Decizia nr. 383/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată la 24 septembrie 2018, pe rolul Tribunalului Iași, sub nr. x/2018, reclamanta Universitatea "Alexandru Ioan Cuza’’ Iași a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad’’ obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Iași, str. x, cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a municipiului Iași, compus din teren în suprafață de 3042 mp și construcție "Cantină Târgușor Copou", în suprafață de 1100 mp. Totodată, reclamanta a solicitat rectificarea înscrierilor în cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului român și a dreptului de administrare a Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad’’ și intabularea dreptului de proprietate în favoarea sa. În subsidiar, reclamanta a formulat acțiune confesorie a dreptului de administrare, solicitând obligarea pârâtei Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad’’ să-i lase în administrare și posesie imobilul menționat, solicitând și rectificarea înscrierilor în cartea funciară, în sensul radierii dreptului pârâtei și intabularea dreptului în favoarea sa. Pârâta Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad’’ a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat, în situația admiterii unuia dintre capetele de cerere ale acțiunii formulată de reclamantă, obligarea acesteia la plata sumei de 54.023.525,6 euro, reprezentând contravaloarea investițiilor totale realizate asupra imobilului și stabilirea unui drept de retenție și a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Educației Naționale, potrivit art. 78 C. proc. civ. Cu privire la acțiunea în revendicare, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesual active a reclamantei și inadmisibilitatea acțiunii, având în vedere că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 84/1995, care a instituit o procedură administrativă, prealabilă, pentru constatarea dreptului de proprietate, procedură care se finalizează prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Hotărârea pronunțată, în primă instanță, de tribunal. Prin sentința civilă nr. 366 din 2 martie 2021, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pârâte și a respins acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" Iași în contradictoriu cu pârâta-reclamantă Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" din Iași, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, și intervenientul Ministerul Educației Naționale, pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei. Totodată, a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" în contradictoriu cu reclamanta pârâtă Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" Iași. A obligat reclamanta-pârâtă la plata, către pârâta-reclamantă, a sumei de 29.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel principal reclamanta Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași și apel incident pârâta Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad".

Hotărârea pronunțată, în apel, de Curtea de Apel. Prin decizia nr. 592 din 8 decembrie 2021, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins ambele apeluri și a obligat apelanta reclamantă să plătească intimatei Universitatea de Științele Vieții "Ion Ionescu de la Brad’’ suma de 10.000 RON, cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamanta Universitatea "Alexandru Ioan Cuza’’ din Iași. În dezvoltarea criticilor de recurs, subsumate motivului de casare instituit de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a susținut, sub un prim aspect, greșita aplicare a dispozițiilor art. 166 din Legea învățământului nr. 84/1995, actualul art. 266 alin. (2) și (7) din Legea nr. 1/2011 a educației naționale, precum și a dispozițiilor art. 563 C. civ. După expunerea conținutului acestor norme, a arătat că este titulara dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Cu privire la terenul revendicat, în suprafață de 3042 mp, recurenta a expus că bunul litigios a făcut obiectul exproprierii, prin Decretul nr. 443/1961 și a fost trecut în proprietatea statului, apot a fost dat în administrarea Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Pretinde că, în temeiul art. 166 din Legea învățământului nr. 84/1995, această suprafață de teren a intrat în proprietatea reclamantei. În ce privește construcția Cantină Târgușor Copou, în suprafață de 1100 mp, amplasată pe suprafața de teren, arată că a fost edificată de reclamantă în baza autorizației pentru execuția de lucrări nr. x/13 ianuarie 1961, eliberată de către Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Iași, autorizație pentru execuția cantinei și a trei cămine studențești, în Târgușorul Copou. A mai amintit că respectiva construcție fost recepționată prin procesul-verbal de recepție a lucrărilor din 30 noiembrie 1961 și, în temeiul art. 166 din Legea învățământului nr. 84/1995, a intrat în proprietatea reclamantei. A detaliat, în continuare, că imobilul teren și construcția Cantină Târgușor Copou au fost predate de Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" Iași Institutului Agronomic "Ion Ionescu de la Brad’’ (în prezent Universitatea de Științele Vieții "Ion Ionescu de la Brad" Iași), prin procesul-verbal din 25 februarie 1985, încheiat între rectorii celor două Universități, fără a se fi definitivat procedura de transmitere prin ordin al Ministerului Educației și Învățământului, în conformitate cu prevederile art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1995. Aplicarea greșită a prevederilor art. 563 C. civ. s-a concretizat într-o lipsă de analiză și comparare a titlurilor cu care fiecare parte se legitimează în acțiunea în revendicare și își justifică dreptul de proprietate, în condițiile în care reclamanta a depus la dosarul cauzei autorizația pentru execuția de lucrări nr. x din 13 ianuarie 1961, eliberată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Iași. Instanța de apel nu a examinat și aplicat normele relative la acțiunea în revendicare, precum și dispozițiile art. 166 din Legea învățământului. Imobilul în litigiu se află în posesia fără drept a Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" Iași. Instanța de apel a considerat greșit că, prin dispoziția legală a art. 166 din Legea învățământului, nu operezază o dobândire a dreptului de proprietate, în absența unui act juridic prin intermediul căruia să fie mijlocită efectiva dobândire. Consideră că a fost ignorat alin. (4) al art. 166 din Legea nr. 84/1995, care arată, clar și deslușit, dobândirea de drept asupra bunurilor ce constituiau patrimoniul instituțiilor de învățământ, la data intrării în vigoare a legii. Față de cele expuse, apreciază nelegală soluția instanței de fond, menținută în calea de atac a apelului, pe considerentul că "instanța nu a fost învestită cu un capăt de cerere distinct în ceea ce privește construirea cantinei, respectiv constatare drept, iar la dosar nu a fost depus un titlu de proprietate". Pe de o parte, reclamanta a depus autorizația pentru execuția de lucrări nr. x din 13 ianuarie 1961, eliberată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Iași, iar, pe de altă parte, în soluționarea acțiunii în revendicare, instanța avea obligația să stabilească modul de dobândire a dreptului de proprietate, inclusiv cu privire la imobilul cantină. Sub al doilea aspect, a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1995. Instanța de apel a considerat greșit că simpla încheiere a unui proces-verbal de predare a imobilului, fără urmarea procedurii de transfer a dreptului de administrare, ar fi avut drept efect transferul dreptului de administrare către pârâtă. A arătat că transmiterea imobilului în discuție, între cele două părți, nu se putea realiza decât prin ordin al Ministerului Educației și Învățământului, ordin care nu s-a emis, drept pentru care reclamanta apreciază că a fost și este titular al dreptului de administrare a acestuia. În aplicarea eronată a art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1995, instanța de apel nu a făcut referire la faptul că nu s-a epuizat procedura de transmitere a imobilului, neexistând niciun motiv care că conducă la concluzia că, și în absența emiterii ordinului Ministerului Educației și Învățământului, transferul dreptului de administrare ar fi operat, în condițiile în care textul de lege statuează exact contrariul. În conformitate cu dispozițiile art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955, transmiterea imobilului în discuție, din administrarea Universității "Alexandru Ioan Cuza" în administrarea Institutului Agronomic "Ion Ionescu de la Brad", putea opera legal numai în baza ordinului emis de Ministerul Educației și Învățământului, ordin care, însă, nu s-a emis. Cum Decretul nr. 409/1955 condiționa transferul bunurilor de emiterea ordinului de către Ministerul Educației și Învățământului, în lipsa acestui ordin, imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni nu a ieșit din patrimoniul reclamantei, acesta aflându-se în posesia pârâtei Universitatea Științele Vieții "Ion Ionescu de la Brad" fără o bază juridică, pe baza unui simplu proces-verbal, astfel încât aplicarea acestei norme de drept material este nelegală. Al treilea aspect din recurs pune în discuție greșita aplicare a dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 7/1996. Deși a lipsit condiția esențială pentru dobândirea dreptului de administrare cu privire la imobilul teren în suprafață de 3042 m.p. și construcție Cantină Târgușor Copou, intimata pârâtă și-a intabulat, fără să fie îndreptățită, un drept de administrare asupra acestora, în lipsa unui înscris din care să reiasă faptul că deține acest drept de administrare. Obiect de critică în recurs vizează și greșita aplicare a dispozițiilor art. 557 din C. civ., întrucât în conformitate cu art. 56 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a C. civ., dispozițiile acestui cod privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea de noi cărți funciare pe baza lucrărilor sistematice de cadastru efectuate din oficiu. Cu privire la municipiul Iași, prin prisma acestui text legal, înscrierile în cartea funciară nu au nici efect constitutiv, nici forța probantă, dat fiind că la nivelul acestui municipiu nu au fost demarate lucrările sistematice de cadastru din oficiu. Pentru toate motivele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe, în temeiul art. 497 C. proc. civ. și obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în fiecare stadiu procesual.

Apărările formulate în recurs. Intimații-pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Universitatea de Științele Vieții "Ion Ionescu de la Brad" din Iași au formulat, pe rând, întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului. Această din urmă parte a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru și comunicat părților cauzei. Recurenta a formulat punct de vedere, prin care a reluat motivele de recurs, cu concluzii de admitere a căii de atac. Prin încheierea din 20 octombrie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a fixat termen de judecată la 8 decembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este nefondat pentru considerentele care succed: Sub un prim motiv de recurs, fundamentat pe cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a pretins greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor de drept material. Incidența normelor legale enunțate a fost susținută din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 166 din Legea învățământului nr. 84/1995, actual art. 266 alin. (2) și (7) din Legea nr. 1/2011 a educației naționale, pe care reclamanta le-a invocat în justificarea titlului de proprietate asupra imobilului revendicat, în susținerea acțiunii în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispozițiile art. 563 C. civ. Susținerile recurentei se vădesc a fi nefondate și nu pot conduce la reținerea cazului de casare evocat. Raportat la cadrul procesual al învestirii, se observă că prin demersul judiciar inițiat în cauză, astfel cum a fost fixat prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași a solicitat obligarea pârâților Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară " Ion Ionescu de la Brad" să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Iași, str. x cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară x a municipiului Iași, compus din teren, în suprafață de 3042 mp și construcție "Cantină Târgușor Copou", în suprafață de 1100 mp. Totodată, a solicitat rectificarea înscrierilor în cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului român și a dreptului de administrare a Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" și intabularea dreptului de proprietate în favoarea sa. Cu caracter subsidiar, reclamanta a formulat acțiune confesorie a dreptului de administrare solicitând obligarea pârâtei Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" Iași să-i lăse în administrare și posesie imobilul menționat și rectificarea înscrierilor în cartea funciară în sensul radierii dreptului pârâtei și intabularea dreptului în favoarea sa. Temeiul de drept al cererii introductive îl constituie dispozițiile art. 563 C. civ., art. 166 din Legea învățământului nr. 84/1995, actual art. 266 alin. (2) și (7) din Legea nr. 1/2011 a educației naționale, dispozițiile Legii nr. 7/1996. Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de prima instanță și confirmată de instanța de apel pe baza probelor administrate în proces - care nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate - relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte: Prin Decretul nr. 443/1961 terenul în suprafață de 3042 mp, care a aparținut numitei A., a trecut în proprietatea Statului ronân și, totodată, a fost dat în administrarea Universitășii "Alexandru Ioan Cuza" din Iași. Relativ la imobilul construcție "Cantină Târgușor Copou", s-a reținut că imobilul a fost edificat în baza Autorizației pentru execuția de lucrări nr. x/13.01.1961, eliberată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Iași, fiind recepționată prin procesul-verbal de recepție a lucrărilor din 30. IX.1961. Ulterior, prin procesul-verbal de predare-primire înregistrat cu nr. x/27.02.1985 (în evidențele reclamantei), respectiv nr. 1195/27.02.1985 (în evidențele pârâtei), Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași a procedat la predarea cantinei ce face obiectul prezentului litigiu către Institutul Agronomic "Ion Ionescu de la Brad" (cu denumirea actuală Universitatea de Științele Vieții "Ion Ionescu de la Brad" Iași), predarea - primirea obiectivului fiind realizată conform prevederilor Protocolului 701-636/1985 și a Ordinului nr. 716/1985. Prin adresa nr. x/1985 emisă de Ministerul Educației și Învățământului se arată că "odată cu transferarea obiectivului Cantină studențească 1200/3 și centrală termică din str. x s-au transferat și cotele de energie electrică și gaze naturale aferente ", fiind confirmat faptul că transferul a operat, cu respectarea condițiilor impuse de legislația în vigoare aplicabilă. Relativ la terenul în suprafață de 3042 mp, având număr cadastral x , Universitatea-pârâtă și-a înscris, la 28 mai 2009, în Cartea funciară nr. x a U.A.T. Iași, dreptul de administrare, înscriere ce nu a fost contestată de reclamantă sau alte persoane. Așadar, din cuprinsul cărții funciare x, rezultă că pârâta Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" (în prezent, Universitatea de Științele Vieții "Ion Ionescu de la Brad") este titulara dreptului de administrare asupra imobilului litigios, iar pârâtul Statul român este titular al dreptului de proprietate, terenul fiind intabulat ca domeniu public. Luând în analiză motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că demonstrația argumentativă care a fundamentat soluția curții de apel, de respingere a apelului reclamantei și păstrare a sentinței primei instanțe, este rezultatul aplicării și interpretării judicioase a normelor legale incidente speței. În cadrul demersului judiciar declanșat în cauză, reclamanta-recurentă a susținut că titlul său de proprietate derivă din lege. Reclamanta a pretins că dreptul său de proprietate a fost recunoscut ope legis prin art. 166 alin. (4) din Legea învățământului nr. 84/1995 (în forma de la data intrării în vigoare a acestei legi) care prevedea că "Baza materială a instituțiilor de învățământ superior de stat este de drept proprietatea acestora, iar cea a unităților de învățământ preuniversitar, până la apariția Legii patrimoniului public și privat al statului, rămâne în proprietatea Ministerului Educației Naționale, cu excepția unităților școlare organizate împreună cu agenți economici", dispoziții preluate și în cuprinsul art. 226 alin. (2) și (7) din actuala Lege a educației naționale nr. 1/2011, în conformitate cu care "(2) Drepturile pe care le au universitățile asupra bunurilor din patrimoniul propriu pot fi drepturi reale, după caz, drept de proprietate sau dezmembrăminte ale acestuia, uz, uzufruct, servitute și superficie, potrivit dispozițiilor C. civ., drept de folosință dobândit prin închiriere, concesiune, comodat și altele asemenea ori drept de administrare, în condițiile legii.(...)(7) Universitățile de stat au drept de proprietate asupra bunurilor existente în patrimoniul lor la data intrării în vigoare a prezentei legi...". Contrar susținerilor recurentei, actele normative la care face referire conțin dispoziții cu caracter general care, însă, nu pot, prin ele însele, da naștere unor raporturi juridice concrete, de vreme ce "legea", în sens de act normativ, reglementează relații sociale generale, ce fixează doar cadrul juridic general. Ca atare, legea, ca act juridic al Parlamentului, este concepută pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcție de încadrarea lor în ipoteza normei și nu poate fi, prin ea însăși, izvorul concret al unui raport juridic și temeiul dobândirii unui drept. Așadar, contrar susținerilor recurentei, legea - ca act normativ (ce cuprinde reguli generale de conduită, cu caracter impersonal) nu poate da naștere, prin ea însăși, unor raporturi juridice determinate, astfel încât, pentru nașterea raportului juridic concret este nevoie, în plus, și de o împrejurare (eveniment sau acțiune care să constituie izvor al unor raporturi juridice bine determinate) de care legea să condiționeze nașterea unui astfel de raport. Recurenta-reclamantă, însă, nu se află într-un caz de dobândire a dreptului de proprietate ex lege, care să îi confere calitate procesuală activă în cadrul acțiunii în revendicare. Relativ la imobilele revendicate, cu privire la care intimații-pârâți au pretins că acestea se află în domeniul public al Statului român și în administrarea Universității Științele Vieții "Ion Ionescu de la Brad", aserțiunea recurentei-reclamante conform căreia prin efectul art. 166 din Legea nr. 84/1995 i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor litigioase nu poate fi primită, întrucât legea invocată de recurentă constituie un act juridic cu aplicabilitate generală într-un anumit domeniu care, însă, nu poate fi avută în vedere în mod izolat, fără a fi corelată cu un act juridic individual, prin care bunurile, în privința cărora se pretinde că ar fi operat transferul dreptului de proprietate, au fost concretizate. Baza materială a instituțiilor de învățământ superior de stat și de cercetare științifică universitară la care face referire art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 (potrivit căruia "Baza materială a instituțiilor de învățământ superior de stat este de drept proprietatea acestora"), este exemplificată în cuprinsul alin. (2) al aceluiași articol, în conformitate cu care "...baza materială a învățământului cuprinde: spații pentru procesul de învățământ și cercetare științifică, mijloace de învățământ și de cercetare aferente, biblioteci, edituri și tipografii, stațiuni didactice și de cercetare, unități de microproducție, ateliere școlare, ferme didactice, grădini botanice, terenuri agricole, cămine, internate, cantine, cluburi ale elevilor, case de cultură ale studenților, case ale corpului didactic, case universitare, tabere școlare, baze și complexuri cultural-sportive, palate și case ale copiilor și elevilor, baze de odihnă și tratament, spații cu destinația de locuință, precum și orice alt obiect de patrimoniu destinat învățământului și salariaților din învățământ." Analiza de conținut a cadrului normativ enunțat relevă că textul legal cuprinde dispoziții cu caracter general, referitoare la o categorie de bunuri generice. În aceste condiții, simpla enunțare a categoriei generice a bunurilor în cuprinsul textului legal nu are semnificația declarării bunurilor respective ca făcând automat obiect exclusiv al proprietății instituțiilor de învățământ de stat. Așadar, în lipsa unei declarații exprese a legii organice, instanța de apel a reținut corect, prin decizia recurată, că dispozițiile legale evocate cuprind doar nominalizarea categoriei generice a bunurilor și nu pot constitui, prin ele însele, un titlu de proprietate care să fie exhibat în cadrul acțiunii în revendicare, în lipsa întocmirii unor acte juridice ulterioare, subsecvente, necesare punerii în aplicare concretă a normelor cu caracter general, prin care să se realizeze operațiunea de determinare și individualizare a bunurilor la care se referă. Cum dispozițiile din cuprinsul art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 fac referire la categoria unor bunuri de gen (în privința cărora dreptul de proprietate se transferă numai în momentul individualizării lor), pentru a garanta aplicarea unitară a normei legale, legiuitorul a statuat explicit, în teza finală a textului evocat, urmare a completării normei prin Legea nr. 354/2004, asupra necesității emiterii de acte juridice care să consfințească dobândirea și dovedirea dreptului de proprietate relativ la bunurile individualizate, Ministerul Educației și Cercetării fiind împuternicit să emită, în acest sens, certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru instituțiile de învățământ superior și de cercetare științifică, urmare a documentației înaintate de acestea. Soluția legislativă referitoare la modalitatea de dobândire a unui drept de proprietate, individualizat în raport de anumite bunuri concrete, a fost păstrată și în forma actuală a Legii educației naționale nr. 1/2011 (art. 229 alin. (7), evocată de recurentă pe întreg parcursul demersului său judiciar, în conformitate cu care "(7) Universitățile de stat au drept de proprietate asupra bunurilor existente în patrimoniul lor la data intrării în vigoare a prezentei legi. Ministerul Educației și Cercetării, Tineretului și Sportului este împuternicit să emită certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru universitățile de stat pe baza documentației înaintate de acestea". Prin urmare, cadrul normativ evocat referitor la trecerea în patrimoniul instituțiilor de învățământ superior de stat a bunurilor existente în activul lor patrimonial, conturează concluzia că legiuitorul a recunoscut acestor entități juridice, ca beneficiari al legii, aptitudinea generală de a dobândi dreptul de proprietate, însă numai după parcurgerea unei proceduri, care se finalizează prin emiterea unor acte juridice de aplicare a legii, urmare a documentației întocmite, care să consfințească un drept de proprietate în privința unor bunuri determinate și individualizate în activul lor patrimonial. Așadar, în condițiile în care obiectul dedus judecății vizează revendicarea unui bun imobil, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 563 C. civ., reclamantul trebuie să dovedească, pe de o parte, că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu iar, pe de altă parte, să dovedească faptul că bunul este ocupat în mod abuziv de către pârât. Din această perspectivă, deși recurenta-reclamantă a pretins că este titulara dreptului de proprietate a imobilului litigios, acesta nu deține un act juridic individual relativ la dobândirea bunului litigios care să ateste dreptul său de proprietate asupra imobilului revendicat și, care, pentru motivele deja expuse, să constituie dovada dreptului pretins, circumstanță în raport cu care Înalta Curte va reține că decizia instanței de apel, prin care a fost confirmată hotărârea tribunalului, relativ la modul de soluționare a acțiunii în revendicare, este conformă dispozițiilor legale înscrise în art. 557, art. 563 C. civ. În cauză, în contextul limitelor învestirii instanței de judecată, determinate prin acțiunea introductivă, și în acord cu dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților" și în aplicarea dispozițiilor înscrise în art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în conformitate cu care "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", contrar susținerilor recurentei, instanțele de fond nu puteau depăși obiectul cererii de chemare în judecată, ales chiar de reclamantă. Or, în raport de cadrul procesual al învestirii, s-a reținând corect faptul că reclamanta nu a făcut dovada dobândirii unui drept de proprietate asupra bunurilor litigioase, prin exhibarea unui titlu care să justifice, în cadrul acțiunii în revendicare, legitimarea sa procesuală activă, respectiv prezentarea, în cazul său, a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate care să menționeze și individualizeze bunurile ce fac obiectul litigiului de față. În aceste condiții, întrucât în cauză nu se identifică un caz de dobândire a dreptului de proprietate ex lege, susținerile reclamantei-recurente legate de încălcarea dispozițiilor art. 166 alin. (4) din Legea învățământului nr. 84/1995 (actual art. 266 alin. (7) din Legea educației naționale nr. 1/2011) se vădesc a fi nefondate. Față de considerentele expuse în precedent, de obiectul dedus judecății (acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art. 563 C. civ.), în lipsa justificării vreunui drept de proprietate asupra imobilelor revendicate, celelalte susțineri ale recurentei-reclamante referitoare la necesitatea comparării titlurilor de proprietate nu se mai impun a fi analizate. Un al doilea aspect din recurs, subsumat motivului de nelegalitate înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., pune în discuție aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955. În esență, recurenta a pretins greșita soluționare a capătului de cerere, subsidiar, referitor la recunoașterea dreptului de administrare cu privire la același imobil litigios și rectificarea înscrierilor din cartea funciară, fiind susținută teza aplicării greșite a normei legale evocate întrucât, în lipsa Ordinului Ministrului Educației și Învățământului, prevăzut de art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955, transferul dreptului de administrare a bunului nu a operat, acesta făcând parte, în continuare, din patrimoniul Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași și în posesia nelegală a pârâtei Universitatea Științele Vieții "Ion Ionescu de la Brad" Iași. Critica recurentei, deși susceptibilă de încadrare în cazul de casare evocat, este neîntemeiată, atât timp cât instanțele fondului au reținut corect, atunci când au stabilit situația de fapt, atribut ce le revine în mod exclusiv, că reclamanta nu a dovedit că este titulara dreptului de administrare asupra bunului litigios, care ar justifica legitimarea procesual activă în acțiunea confesorie, fundamentată pe dispozițiile art. 870 alin. (2), raportat la art. 696 alin. (1) C. civ., pentru apărarea dreptului pretins. Luând spre examinare critica recurentei, Înalta Curte reține pertinentă construcția argumentativă care a fundamentat soluția curții de apel, de respingere a apelului reclamantei și păstrare a sentinței primei instanțe, fiind rezultatul aplicării și interpretării judicioase a normelor de drept incidente speței. Într-adevăr, operațiunea juridică de transmitere a unui drept de administrare în patrimoniul unei întreprinderi socialiste se putea realiza în conformitate cu prevederile Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului, astfel încât beneficiarul unei asemenea transmisiuni putea dobândi exclusiv un drept de administrare, însă, instanțele fondului au clarificat dacă circumstanțele particulare litigiului, reținute în urma probatoriului administrat, sunt de natură a susține teza recurentei potrivit căreia nu ar fi pierdut dreptul de administrare asupra construcției și, că, transferul acestui drept nu ar fi operat către Universitatea Științele Vieții "Ion Ionescu de la Brad" din Iași. În contextul în care reclamanta a pretins că cerința prevăzută de art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955 nu este îndeplinită, întrucât Ordinul Ministerului Educației și Învățământului nu a fost emis și, că, astfel, transferul dreptului real de administrare asupra bunului litigios nu a operat, instanțele fondului au procedat la verificarea circumstanțelor concrete în care au fost derulate operațiunile juridice între părțile litigante, ce au fost de natură să ateste concluzia că acest drept nu mai aparține reclamantei Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" Iași, fiind atribuit Universității pârâte. Analiza instanței de apel se centrează pe stabilirea existenței și semnificației juridice a elementelor factuale indicate de reclamanta însăși, respectiv acele împrejurări care relevă că terenul litigios a intrat în proprietatea Statului român, prin Decretul de expropriere nr. 443/1961, suprafața de teren fiind dată, ulterior, în administrarea reclamantei-recurete în vederea construirii unor cămine studențești și a unei cantine; că în baza autorizației pentru execuția de lucrări nr. x, eliberată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Iași a fost edificată construcția "Cantină Târgușor Copou", care a fost recepționată prin procesul-verbal de recepție a lucrărilor din 30.09.1961. Totodată, potrivit Procesului-verbal de predare-primire înregistrat cu nr. x/27.02.1985 în evidențele apelantei și nr. 1195/27.02.1985 în evidențele pârâtei, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași a procedat la predarea obiectivului cantină, cu centrală termică și anexe funcționale, însoțit de documentația tehnică a construcției, către Institutul Agronomic "Ion Ionescu de la Brad" (în prezent, Universitatea Științele Vieții "Ion Ionescu de la Brad" din Iași). Urmare a adresei nr. x/25.03.1985, la data de 30.03.1985 a fost înaintată Ministerului Educației și Învățământului nota comună privind predarea cotelor de energie electrică și gaze naturale aferente trimestrelor anului 1985 privind folosința și exploatarea obiectivului, fiind, ulterior, menționat de către Ministerul Educației și Învățământului, prin adresa nr. x/1985, că "odată cu transferarea obiectivului Cantină studențească 1200/3 și centrală termică din str. x s-au transferat și cotele de energie electrică și gaze naturale aferente ". Așa fiind, în contextul verificării operațiunilor derulate între părțile litigante, sub auspiciile ministerului de resort și a examinării semnificației lor juridice, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut judicios că reclamanta nu mai este titulara dreptului de administrare asupra imobilului încă din anul 1985, când s-a desistat și a procedat la predarea construcției către Universitatea-intimată, moment de la care reclamanta nu s-a mai aflat în posesia și folosința bunului și nici nu a mai dispus material de acesta. Faptul că actul privind transferul între cele două universități nu a fost concretizat scriptic, în forma exterioară prevăzută de legea în vigoare la acea dată, nu este de natură a infirma operațiunile de transfer și nu înlătura concluzia, susținută chiar de reclamanta-recurentă, că imobilele nu se mai află în posesia și administrarea sa de la data semnării procesului-verbal de predare-primire din 25.02.1985, moment de la care pârâta a exercitat, prin acte concrete și efective de administrare, un drept de administrare asupra acestora, cu acordul Ministerul Educației și Învățământului, cât și al titularului dreptului de proprietate publică al imobilului, respectiv Statul român. Dimpotrivă, cum corect s-a reținut prin decizia recurată, atât Ministerul Educației și Învățământului, cel care ar fi putut contesta transferul pentru lipsa acordului său (ca urmare a neemiterii ordinului), cât și Statul român au recunoscut acest transfer și de atunci și până în prezent dreptul de administrare conferit Universității de Științele Vieții "Ion Ionescu de la Brad" din Iași nu a fost tulburat, dimpotrivă a fost confirmat chiar de către proprietar cu ocazia intabulării efectuate în 28 mai 2009, astfel cum rezultă din mențiunile realizate în Cartea funciară nr. x a UAT Iași ce atestă că bunul litigios este intabulat ca domeniu public, pârâtul Statul român fiind titular al dreptului de proprietate, iar Universitatea-pârâtă este înscrisă ca titular al dreptului de administrare. În fine, sub un ultim aspect, recurenta a pretins greșita aplicare a dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 7/1996 și art. 557 C. civ. coroborat cu art. 56 (Capitolul V, Secțiunea 1) din Legea nr. 71/2011, întrucât Universitatea-pârâtă și-a intabulat, fără a fi îndreptățită, dreptul de administrare asupra imobilului și, că, înscrierea în cartea funciară nu poate avea caracter constitutiv de drepturi, în contextul lipsei deschiderii de noi cărți funciare pe baza lucrărilor sistemice de cadastru efectuate din oficiu. Înalta Curte reține că aceste aserțiuni sunt străine de cauză și nu vor putea constitui obiect de analiză în recurs, întrucât nu vizează împrejurările concrete și argumentele care au fundamentat raționamentul curții de apel în soluționarea apelului declarat de reclamantă. Decizia pronunțată de instanța de apel, prin care a fost confirmată soluția primei instanțe privind respingerea acțiunii confesorii, nu a fost întemeiată pe reținerea efectului constitutiv al înscrierii în cartea funciară a dreptului de administrare al Universității-pârâte, instanțele fondului reținând, în examinarea acțiunii confesorii promovate de reclamanta Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, lipsa calității sale procesuale active, justificat de faptul că acesta nu a dovedit că este titulara unui drept de administrare asupra imobilelor în cauză, în contextul în care dreptul său de administrare a încetat din 1985, când a fost transferat către Universitatea-pârâtă. Cu alte cuvinte, instanțele fondului nu au reținut (și nici intimata-pârâta nu a susținut în apărare), că înscrierea dreptului de administrare în cartea funciară ar avea efect constitutiv de drepturi. Mai mult chiar, raportat la limitele învestirii primei instanțe, solicitarea privind verificarea aplicabilității art. 28 din Legea nr. 7/1996 referitoare la legalitatea înscrierii dreptului Universității-pârâte în cartea funciară excede cadrului procesual configurat de recurenta-reclamantă, de vreme ce solicitarea privind rectificarea înscrierilor din cartea funciară, relativ la drepturile reale imobiliare ale pârâților, a fost formulată în cadrul acțiunii în revendicare/confesorie, ceea ce conferă acestui capăt de cerere un caracter accesoriu, ce depinde de modalitatea de soluționare a acțiunii principale. Așadar, doar în măsura în care se ajungea la concluzia că acțiunea principală este fondată se putea analiza și cererea accesorie, ipoteză ce nu se identifică în cauză, neputându-se proceda direct la verificarea legalității înscrierii în cartea funciară, ipoteză specifică doar unei cereri distincte, formulate expres în acest scop. În consecință, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. și reținând că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea judicioasă a dispozițiilor legale în materie, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași împotriva deciziei nr. 592/8 decembrie 2021 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Reținând culpa procesuală a recurentei-reclamante, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., acesta va fi obligată la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă Universitatea de Științele Vieții "Ion Ionescu de la Brad" din Iași, reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind faptul că, raportat la circumstanțele cauzei, cuantumul onorariului de avocat se vădește a fi disproporționat față de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat