ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 252/2025

Ședința publică din data de 05 februarie 2025

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/2019, la 18 iunie 2016, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Municipală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate privată asupra Terenurilor Iași, prin Primarul Municipiului Iași, în calitate de președinte al Comisiei Municipale, pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligată la plata lipsei de folosință a suprafeței de 10.000 mp teren, pentru intervalul 18.06.2016 - 18.06.2019, ca urmare a neexecutării obligațiilor stabilite prin intermediul sentinței civile nr. 13165/12.11.2007, pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin respingerea recursului, conform deciziei civile nr. 632/21.03.2008 a Tribunalul Iași. Reclamanta a estimat lipsa de folosință la suma de 262.800 RON (0,16 Euro/lună sau 0,73 RON/mp/lună x 10.000 mp x 36 de luni), calculată potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat de expert B. pentru perioada 17.06.2013-17.06.2016, în cauza nr. 3687/99/2016, soluționată de Tribunalul Iași, secția I civilă prin Hotărârea nr. 238/18.02.2019, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 1317/2023 din 09 iunie 2023, Tribunalul Iași, secția I civilă, a admis cererea formulată de reclamantul C. (continuator al reclamatei decedate A.) în contradictoriu cu pârâta Comisia Municipală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Iași și chemații în garanție Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinată "Ion Ionescu de la Brad" și Stațiunea Didactică și Experimentală V. Adamachi Iași, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 288.000 RON cu titlu de contravaloare lipsă de folosință a suprafeței de 10.000 mp teren pentru perioada 18.06.2016-18.06.2019, a încuviințat un onorariu final pentru domnul expert D. de 2000 RON, a obligat reclamantul să achite în contul expertului D., către Biroul Local de Expertize Tehnice Judiciare de pe lângă Tribunalul Iași, suma de 1200 RON cu titlu de diferență onorariu, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 19.989 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Comisia Municipală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Iași, în contradictoriu cu chemații în garanție Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" și Stațiunea Didactică și Experimentală V. Adamachi Iași și a obligat pârâta să plătească chematei în garanție Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinată "Ion Ionescu de la Brad" suma de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia curții de apel

Prin decizia civilă nr. 156 din 18 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins apelul formulat de apelanta Comisia Municipală Iași pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, prin Primarul Municipiului Iași, împotriva sentinței civile nr. 1317/2023 din 09 iunie 2023, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă și a obligat apelanta Comisia Municipală Iași pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, prin Primarul Municipiului Iași, la plata sumei de 4.760 RON către intimata Universitatea de Științele Vieții "Ion Ionescu de la Brad" Iași și a sumei de 4.000 RON către intimatul C., reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei curții de apel, a declarat recurs pârâta Comisia Municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Iași, prin Primarul municipiului Iași în susținerea căruia a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

Decizia curții de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile situației de fapt și de drept a cauzei, precum și a mijloacelor de probă administrate în cauză.

Astfel, conform art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., judecătorul, are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Raportat la art. 22 alin. (2) și alin. (6) din C. proc. civ., conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel trebuia să menționeze toate motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Or, din cuprinsul deciziei atacate, nu reies motivele pentru care a înlăturat toate apărările invocate în cererea de apel cu privire la legislația incidență cauzei și raportat la obiectul cererii, limitele apelului formulat fiind menționate clar și fără echivoc, în cuprinsul acestuia.

Față de caracterul devolutiv al apelului formulat, instanța de apel trebuia să se pronunțe asupra motivelor de apel invocate, reținând exhaustiv considerente privind judecata de fond sau preluate din cadrul istoricului ligiilor purtate cu intimatul, și nu în raport cu criticile invocate, contrar jurisprudenței conturate de instanța supremă prin decizia civilă nr. 1954/30.04.2014, fiind astfel încălcate prevederile legale ale art. 6, art. 8, art. 9 alin. (2), art. 20 și art. 22 Cod proecdură civilă, coroborate cu prevederile art. 476-art. 477 din același cod.

Invocarea de către instanța de apel, în propria motivare a argumentelor aduse de către judecătorul fondului, fără a cerceta întreaga situația de fapt și de drept aplicabilă cauzei, în special, cu privire la faptul că au fost prezentate suficiente argumente privind demersurile efectuate de către apelantă, inclusiv promovarea acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, în contradictoriu cu pârâtele Universitatea de Științe Agricole si Medicină Veterinară " Ion Ionescu de la Brad" lași și Stațiunea Didactică și experimentală " V.Adamachi "lași, din cadrul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară " Ion Ionescu de la Brad", pentru ca acestea să fie obligate la predarea suprafaței de teren de 1 ha, în vederea punerii în posesie a numitei A., conform sentinței civile nr. 13165/2007 și sentinței civile nr. 8656/2017, hotărâri care statuează că terenul se afla în perimetrul Stațiunii Didactice si experimentale "V.Adamachi "lași, din cadrul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară " Ion Ionescu de la Brad", demonstrează că aceasta nu a luat în considerarea apelul formulat, fiind astfel încălcate prevederile legale ale art. 9, art. 22, art. 425 alin. (1) lit. b) ultima teză și art. 477 Cod proecdură civilă, soluție care contravine jurisprudenței instanțelor pronunțate în pricini similare, cum ar fi dosarul nr. x/2021 al Curții de Apel lași care a admis recursul formulat de către Comisia Municipală pentru Stabilirea Dreptului de proprietate asupra terenurilor lași împotriva deciziei civile nr. 1091/2023, pe care a anulat-o, și a trimis cauza, spre rejudecare, către Tribunalul lași.

Prin urmare, conform jurisprudenței, în procedura de retrocedare a dreptului de proprietate, sunt implicate si alte instituții, nefiind reținută culpa comisiei.

Instanța de apel a nesocotit prevederile art. 9, art. 22, art. 477 din C. proc. civ. din perspectiva în care nu a ținut cont de aspectele menționate în apelul formulat, raportat la specificul fiecărei cauze aflate pe rolul instanței, dar și la elementele care au dus la imposibilitatea punerii în posesie a intimatului".

Curtea de apel nu a ținut cont de soluțiile care au fost pronunțate în pricini asemănătoare în care au fost dezlegate chestiuni care se regăsesc și în dosarul pendinte, și care privesc obligația statuată în cadrul Hotârării Comisiei Județene de Fond Funciar lași cu nr. 2268/2008, respectiv, împrejurarea că terenul nefiind la dispoziția Comisiei, aceasta nu poate efectua punerea în posesie, și, deși a fost solicitată predarea acestuia prin intentarea unei acțiuni în justiție care a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, efectele Hotârării Comisiei Județene de Fond Funciar lași cu nr. 2268/2008 nu au fost înlăturate.

În jurisprudenta CEDO s-a reținut, în mod constant, faptul că sumele cu titlul de lipsă de folosință ar îmbracă un caracter speculativ (cauza Radu împotriva României, nr. 13309/03, pct. 49, 20 iulie 2006 și cauza Penescu împotriva României, nr. 13075/03, pct. 41, 5 octombrie 2006 si cauza Rădulescu contra României, chestiune constatată și de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017.

În acest sens, s-a reținut că un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor despăgubiri implică, fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciu moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Or, în cauza dedusă judecății, instanțele de fond nu au avut în vedere criteriul fundamental în cuantificarea despăgubirilor acordate, respectiv, echitatea astfel încât, pe de o parte, fiecare persoană să primească o satisfacție echitabilă, iar pe de altă parte, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Raportat la cererea formulată de către reclamantă vizând prejudiciul material suferit pentru neîndeplinirea obligațiilor statuate în cadrul Hotârării Comisiei Județene de Fond Funciar lași nr. 2268/2008, cuantumul despăgubirilor este unul inechitabil în condițiile în care comisia nu a avut la dispoziția sa terenul în suprafață de 1 ha situat în perimetrul Stațiunii Didactică și Experimentală "V. Adamachi pentru a efectua punerea în posesie, deși s-a arătat faptul că nu se putea aduce la îndeplinire o obligație fără ca celelalte instituții implicate în procedura de retrocedare să-și execute propriile obligații, fiind deja sancționată pecuniar, pentru perioada aferentă anilor 2013-2016.

La 19 august 2024 intimatul-reclamant C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 29 august 2024, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul declarat de recurenta-pârâta Comisia Municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Iași, prin Primarul municipiului Iași, în raport cu posibilitatea încadrării criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., verificare care este prioritară, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege.

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. De asemenea, potrivit art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute la pct. 1-8 din acest text legal.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt.

Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite.

Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel).

În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speță, verificând cererea de recurs, deși criticile formulate au fost subsumate de către recurenta-pârâtă motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., totuși se constată că acesta a fost invocat doar în mod formal, din moment ce nu au fost prezentate argumente prin care să se demonstreze că decizia recurată a fost pronunțată în urma interpretării și/sau aplicării greșite a unor norme de drept material, nefiind indicate normele pretins a fi fost încălcate de instanță.

În continuare, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, fără a se prevala de incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a invocat existența unui viciu de motivare a deciziei recurate în sensul în care a susținut că "din cuprinsul deciziei nu reies motivele pentru care instanța de apel a înlăturat toate apărările invocate prin cererea de apel cu privire la legislația incidentă cauzei și raportat la obiectul cauzei", respectiv că, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, instanța deși trebuia să se pronunțe pe motivele de apel, "a reținut exhaustiv considerentele privind judecata de fond sau preluate din cadrul istoricului litigiilor purtate cu intimatul", ceea ce contravine soluțiilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1954 din 30 aprilie 2024, într-o altă speță.

În legătură cu această primă aserțiune a părții recurente, Înalta Curte reține că argumentarea criticilor de nelegalitate prin raportare la soluții pronunțate în alte pricini, chiar similare din punct de vedere al cadrului procesual sau al obiectului cererii deduse judecății nu poate fi circumscrisă niciunui motiv de casare reglementat, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Această reținere a Înaltei Curți are ca temei dispozițiile art. 1 din C. civ. conform cărora "Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului", prevederi pe care recurenta, în mod nepermis, le ignoră. Or, din interpretarea normei legale anterior redate rezultă, în mod evident, că, în sistemul juridic român, precedentul judiciar nu poate fi recunoscut ca având putere de lege, adică de izvor de drept, decât în mod excepțional, în situațiile anume prevăzute de Legea fundamentală și alte legi, fiind vorba despre: deciziile instanței supreme, pronunțate în materia recursurilor în interesul legii și a dezlegării unor chestiuni de drept, deciziile Curții Constituționale, anumite hotărâri ale instanțelor de contencios administrativ și deciziile instanțelor europene. Or, deciziile la care recurenta-pârâtă a făcut trimitere prin memoriul de recurs în susținerea criticilor de nelegalitate nu vizează niciuna dintre aceste decizii și ca atare, nu sunt apte a produce efectele juridice pretinse de parte.

Pentru aceleași considerente, nu sunt circumscrise criticilor de nelegalitate nici susținerile recurentei privitoare la nelegalitatea deciziei curții de apel din perspectiva nesocotirii practicii Curții de apel Iași, pronunțate în dosarul nr. x/2021.

În continuare, examinând critica recurentei privitoare la nesocotirea de către curtea de apel a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. din perspectiva în care prin decizia recurată aceasta nu a răspuns criticilor din apel și nu a expus propriile considerente care au stat la baza soluției pronunțate, Înalta Curte constată că această că și această critică este una formală pentru următoarele considerente.

Deși se pretinde că hotărârea atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, recurenta ignoră să se raporteze, în concret, la argumentele care au stat la baza reținerilor instanței de apel prin care s-a constatat că "atât apărările formulate în fața primei instanțe, cât și motivele de apel invocate de Comisia Municipală Iași pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor împotriva sentinței civile nr. 1317/2023 din 09 iunie 2023 vizează elemente ce existau și la data soluționării definitive a dosarului nr. x/2016 și au și fost analizate de Tribunalul Iași și de Curtea de Apel Iași în respectiva cauză, astfel încât nu mai pot fi readuse în discuție în prezentul dosar în scopul de a determina pronunțarea unei hotărâri care să contrazică cele deja statuate în dosarul nr. x/2016". De asemenea, Înalta Curte constată că în validarea soluției pronunțate de tribunal, instanța de prim control judiciar a conchis că "prin prisma puterii de lucru judecat a hotărârilor definitive pronunțate în dosarele nr. x/2016 și nr. y/2021, (…) pârâta Comisia Municipală Iași pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor a săvârșit o faptă ilicită ce constă în inacțiunea sa, în neaducerea la îndeplinire a atribuției legale date în sarcina sa, constând în punerea în posesie a reclamantei, inacțiune care a avut ca rezultat încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la suprafața de teren având întinderea de 1 ha." și că, în mod corect, s-a constatat întrunirea și a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei, raportat la cele statuate anterior de instanțele judecătorești, în dosarele menționate, precum și a caracterului cert al prejudiciului produs reclamantei A., astfel cum a fost evaluat prin raportul de expertiză evaluatorie în specialitatea construcții civile și industriale, efectuat de expertul D..

În aceste condiții, simpla susținere a părții recurente în sensul existenței unei nesocotiri de către instanța de apel a exigențelor procesuale ce revin instanțelor în a-și motiva hotărârile impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fără o argumentare a criticilor de nelegalitate prin raportare la considerentele avute în vedere de curtea de apel care au stat la baza pronunțării soluției nu reflectă o situație dintre cele aferente motivului de recurs referitor la nemotivare, ci denotă, mai degrabă, dezacordul recurentului în raport cu soluția pronunțată, aspect ce plasează critica în afara limitelor stabilite de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nici susținerile recurentului referitoare la lipsei unei argumentații proprii a instanței de apel care să susțină înlăturarea apărărilor sale, nu opun veritabile aspecte de nelegalitate deciziei atacate.

Argumentul este, la rândul său, unul care nu poate fi circumscris motivului de casare dintre cele prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care constatarea faptei ilicite imputată recurentului, constând în inacțiunea sa, în neaducerea la îndeplinire a atribuției legale date în sarcina sa, constând în punerea în posesie a reclamantei, inacțiune care a avut ca rezultat încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la suprafața de teren având întinderea de 1 ha, și care, alături de celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, constatate anterior de instanțele judecătorești, precum și caracterul cert al prejudiciului produs reclamantei A., a fost o consecință a respingerii apărărilor formulate în apel, de partea recurentă, reținând că nu se poate susține, astfel, în mod fondat, că instanța de fond nu a luat în considerare întreaga situație de fapt aferentă procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate cu privire la suprafața de 1 ha în favoarea autoarei intimatului C., atât timp cât efectele Hotărârii nr. 2268/2008, emisă de Comisia Județeană de Fond Funciar Iași, au fost recunoscute în mod definitiv de instanțele judecătorești învestite cu soluționarea dosarului nr. x/2016, Curtea de Apel Iași apreciind, prin decizia civilă nr. 628/2019, că motivele de apel referitoare la nulitatea absolută a Hotărârii Comisiei Județene Iași pentru stabilirea dreptului de proprietate privat asupra terenurilor nr. 2268/27.05.2008 (aceleași motive susținute și în prezentul dosar) nu sunt întemeiate, iar neaducerea la îndeplinire a unei hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, favorabilă unei persoane, de către cel obligat prin această hotărâre, echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Astfel fiind, se observă că, deși susține că hotărârea recurată ar fi afectată de un viciu de motivare, totuși, recurentul nu indică, printr-o argumentație acurată juridic, în ce măsura instanța devolutivă de atac era ținută a se pronunța asupra apărărilor formulate, în condițiile în care motivele de apel invocate au fost aceleași cu cele formulate în dosarul nr. x/2016, fiind analizate de Tribunalul Iași și de Curtea de Apel Iași în respectiva cauză, astfel încât readucerea lor în discuție în scopul de a determina pronunțarea unei hotărâri care să contrazică cele deja statuate nu este posibilă.

Procedând în această manieră deficitară, recurentul nu face posibilă determinarea limitelor în cadrul cărora poate avea loc analiza de legalitate a instanței de recurs față de aspectul indicat, care presupunea, conform celor arătate, demonstrarea prioritară a unei pretinse legale învestiri a instanței cu pretinsele apărările în privința cărora instanța de apel nu a dat o dezlegare proprie.

În consecință, nici aceste susțineri nu pot fi reținute spre analiză, întrucât se caracterizează printr-o formulare care nu respectă exigențele procesuale impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aspect care atrage imposibilitatea exercitării unui control de legalitate din perspectiva criticilor formulate.

Recurenta a mai criticat decizia curții de apel invocând o nesocotire a prevederilor art. 9, art. 22, art. 477 din C. proc. civ.. În argumentarea aplicării greșite a acestor dispoziții, partea recurentă a afirmat că instanța nu a ținut cont de aspectele menționate în apelul formulat, raportat la specificul fiecărei cauze aflate pe rolul instanței, dar și la elementele care au dus la imposibilitatea punerii în posesie a intimatului".

Înalta Curte constată că nici această critică nu este însoțită de o argumentație juridică propriu-zisă, neaducând judecății veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată.

Astfel, afirmația că instanța nu a ținut cont de aspectele menționate în apelul formulat, raportat la specificul fiecărei cauze aflate pe rolul instanței, dar și la elementele care au dus la imposibilitatea punerii în posesie a intimatului, este improprie analizei instanței de recurs, în absența indicării vreunei greșeli procedurale a instanței de apel, care a sancționat judecata primei instanțe, recurenta solicitând, practic, o reevaluare a situației de fapt și a mijloacelor de probă interpretate de instanța de apel cu ocazia devoluțiunii cauzei, aspect ce are în vedere strict temeinicia judecății înfăptuite în precedenta fază procesuală.

Or, în condițiile în care instanța de apel a reținut în mod expres că "în dosarul nr. x/2016, în faza apelului și apoi în cea a recursului, instanțele judecătorești au considerat ca fiind neîntemeiate apărările, invocate și în prezenta cauză de Comisia Municipală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Iași, potrivit cărora nu poate fi angajată răspunderea sa delictuală deoarece s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a realiza punerea in posesie a reclamantei în condițiile în care terenul în discuție nu i-ar fost predat și pus la dispoziție de către Stațiunea Didactică și Experimentală "V. Adamachi" Iași, deoarece pârâta apelantă era cea care avea obligația de a întreprinde toate demersurile legale pentru a i se preda suprafața de teren și a realiza punerea în posesie", în absența oricărei critici care să vizeze reținerea puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2016, simpla nemulțumire a părții în raport cu determinarea cadrului factual pe baza probatoriului, de către instanța de prim control judiciar, nu corespunde motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care presupuneau tocmai antamarea unor aspecte privitoare la conformarea cu regulile de drept incidente a dezlegărilor date prin actul jurisdicțional atacat.

Astfel fiind, cum în calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o verificare a elementelor de fapt ale cauzei și la o cenzurare a activității de interpretare a mijloacelor de probă, ce revine exclusiv instanțelor fondului, criticile relative la "elementele care au dus la imposibilitatea punerii în posesie a intimatului" care au fundamentat soluția instanței de apel nu pot face obiect de analiză în prezenta fază procesuală.

Sub un ultim aspect, partea recurentă a criticat decizia curții de apel din perspectiva cuantumului despăgubirilor acordat reclamantei care în opinia recurentei este unul inechitabil în condițiile în care comisia nu a avut la dispoziția sa terenul în suprafață de 1 ha situat în perimetrul Stațiunii Didactică și Experimentală "V. Adamachi pentru a efectua punerea în posesie, dar și prin raportare la jurisprudența CEDO în materie.

În privința prejudiciului produs reclamantei, instanțele de fond au statuat asupra caracterului cert al acestuia, fiind evaluat prin raportul de expertiză evaluatorie în specialitatea construcții civile și industriale efectuat în cauză, în primă instanță, de expert D., prin luarea în considerare a concesiunii terenului pe durată îndelungată, cu valoarea cea mai mică dintre cele stabilite de expert prin raportul de expertiză, dar și amplasarea terenului în vecinătatea zonei Copou, din imediata vecinătate a Municipiului Iași, într-o zonă aflată în plină dezvoltare imobiliară.

Înalta Curte reține că prin critica formulată, recurentul tinde la reaprecierea în prezenta cale de atac a situației de fapt și a probelor administrate care au stat la baza determinării cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei. Or, asemenea susțineri constituie critici de netemeinicie, și nu de nelegalitate a deciziei prin raportare la împrejurarea că stabilirea cuantumului prejudiciului datorat reclamantei a avut în vedere pe de o parte valorile pentru lipsa de folosință a terenului stabilite prin concluziile raportului de expertiză, iar pe de altă parte, situarea terenului, într-o zonă cu potențial de dezvoltare imobiliară.

Or, atare scop al motivelor de recurs este incompatibil cu atribuțiile instanței de control judiciar, circumscrise exclusiv verificării legalității hotărârii, din perspectiva cazurilor de recurs descrise de art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care nu s-ar putea proceda la reevaluarea situației de fapt și a probelor administrate.

Prin urmare, împrejurarea că recurenta este nemulțumită de concluziile la care au ajuns instanțele de fond în privința cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei pentru lipsa de folosință a imobilului, de modul în care acestea au analizat și au interpretat situația de fapt, nu poate fi suspus cenzurii instanței de recurs, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Deși formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde critici care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) din același cod.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Comisia Municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Iași, prin Primarul municipiului Iași, împotriva deciziei civile nr. 156 din 18 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă. Reținând culpa procesuală a recurentei în prezenta cale extraordinară de atac, în acord cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata către intimatul-reclamant C. a sumei de 5919,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat aferent fazei procesuale a recursului, dovedite prin factura seria x nr. x sin 09.09.2024, achitată prin ordinele de plată din 10.09.2024, depuse la dosar, filele x și 67.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Comisia Municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Iași, prin Primarul municipiului Iași, împotriva deciziei civile nr. 156 din 18 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Obligă recurenta-pârâtă Comisia Municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Iași, prin Primarul municipiului Iași, la plata către intimatul-reclamant C. a sumei de 5919,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 05 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.