul Craiova prin Primar, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii în tot a acțiunii civile formulate de reclamant, invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, ulterior expunerii parcursului procesual al dosarului, precum și al cererii de chemare în judecată, dar și al unor aspecte de ordin teoretic cu privire la instituția posesiei și a uzucapiunii, recurentul arată că soluția instanțelor de fond este dată cu greșita aplicare a normelor de drept material, de vreme ce reclamantul a posedat în mod legal numai suprafața de 557 m.p., nu și suprafața de 527 m.p. ce face obiectul dosarului. De vreme ce nici reclamantul și nici autorii săi nu s-au înscris în evidențele fiscale cu această suprafață de teren, și nu au achitat obligațiile fiscale datorate, posesia exercitată este una clandestină, reclamantul neposedând acest teren sub titlu de proprietar, elementul intențional nerezultând din niciun alt mijloc de probă.

Concluzionând, recurentul arată că soluția instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1847 C. civ., trecând peste împrejurarea că posesia a fost afectată de viciul clandestinității, întrucât prin neachitarea taxelor și impozitelor aferente acestui teren, autoritatea publică locală nu putea avea cunoștință de posesia reclamantului și a autorilor acestuia cu privire la terenul în litigiu.

De asemenea, în mod eronat a reținut instanța de apel că pârâtul nu a dovedit care au fost faptele materiale prin care poate fi ascunsă posesia exercitată asupra excedentului de teren, acestea putând fi atât comisive, cât și omisive. Or, prin neachitarea obligațiilor fiscale datorate, este incidentă modalitatea omisivă în care a fost ascunsă posesia asupra terenului în litigiu. Astfel, stăpânirea a fost lipsită de animus habendi, atât în ce îl privește pe reclamant, cât și în ce îi privește pe autorii acestuia.

Prin întâmpinarea formulată în cauză de către moștenitorii reclamantului A., decedat, au solicitat respingerea recursului formulat de către pârât și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii, arătând că în mod corect a fost reținută calitatea procesuală pasivă a pârâtului în cauză, legea aplicabilă fiind vechiul C. civ.. În ce privește recursul, au arătat intimații că tinde în fapt la o rejudecare a fondului cauzei prin prisma probatoriului și a situației de fapt, aspect nepermis în calea extraordinară de atac a recursului.

În ce privește criticile vizând încălcarea art. 1890 C. civ., invocată de recurent, aceasta nu se confirmă în cauză, instanțele de fond procedând la o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materia uzucapiunii, subliniind totodată că din ansamblul probatoriu administrat în cauză a rezultat că reclamantul și autorii acestuia, cu care a înțeles să își unească posesia, au posedat terenul ce face obiectul litigiului cu titlu de proprietar, pentru o perioadă de peste 30 de ani, termenul de prescripție achizitivă împlinindu-se în anul 2000, posesia fiind una utilă, respectiv continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 12 mai 2022 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Craiova prin Primar.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat hotărârea instanței de apel ca fiind dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1847 C. civ. întrucât reclamantul nu a făcut dovada caracterului public al posesiei având în vedere că terenul în litigiu nu a fost înregistrat în evidențele fiscale și nu au fost achitate obligațiile datorate, posesia fiind astfel afectată de viciul clandestinității, iar pe de altă parte, reclamantul stăpânind bunul în calitate de detentor precar.

Acest aspect a făcut obiectul analizei instanței de apel care a reținut, în mod corect, că proba posesiei presupune dovedirea deopotrivă a elementului material (corpus) - susceptibil de a fi dovedit prin orice mijloc de probă, cât și a elementului subiectiv al posesiei (animus), acesta din urmă făcând obiectul a două prezumții legale, respectiv cea de neprecaritate reglementată de art. 1854 C. civ. și cea de neintervertire de titlu reglementată de art. 1855 C. civ.

Instanța de apel a reținut că din probatoriul administrat reiese atât dovada actelor materiale de stăpânire efectivă a terenului, cât și intenția reclamantului de a stăpâni terenul în cauză sub nume de proprietar, întrucât existența unei prezumții legale, cum este cea instituită de art. 1854 C. civ., coroborată cu dovedirea faptului vecin și conex pe care se întemeiază prezumția, operează pentru cel în favoarea căruia este stabilită, ca o scutire de sarcina probei faptului alegat. Din acest motiv, revenea pârâtului sarcina de a răsturna prezumția legală, respectiv de a proba împrejurarea că reclamantul a pierdut elementul animus.

Înalta Curte reține că, din economia dispozițiilor legale incidente, reiese pe de-o parte că numai în măsura în care o persoană are, în același timp, ambele elemente ale posesiei - corpus și animus, poate fi calificată posesor, însă pentru a produce efecte juridice, posesia trebuie să întrunească anumite calități. Astfel, potrivit art. 1847 C. civ., posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, aceasta din urmă desemnând, în fapt, elementul subiectiv al posesiei, fiind, așa cum pe bună-dreptate s-a reținut în doctrină, mai mult decât o simplă calitate a posesiei - fiind un element constitutiv al acesteia, absența sa reprezentând mai mult decât un viciu al posesiei, ci însăși absența sa.

Potrivit art. 1854 C. civ. de la 1864 "Posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul." Așadar, în măsura în care se face dovada stăpânirii materiale a bunului, prima prezumție care se desprinde din acest text este cea a existenței elementului subiectiv, respectiv se presupune că persoana care stăpânește bunul, îl stăpânește pentru sine. Având caracterul unei prezumții relative, este susceptibilă de a fi răsturnată, cel care invocă precaritatea posesiei urmând a face proba contrară.

În cauză, pentru a paraliza acțiunea în uzucapiune promovată de reclamant, recurentul a invocat pe de-o parte clandestinitatea posesiei, arătând că acesta a stăpânit în ascuns bunul, prin aceea că neachitând taxele și impozitele datorate, pârâtul nu avea cum să aibă cunoștință de existența acestui bun pe care să îl revendice de la posesor, iar pe de altă parte, grefat tot pe neînscrierea bunului imobil pe rolul fiscal, recurentul a invocat absența elementului animus al posesiei, în persoana reclamantului.

În ce privește valența probatorie a înscrierii bunului la autoritățile fiscale și plata corespunzătoare a taxelor și impozitelor aferente, contrar celor afirmate de către pârât, aceste elemente dovedesc numai elementul corpus, dovada elementului animus decurgând din aplicarea prezumției instituite de art. 1854 teza I C. civ. de la 1864, Înalta Curte neîmpărtășind opinia instanței de apel potrivit căreia aceste mijloace de probă ar viza deopotrivă, alături de elementul corpus și elementul intențional.

Pornind de la această statuare, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, cădea în sarcina pârâtului să probeze precaritatea posesiei. O atare probă s-ar fi putut realiza fie prin dovedirea pierderii simultane a posesiei, fie - în anumite condiții - numai a elementului ei material, fie pierderea elementului intențional, însă pârâtul nu a probat intervenirea niciuneia dintre aceste situații.

Deși recurentul a invocat calitatea reclamantului de detentor precar, acesta nu a indicat în mod concret elementele de fapt și de drept de unde s-ar putea concluziona că reclamantul a stăpânit bunul cu animus detinendi și nu cu animus sibi habendi, or, pentru a răsturna prezumția simplă instituită de art. 1854 teza I C. civ. de la 1864, pârâtul ar fi trebuit să probeze precaritatea grefată pe calitatea reclamantului de detentor precar, potrivit regulilor probațiunii actului juridic ce ar justifica o atare calitate în persoana reclamantului. Cum însă pârâtul nu a indicat în mod concret din ce anume decurge calitatea de detentor precar a reclamantului, cu atât mai puțin a procedat la dovedirea acestui fapt.

În ce privește clandestinitatea posesiei, potrivit art. 1852 C. civ. este necesar ca posesorul să o exercite în ascuns de adversarul său, astfel încât acesta din urmă să nu o poată cunoaște dacă s-ar manifesta cu diligență, nefiind așadar suficientă simpla necunoaștere a posesiei, în măsura în care aceasta se exercită în mod normal. Era așadar, necesar ca cel care invocă acest viciu al posesiei să facă dovada lui.

Curtea de apel a reținut că pârâtul nu a dovedit care au fost faptele materiale prin care reclamantul a ascuns posesia exercitată asupra excedentului de teren ce face obiectul prezentului dosar, așa încât, în mod corect a respins criticile pârâtului, confirmând concluziile instanței de fond care a admis acțiunea, reținând că posesia imobilului a fost una publică, fiind exercitată de către reclamant și autorii săi sub nume de proprietar în perioada prevăzută de lege.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând că recurentul-pârât se află în culpă procesuală, se va dispune obligarea acestuia la plata către intimații intimații-reclamanți G., H., I., J., a sumei de 2.378 RON, cheltuieli de judecată reduse, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Intimații-reclamanți au solicitat obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 7.378 RON reprezentând onorariu avocațial, depunând în acest sens chitanța seria x nr. x din 27 februarie 2023 în cuantum de 5000 RON și chitanța seria x din 28 februarie 2023 în cuantum de 2378 RON, aflate la dosarul de recurs.

Potrivit art. 127 din Statutul profesiei de avocat din 3 decembrie 2011, onorariile vor fi stabilite în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului, la stabilirea onorariului urmând a se ținea seama de următoarele elemente: a) timpul și volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau a activității cerute de client; b) natura, noutatea și dificultatea cazului; c) importanța intereselor în cauză; d) împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigații suplimentare; e) notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; f) conlucrarea cu experți sau alți specialiști, impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului;g) avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat;h) situația financiară a clientului; i) constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.

Înalta Curte reține că onorariul aferent redactării întâmpinării în etapa recursului, singurul act procesual îndeplinit în cauză de către reprezentantul convențional al intimaților, în afara termenului procedural, este vădit disproporționat în raport de activitatea desfășurată și complexitatea cauzei, având în vedere că în cea mai mare parte au fost reiterate susțineri ale reclamantului din etapele procesuale anterioare care nu au făcut obiectul criticilor recursului, precum și aspecte ținând de situația de fapt și de interpretare a probatoriului, ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, apărările vizând memoriul de recurs în concret fiind sumar realizate, începând cu pagina cinci, cel de-al patrulea paragraf din cuprinsul întâmpinării.

De asemenea, natura cauzei deduse judecății nu prezintă un nivel de noutate, existând o bogată jurisprudență în această materie, și nici un nivel de complexitate deosebită. Din acest motiv, Înalta Curte apreciază că suma de 2.378 RON cu titlu de onorariu avocațial în recurs, reprezintă un cuantum rezonabil, astfel încât va obliga recurentul la plata acestei sume de bani cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații-reclamanți. Cu toate acestea, reducerea cheltuielilor de judecată, nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clienții săi, intimații-reclamanți din prezenta cauză, potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Craiova prin Primar, împotriva deciziei nr. 134 din 20 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Municipiul Craiova prin Primar la plata sumei de 2378 RON către intimații-reclamanți G., H., I., J., cu titlul de cheltuieli de judecată reduse.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 martie 2023.