Decizia nr. 1306/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată în data de 29.03.2017 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ Teritorială județul Iași prin Consiliul Județean Iași și S.C. C. S.A. Iași obligarea pârâților la plata despăgubirilor (chiriei) în cuantum de 5150 euro/lunar (2,06 euro/m.p.) pentru lipsa de folosință a imobilului în suprafață de 2500 mp, teren proprietatea lor, ca urmare a devierii nelegale a conductelor de aducțiune a apei Timișești aflate la intersecția variantei de ocolire a municipiului Iași cu DN 28 (E583) și a conductelor aflate pe traseul DN 28 km 63+790-63+910 partea dreaptă și km 63+950-64+050 partea dreaptă, chirie solicitată pentru perioada 22.03.2014 până la momentul eliberării terenului.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 707/30.01.2020 Tribunalul Iași a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. C. S.A. și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtei. A respins excepțiile lipsei calității procesual active a reclamanților și a lipsei de interes invocate de pârâta C.. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Unitatea Administrativ Teritorială Iași, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 40582,37 euro cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință și a obligat reclamanții la plata către domnul expert D. a sumei de 1460 RON cu titlu de diferență onorariu și către domnul expert E. a sumei de 2100 RON cu același titlu.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 132 din 10 martie 2021, Curtea de Apel Iași – secția civilă, a respins ca neîntemeiat apelul formulat de pârâtul Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Iași, prin Consiliul Județean Iași, împotriva sentinței civile nr. 707/30.06.2020 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă. A respins ca neîntemeiat apelul incident formulat de C. S.A. Iași împotriva încheierii din data de 05.10.2017 și a sentinței civile nr. 707/30.06.2020, pronunțate de Tribunalul Iași – secția I civilă. A admis apelul formulat de reclamanții A. și B. în privința aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Iași, prin Consiliul Județean Iași, la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului în suprafață de 2494 mp în sumă de 0,45 euro/mp/lună, însemnând 1122,30 euro lunar, contravaloarea în RON la data plății efective și ulterior datei de 29.03.2017, în continuare, până la data încetării faptei generatoare de prejudicii, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Recursurile formulate în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Iași au declarat recurs reclamanții A. și B., pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Județului Iași - Consiliul județean Iași și pârâta S.C. C. S.A. Iași. Prin memoriul său de recurs, recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială a Județului Iași – Consiliul județean Iași a formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate, întemeiate în drept pe art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. Decizia din apel a fost emisă cu aplicarea greșită a normelor de drept material, neținând cont de materialul probator aflat la dosarul cauzei și de cererea în care reclamanții-intimați își precizează perioada de trei ani pentru care solicită despăgubiri, achitând în acest sens și taxa de timbru. De aceea, consideră că instanța de apel în mod nelegal a obligat UAT Județul Iași - Consiliul Județean Iași la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului în suprafață de 2494 mp în sumă de 0,45 euro/mp/lună, însemnând 1122,30 euro lunar în contravaloarea în RON la data plății efective, și ulterior datei de 29.03.2017, în continuare, până la data încetării faptei generatoare de prejudicii. În cuprinsul tuturor rapoartelor de expertiză judiciară administrată în cauză raport de expertiza a fost luată în calcul doar perioada de trei ani, respectiv 29.03.2014 - 29.03.2017, potrivit precizării intimaților-reclamanți în fața instanței de fond, fapt pe care instanța de apel nu l-a avut în vedere. Hotărârea recurată a fost emisă în urma unei analize greșite a situației de fapt și de drept, dat fiind că măsura devierii conductelor Dn 600 mm și Dn 1000 mm din sistemul de aducțiune a apei Timișești - Iași aflate la intersecția variantei de ocolire a municipiului Iași cu DN 28 (E 583) se afla în aria de competență a S.C. C. S.A. și nu în atribuțiile Județului Iași - Consiliul Județean Iași. Raportat la motivele de fapt și de drept invocate de reclamanții intimați în cererea de chemare în judecată (devierea conductelor aflate la intersecția variantei de ocolire a municipiului Iași cu DN 28(E583), art. 1537 și urm. C. civ. și ținându-se seama de probatoriul administrat în cauză (contract de vânzare-cumpărare, cauza devierii și entitatea care a realizat devierea), recurentul pârât UAt Județul Iași apreciază că se impunea introducerea în cauză a S.C. F. S.R.L. și a CNAIR București (lucru solicitat și de S.C. C. atât la fondul cauzei cât și prin apelul incident). Aceste cereri au fost respinse de instanța de fond fără a fi efectiv examinate, neexistând raționamentul juridic care l-a condus pe judecător la concluzia că cererea de introducere în cauză a celor două entități este nejustificată, fiind astfel nemotivată. Din probele administrate în cauză reiese că autorii devierii sunt CNAIR și S.C. F. S.R.L. și nicidecum UAT Județul Iași. întrucât soluția primei instanțe, menținută de instanța de apel, a fost pronunțată în contradictoriu cu terțe persoane, străine de delictul săvârșit în lipsa autorilor delictului pretins și intrinsec a citării lor legale, hotărârea se impune a fi casată. Conform cererii de chemare în judecată, neclarificată sub aspectul pretenției deduse judecății (nesocotindu-se astfel prevederile art. 194 și art. 200 C. proc. civ.), instanța a fost investită cu soluționarea unei cereri în obligare la plata pentru "lipsă de folosință" ca urmare a "devierii nelegale". Prin hotărârea primei instanțe, menținută de instanța de apel, s-a stabilit că dezdăunarea se cuvine pentru nelegala deviere a conductelor, pentru ca în final să încuviințeze în parte cererea de obligare la plata cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință. Cu alte cuvinte, instanța a distins între restrângerea dreptului de proprietate și delictul civil fără a pune în discuție părților aceasta distincție, încălcând în această manieră principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare. Pe de altă parte, deși consideră că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubire pentru devierea ilegală a traseului conductelor, înlăturând în această manieră servitutea gratuită invocată de S.C. C. S.A., în mod contradictoriu acordă despăgubirea pentru lipsă de folosință, adică în temeiul unui motiv care antrena servitutea gratuită. Invocarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998 și ale Legii nr. 51/2006 nu dovedește că UAT județul Iași este proprietarul în fapt al acestei investiții. Arată că soluția pronunțată în cauză, de respingere pe fond a acțiunii în contradictoriu cu S.C. C. S.A. și de admitere a acțiunii în contradictoriu cu Județul Iași – Consiliul Județean Iași este întemeiată pe răspundere civilă delictuală fără culpă. În speță, faptele nu sunt imputabile proprietarului conductelor, ci administratorului, S.C. C. S.A. care, prin procesul-verbal nr. x din 05.10.2012, a recepționat lucrarea intitulată "Devierea conductelor Dn 600 mm și Dn 1000 mm din sistemul de aducțiune a apei Timișești - Iași aflate la intersecția variantei de ocolire a municipiului Iași cu DN 28 (E583)" de la executantul lucrărilor, S.C. F. S.R.L. Galați și a constatat că aceasta a fost executată cu respectarea Avizului definitiv nr. 19993/06.09.2010. Raportat la întregul material probator administrat în cauză, consideră că în mod nelegal instanța a reținut întrunirea cumulativă a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale în sarcina Județului lași. Simpla referire a reclamanților-intimați și a pârâtului-intimat S.C. C. S.A. la natura juridică a conductelor de apă și apartenența acestora la domeniul public al Județului Iași nu poate constitui dovada săvârșirii faptei ilicite de către Județul Iași - Consiliul Județean Iași. În speță, nu a fost dovedită în mod concret prin mijloace de probă săvârșirea de către Județul Iași – Consiliul Județean Iași a unor acțiuni, fapte care să conducă la încălcarea de către această instituție a proprietății reclamanților-intimați, să fie adusă o atingere asupra exercitării vreunui drept al acestora în limitele și condițiile prevăzute de art. 555 C. civ. În cauză nu s-a dovedit că UAT județul Iași este autorul prejudiciului și nici cerința existenței faptei ilicite săvârșite cu vinovăție de către acesta, iar lucrările de deviere nu au fost realizate nici de S.C. C. și nici de UAT județul Iași. Susține recurentul pârât că lipsa de folosință a terenului nu este cauzată de devierea în sine, ci de zona de siguranță și de protecție la drum care, precum a decis Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 2098/14.11.2019, ar fi trebuit să intre în procesul de expropriere. De vreme ce instanța a admis cererea de obligare la plată cu titlu de contravaloare lipsă de folosință, acesteia îi revenea obligația de a corela dispozitivul cu considerentele. Or, în considerente a reținut că despăgubirile se datorează ilicitului constând în devierea nelegală a conductelor iar nicidecum urmare îngrădirii dreptului de proprietate ca efect al existenței conductelor pe terenul proprietatea reclamanților, așa cum a hotărât în dispozitiv. Mai arată că nu s-a făcut dovada că UAT Județul Iași ar fi avut o atitudine culpabilă, prin presupusa nerespectare a Avizului nr. x din 06.09.2010, emis de către S.C. C. S.A. fiind astfel deviat traseul conductelor pe terenul proprietate privată al reclamanților. În mod nelegal instanța de apel a apreciat că Unitatea Administrativ Teritorială a Județului Iași a săvârșit o faptă ilicită care constă în ocuparea fără drept a unei părți din terenul reclamanților-intimați, cu consecința îngrădirii dreptului de folosință al acestora, vinovăția fiind "în mod evident", în accepțiunea Curții de Apel Iași, a proprietarului rețelei, U.A.T. Județul Iași, cel pentru care lucrările respective au fost efectuate (deși beneficiarul lucrărilor de deviere a conductelor este CNAIR). Susține că devierea defectuoasă a traseului conductelor de alimentare cu apă pe terenul proprietate al reclamanților - intimați, cu încălcarea Avizului nr. x/06.09.2010 aparține însă CNAIR, S.C. F. S.R.L. și S.C. C. S.A. întrucât Unitatea Administrativ Teritorială a Județului Iași - Consiliul Județean Iași nu a fost avizator al proiectului de deviere al conductelor și cu atât mai mult, de avizare a lucrărilor de execuție și amplasare a acestor conducte. Instanța de apel nu atribuie nicio semnificație primei condiții din Avizul definitiv nr. 19993/06.09.2010 care vizează convocarea și prezența delegaților S.C. C. S.A. la predarea amplasamentului conductelor de aducțiune Timișești I - FpDn 600 mm și Timișești II - Premo Dn 1000 mm, în baza unui proces-verbal, fiind statuat de S.C. C. S.A., în calitatea sa de administrator al conductelor, că nerespectarea condițiilor impuse beneficiarului S.C. G. S.A. atrag nulitatea avizului, împrejurare în care solicită să se constatate că în speță, relevantă este calitatea de administrator și de autor al faptei generatoare de prejudicii și nu cea de proprietar al conductelor. Recursul recurentei-pârâte S.C. C. S.A. conține, în esență, următoarele critici, întemeiate în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 7 și 8 C. proc. civ.: Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, a încălcat autoritatea de lucru judecat, a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material (pct. 4, pct. 7 și pct. 8, art. 488 C. proc. civ.). Deși ia act în considerentele deciziei recurate că apelanții nu și-au motivat nici în fapt, nici în drept cererea formulată și arată în finalul apelului ca fiind "admiterea apelului astfel cum a fost formulat în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, respectiv obligarea pârâtului la plata unei chirii în valoare de 3.616,3 euro/luna din data de 22.03.2014 până la ridicarea de către parata a conductelor aflate pe terenul proprietatea reclamanților", în loc să constate decăderea apelanților pentru nemotivarea în fapt și drept a apelului, așa cum prevede art. 470 alin. (3) teza I C. proc. civ., rap. la art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. - având în vedere că, fiind vorba de decădere, ea nu poate/putea fi acoperită prin confirmare - instanța de apel consideră că apelul răspunde exigențelor legale pronunțând, mai mult, soluția de admitere a apelului, cu depășirea limitelor învestirii, în lipsa motivării în fapt și în drept a acestuia, opunând în pronunțare prevederile art. 477 alin. (2) C. proc. civ., deși nici una dintre cele trei situații expres și limitativ prevăzute de textul legal nu se confirmă în cauză, ținând seama de maniera de redactare a cererii de apel, prin care s-a solicitat admiterea apelului "astfel cum s-a formulat în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor"; instanța de apel a și pronunțat o hotărâre extra petita - acordând ceea ce nu s-a cerut, repunând apelanții într-un termen din care erau decăzuți, subrogându-se în drepturile și obligațiile acestora - împrejurare care probează încălcarea tuturor principiilor fundamentale ale procesului civil. Cât privește autoritatea de lucru judecat, admițând apelul nemotivat fiind în fapt și în drept, instanța de apel a pronunțat decizia cu încălcarea autorității lucrului judecat dobândită odată cu decăderea apelanților din exercitarea neconformă a căii de atac. De altfel, prevalându-se de prevederile art. 477 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul reclamanților hotărând obligarea la plata "până la data încetării faptei generatoare de prejudicii", deși nici în fond, nici în apel reclamanții nu au investit instanța cu o atare cerere; în plus, apelanții-reclamanți au solicitat în apel obligarea "pârâtului", respectiv a "pârâtei", fără să indice pârâtul/pârâta față de care și-a îndreptat cererea majorată de obligare la plata în apel (instanța de apel ne-valorificând prevederile art. 471 alin. (2) C. proc. civ., ci agreând, întocmai ca Tribunalul, admisibilitatea deducerii judecații a unei cereri incerte, încălcând astfel principiul echității). Deși neînvestită, Curtea a admis apelul reclamaților apreciind că Tribunalul a pronunțat o hotărâre nelegală sub aspect temporal, reținând că aceasta din urmă nu a motivat de ce s-a limitat în timp la perioada: 22.04.2014-29.03.2017, fără să remarce că soluția sa este contradictorie considerentelor de ea însăși reținute în pronunțarea deciziei recurate, prin care statuează că fapta ilicită ar consta în îngrădirea exercițiului dreptului de proprietate prin lipsirea de folosință a acestui teren și că pretenția ar fi prețul chiriei. Invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că din considerentele încheierii de ședință din data de 10 februarie 2021 rezultă că instanța de apel, ulterior pronunțării asupra cererii de amânare a cauzei și asupra probatoriului solicitat a fi încuviințat în apel, a luat act de faptul că nu mai sunt cereri prealabile de soluționat, dând cuvântul pe fondul cauzei pentru ca, în final, sa pună în discuție excepțiile, ceea ce demonstrează intrinsec antepronuntarea acesteia asupra excepțiilor dirimante invocate în cauză, cu nesocotirea dispozițiilor art. 245 și 248 alin. (1) C. proc. civ. Sub cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că instanța de apel nu a negat lipsa motivării încheierii din data de 05.10.201, ci, dimpotrivă, a admis inexistența acesteia; lipsa de motivare a Tribunalului nu poate fi suplinită prin motivarea Curții - niciunul dintre considerentele reținute de Curte pentru care introducerea în cauză a CNADNR și S.C. F. S.R.L. nu se impunea, neregăsindu-se în cuprinsul încheierii apelate; motivarea reflectată în conținutul încheierii din 05.10.2017, rezumată la faptul că soluția se impune "raportat la considerentele de fapt și de drept pe care se întemeiază acțiunea formulată de reclamanți" nu răspunde exigentelor legale; în speță nu există o veritabilă examinare a argumentelor și apărărilor invocate privind necesitatea introducerii în cauză a CNADNR și S.C. F. S.R.L.. Hotărârea Curții apare ca fiind și contradictorie, pentru că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie implică realizarea analizei asupra circumstanțelor factuale ale faptei reclamate a fi fost săvârșite, prin identificarea autorului faptei ce, precum însăși Curtea admite, nu este nici proprietarul conductei deviate, nici administratorul conductei cu pricina, ci executantul efectiv al lucrărilor de deviere (SC F. SRL) și a beneficiarului acestora (CNADNR). Curtea însăși admite că fapta ilicită s-a săvârșit în mod efectiv de alte persoane, terțe față de proces, iar pe de altă parte, reține că amplasarea conductelor într-o zonă deja îngrădită în folosință nu avea cum produce prin ea însăși un prejudiciu. Greșit s-a soluționat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B., susține recurenta. Greșită este și soluția de obligare la plata prețului cu titlu de chirie pentru lipsa de folosință a terenului de la data de 22.04.2021 "pana la data încetării faptei generatoare de prejudicii", atât pentru că o atare pretenție nu a fost astfel dedusă judecații, cât mai ales pentru lipsa temeiului de drept material substanțial special aplicabil spetei, reprezentat de Legea nr. 51/2006 și Legea nr. 241/2006, care recunosc dreptul la o unică și singulară despăgubire. Cauza neputând fi soluționată în lipsa autorilor ilicitului, ambele hotărâri sunt nule absolut, întrucât acțiunea a fost pronunțată în contradictoriu cu o parte care nu justifică calitatea de parte obligată în raportul juridic obligațional dedus judecații, chiar dacă UAT Iași este proprietarul conductelor de alimentare cu apă și canalizare și chiar daca C. este administratorul acestor conducte, pentru că, pe de o parte, temeiul de drept invocat în sprijinul acțiunii reclamă demonstrarea îndeplinirii cumulative a tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, iar pe de alta parte, nu s-a demonstrat existenta vreunui raport contractual între S.C. F. S.R.L. și părțile chemate în judecată. În ceea ce privește prejudiciul, arată că devierea conductelor în aria de protecție a drumului nu are cum produce prin ea însăși vreun prejudiciu atât timp cât îngrădirea dreptului de folosință a dreptului de proprietate se opunea anterior devierii dovedită a se fi petrecut în aria de protecție a drumului prealabil realizat, prin faptul realizării drumului și restricțiilor legale izvorâte din aceasta situație factuală - lucrare pentru care reclamanții au fost dezdăunați de CNADNR și cauza pentru care conductele au fost deviate în aria de protecție a drumului. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 martie 2022, completul de filtru a respins excepția tardivității recursului formulat de C. S.R.L., invocată de reclamanții A. și B., a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 132 din 10 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă și a admis în principiu recursurile declarate de pârâții Unitatea Administrativ Teritorială a Județului Iași - Consiliul Județean Iași și S.C. C. S.C. Iași împotriva aceleiași hotărâri. A fixat termen de judecată la data de 17 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Motivele de recurs care privesc limitele judecății la prima instanță și care susțin greșita admitere a apelului reclamanților sunt dezvoltate în ambele cereri de recurs, astfel încât vor fi tratate împreună, urmând ca instanța de recurs să le răspundă prin argumente comune, acolo unde criticile de nelegalitate coincid. Astfel, din cele ce preced rezultă că prima instanță a admis în parte acțiunea reclamanților, obligând pârâtul Unitatea Administrativ Teritorială județul Iași la plata sumei de 40.582,37 euro cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință în perioada 22.03.2014-29.03.2017, iar instanța de apel a admis apelul declarat de reclamanți numai în privința întinderii în timp a despăgubirilor pretinse de la pârâți, dispunând ca despăgubirile (al căror cuantum a fost menținut astfel cum a fost determinat de prima instanță, de 0,45 euro/mp/lună, însemnând 1122,30 euro lunar) să fie achitate reclamanților și ulterior datei de 29.03.2017, în continuare, până la data încetării faptei generatoare de prejudicii. Curtea de apel a justificat această măsură prin aceea că reclamanții au cerut prin acțiunea lor ca despăgubirile să le fie plătite până la eliberarea terenului, iar această solicitare a fost reiterată prin cererea de apel, fără ca prima instanță să justifice de ce a limitat în timp întinderea despăgubirilor, de vreme ce fapta ilicită constatată își produce efectele în continuare; de aceea, a apreciat necesar ca modificarea sentinței să se realizeze exclusiv sub acest aspect, în sensul obligării pârâtului și pentru viitor, până la eliberarea terenului, pentru o reparație integrală a prejudiciului suferit de reclamanți. Recurentul pârât UAT Iași a susținut, dezvoltând critici întemeiate pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., că cererea reclamanților prin care aceștia solicitaseră despăgubiri până la data eliberării terenului a fost modificată la data de 05.04.2017, când au arătat că solicită despăgubiri numai pe perioada 29.03.2014 – 29.03.2017. În consecință, a susținut recurentul, admiterea acțiunii de către instanța de apel și pentru perioada ulterioară datei de 29.03.2017 s-a realizat cu încălcarea limitelor judecății, respectiv a dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Înalta Curte reține că, într-adevăr, prin cererea introductivă reclamanții au indicat că solicită a fi despăgubiți pentru atingerea adusă de pârâți dreptului lor de proprietate până la data eliberării terenului de conductele ilegal amplasate. Cu ocazia procedurii de regularizare a acțiunii, prima instanță a solicitat reclamanților, în temeiul art. 200 alin. (3) raportat la art. 194 lit. c) C. proc. civ., să estimeze valoarea pretențiilor deduse judecății. Prin cererea depusă la dosar ca răspuns la această solicitare, reclamanții au arătat că, de vreme ce ei nu pot estima care va fi data eliberării terenului, indică provizoriu suma calculată pentru 3 ani înaintea introducerii acțiunii, urmând a preciza ulterior suma efectivă. Prin urmare, instanța de recurs reține că reclamanții nu și-au modificat acțiunea prin această cerere în sensul restrângerii pretențiilor la o perioadă mai mică de timp, ci au procedat doar la indicarea sumei cerute calculate pentru 3 ani anteriori sesizării instanței, iar acest demers a reprezentat materializarea obligației lor prevăzute de art. 194 lit. c) C. proc. civ. Era, de altfel, firesc că nu se putea indica în concret o sumă pentru prejudiciul material ce va fi suferit pe viitor dacă el consta într-o despăgubire periodică și totodată era dependent de încetarea viitoare a unei încălcări. În plus, din mențiunea că nu pot cunoaște data concretă a eliberării terenului rezultă cu claritate că reclamanții nu și-au restrâns cererea, ci au păstrat-o în aceleași coordonate în care ea a fost inițial formulată. În legătură cu aceeași chestiune, recurentul C. a susținut, prin recursul său, că în mod eronat Curtea de apel a reevaluat întinderea despăgubirilor în calea de atac declarată de reclamanți, deoarece aceștia nu au criticat prin apel limitarea în timp a pretențiilor lor, ceea ce constituie o depășire a limitelor judecății în calea de atac. Având în vedere contextul pe care art. 476, art. 477 și art. 478 C. proc. civ. îl conturează pentru limitele judecății în apel, Înalta Curte reține că, într-adevăr, pentru a se putea verifica aspectul în litigiu de către instanța care a pronunțat decizia recurată, era necesar ca reclamanții să critice prin cererea lor de apel împrejurarea că în mod nelegal prima instanță a limitat în timp despăgubirile acordate la momentul sesizării instanței. Or, deși prin cererea de apel formulată de reclamanți nu se dezvoltă extensiv critici referitoare la acest aspect, în mod expres aceștia au cerut ca, admițând apelul, instanța să admită în tot cererea lor de chemare în judecată și să oblige pârâții la plata despăgubirilor până la data eliberării efective a terenului proprietatea lor. O asemenea solicitare constituie, în aprecierea instanței de recurs, o critică ce învestește în mod legal instanța de apel, deoarece această cale de atac are caracter devolutiv, provoacă o nouă judecată în fond, astfel cum se arată în art. 476 alin. (1) C. proc. civ., iar judecata în apel urmează solicitările formulate de titularul căii de atac, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Conex acestor critici, recurentul C. susține nefondat că hotărârea recurată încalcă și prevederile art. 488 pct. 4 C. proc. civ., (cu argumentul că, reținând că este învestită cu critici care de fapt nu fuseseră formulate, instanța a depășit atribuțiile sale, realizând operațiuni puse în sarcina părții sau a reprezentantului acesteia). Cum s-a arătat deja, solicitarea reclamanților din cuprinsul cererii de apel de a se admite acțiunea pe întreaga perioadă de timp pentru care fusese formulată a fost considerată în mod corect de instanța de apel ca fiind aptă a o învesti cu controlul judiciar în calea de atac a apelului. De asemenea, pentru aceleași argumente nu poate fi reținut nici motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 7 C. proc. civ., deoarece chestiunea a fost apelată, astfel încât nu a intervenit autoritatea de lucru judecat cu privire la partea din acțiune respinsă de prima instanță. În concluzia acestor argumente, motivele recursurilor care privesc greșita admitere a apelului declarat de reclamanți sunt nefondate. Sunt nefondate și celelalte critici dezvoltate de ambii recurenți, după cum se va arăta în cele ce succed. Prin motivul de recurs numerotat cu 2, recurentul UAT Iași susține o greșită analiză a situației de fapt, în sensul că măsura devierii conductelor se afla în sarcina pârâtei C. și nu a pârâtului unitate administrativ-teritorială – or, o atare chestiune nu poate fi evaluată în calea de atac a recursului. Astfel cum rezultă cu claritate din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., această cale de atac este menită a supune examinării instanței superioare exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar această conformitate se analizează în coordonatele cazurilor de casare limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ. Din această perspectivă, rezultă cu claritate că susținerile referitoare la greșita reținere a situației de fapt (în acest caz în privința drepturilor și obligațiilor părților procesului) și modul de valorificare substanțială a probatoriului administrat în fața instanțelor de fond nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, neputând fi încadrate în vreunul dintre motivele de recurs reglementate legal. În plus, această susținere a recurentului UAT Iași nu este relevantă în cauză, pentru că instanța de apel a reținut în considerentele deciziei atacate că răspunderea acestuia este angajată în virtutea calității sale de proprietar al rețelei de transport care se găsește în mod nelegal pe terenul reclamanților și nu pentru fapta concretă de a amplasa conductele respective. În aceeași categorie de critici neîncadrabile și care nu pot fi examinate în această cale de atac se află și celelalte susțineri ale recurentului-pârât UAT Iași care privesc temeinicia hotărârilor pronunțate în cauză prin prisma faptelor reținute și a evaluării probatoriului, cum sunt: împrejurarea că faptele prejudiciabile sunt imputabile C., care a recepționat lucrarea, absența unui probatoriu care să susțină existența unei fapte ilicite a pârâtului UAT, absența vinovăției – ambele prin raportare la raportul de expertiză administrat în cauză – chestiuni legate de identificarea și amplasarea terenului afectat de conductele în discuție sau de conținutul avizului emis pentru proiectarea și executarea lucrărilor. De altfel, aceste aspecte au făcut obiectul analizei instanțelor de fond în măsura în care au fost considerate relevante de acestea, constatându-se că fapta ilicită există și că ea a fost săvârșită cu vinovăția cerută de lege. Mai susține recurentul pârât și echivocul acțiunii reclamanților, în sensul că, dacă în realitate fapta ilicită în speță o constituie ocuparea terenului acestora cu conducte, atunci pârâtul UAT nu este autorul faptei ilicite, deoarece nu el este cel care a amplasat conductele, ci pârâtul C., care a recepționat lucrarea deși a observat că ea nu respectă avizul emis în vederea realizării sale. Înalta Curte observă, cu privire la acest argument, că reclamanții au reclamat ocuparea terenului proprietatea lor cu respectivele conducte, iar instanțele de fond au apreciat că fapta ilicită o constituie această situație de ocupare, considerând totodată că autorul acestei fapte este proprietarul rețelei de conducte. Or, un asemenea raționament este corect, deoarece are în vedere împrejurarea că proprietarul conductelor are și un drept de dispoziție asupra acestora, fiind cel care poate opera orice modificare în privința amplasării sale, astfel încât prezența nelegală în continuare a conductelor pe terenul reclamanților este o împrejurare imputabilă proprietarului acestora, ce nu a luat măsurile necesare încetării încălcării aduse dreptului de proprietate. Deși susține greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998 în sensul că din aceste prevederi rezultă că proprietarul conductelor (respectiv al investiției) este CNAIR și nu pârâtul UAT, Înalta Curte observă că în anexa acestui act normativ, la pct. II.3, sunt menționate ca aparținând domeniului public județean rețelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum și stațiile de tratare cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente acestora. De altfel, într-o altă secțiune a cererii de recurs, pârâtul UAT Iași arată el însuși că conductele de apă "sunt în mod evident bunuri publice de interes județean" . Legat de acest aspect, recursul pârâtului UAT cuprinde o distincție între proprietarul rețelei de alimentare cu apă și beneficiarul respectivei lucrări de deviere a conductelor (care este, potrivit susținerilor sale, CNAIR, deoarece devierea era necesară pentru realizarea unui drum de către CNAIR). Cu toate acestea, Înalta Curte consideră că argumentul nu poate fi valorificat în acest context, deoarece scopul efectuării unei lucrări (ce poate privi un terț) nu este determinant pentru a stabili un alt autor al faptei ilicite; dimpotrivă, cum s-a arătat deja, împrejurarea că respectivele conducte amplasate pe terenul proprietatea reclamanților sunt proprietatea acestui pârât conduce și la concluzia (corectă) logico-juridică a instanței de apel în sensul că autorul faptei ilicite de ocupare a terenului este proprietarul conductelor. De aceea, în absența vreunui motiv pentru care prevederile Legii nr. 213/1998 ar fi fost greșit aplicate de instanța de apel, se constată că motivul de recurs, ce poate fi formal încadrat în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondat. O altă categorie de susțineri prezentă în ambele recursuri este privitoare la existența unei servituți legale care afectează terenurile traversate de conducte de apă și respectiv terenul aflat în proximitatea unei artere rutiere, dar aceste critici, ce pot fi încadrate, de asemenea, în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., sunt și ele nefondate. Astfel, instanțele de fond au distins în aprecierile lor cu privire la zona de siguranță (afectată de prezența conductelor, respectiv de proximitatea drumului public), constatând că în cauză nu se pune problema despăgubirii reclamanților pentru un eventual prejudiciu suferit cu privire la această parte a terenului lor ca urmare a acestor împrejurări. Dimpotrivă, instanțele au constatat că, prin amplasarea unei părți a rețelei de conducte de alimentare cu apă cu nerespectarea dispozițiilor avizului emis pentru lucrarea în discuție, s-a produs rezultatul vătămător pentru reclamanți: conductele nu au fost amplasate exclusiv pe domeniul public (astfel cum se prevedea în aviz), ci și pe teren aflat în proprietatea reclamanților, această împrejurare fiind una distinctă de existența servituții legale. Tocmai de aceea instanțele au dimensionat despăgubirile având în vedere impedimentul de ordin general adus folosinței și nu prin raportare la posibilitatea de a construi, care era acoperită de servituțile în discuție și care a fost exclusă din calculul realizat pentru repararea prejudiciului. Prin urmare nu pot fi reținute susținerile recurenților în sensul că zona afectată de conducte este deja supusă restricțiilor legale ca zonă de protecție a arterei rutiere sau ca zonă limitrofă rețelei de alimentare cu apă, restrângerea reținută de instanțele de fond fiind una distinctă de acestea. Legat de aceste chestiuni, recursul C. cuprinde o susținere (sub art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) întemeiată pe art. 559 alin. (2) C. civ. și art. 44 alin. (5) din Constituție, în sensul că despăgubirea cuvenită pentru lucrări în subsolul proprietății private este proporțională cu paguba produsă și că aceste prevederi legale (inclusiv Legea nr. 51/2006, art. 5 alin. (10) și Legea nr. 241/2006) erau prevederi legale cu caracter special și se aplicau cu prioritate față de dreptul comun, al răspunderii civile delictuale, invocat de reclamanți; din acest motiv pârâtul recurent C. consideră că acțiunea fundamentată pe răspundere delictuală era inadmisibilă. Or, cum s-a arătat repetat, instanțele au reținut că, distinct de servituțile legale la care se referă pârâtul C., proprietatea reclamanților (e adevărat, deja grevată) a fost afectată și de amplasarea ilicită a unor conducte, cu încălcarea prevederilor din avizul de execuție a lucrării, astfel că respectivele conducte nu trebuia să se afle pe proprietatea lor. Prin urmare, nu există un raport general/special între cele două tipuri de răspundere, pentru că ele nu se referă la aceleași fapte și la aceleași restrângeri ale dreptului de proprietate. Reluând în recursul său criticile formulate prin apel de pârâtul C. împotriva sentinței primei instanțe, susține recurentul UAT Iași că în cauză era necesară introducerea în cauză a societății executante a lucrărilor și a CNAIR, fără însă a aduce argumente concrete împotriva celor statuate de instanța de apel în această privință. Aceste chestiuni fac obiectul și al criticilor din recursul C., dar cu toate motivele, analizate prin raportare la art. 488 pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate. Astfel, Curtea de apel a arătat în mod corect că remediul prevăzut de art. 78 C. proc. civ. (utilizat de C. pentru formularea cererii de introducere în cauză a menționatelor entități) nu poate fi folosit pentru lărgirea cadrului procesual în sensul introducerii în cauză a altor pârâți – ce ar putea să fie obligați în cadrul soluționării cererii principale – și totodată nici pentru a asigura remediile specifice unui raport de garanție – pentru acesta legea procesual civilă prevăzând instrumentul chemării în garanție. Prin urmare, având în vedere că mecanismele reglementate de art. 78 C. proc. civ. nu erau specifice situației din cauză, măsura primei instanțe de a respinge solicitarea de completare a cadrului procesual a fost corect validată de instanța de apel. Legat de acest aspect, nu poate fi primită critica C. în sensul că, deși a acceptat formal că încheierea primei instanțe nu era motivată legal, curtea de apel nu a reținut corespunzător nulitatea încheierii atacate. Or, dacă instanța de apel a fost învestită și cu verificarea legalității măsurii primei instanțe (criticată prin apeluri) și a constatat argumentat corespunzător că dispozițiile art. 78 C. proc. civ. nu erau aplicabile în cauză – apreciere corectă, cum s-a arătat deja - nulitatea nu mai opera exclusiv pentru absența motivării, pe de-o parte pentru că această omisiune a fost complinită adecvat în calea de atac devolutivă a apelului și pe de altă parte pentru că nu era îndeplinită cerința ca cel ce invocă neregularitatea absenței motivării să fi suferit prin aceasta o vătămare (în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.). În legătură cu aceste chestiuni, din perspectivă substanțială, recursul C. cuprinde critici (analizabile în contextul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) legate de natura concretă a faptei ilicite și a persoanei răspunzătoare pentru respectiva faptă ilicită. Astfel, eronat susține recurenta că instanța de apel a admis că persoana responsabilă nu este nici proprietarul conductei deviate (pârâta UAT Iași) și nici administratorul rețelei (pârâta C.), ci realizatorul lucrării – persoană a cărei introducere în cauză s-a cerut conform art. 78 C. proc. civ. Examinarea considerentelor Curții de apel relevă că aceasta a reținut calitatea pasivă a proprietarului rețelei de conducte de alimentare cu apă (în acord cu prima instanță) și a lăsat neanalizate celelalte aspecte legate de raporturile dintre acesta din urmă și administratorul rețelei ori realizatorul lucrării sau beneficiarul devierii, ce pot face obiectul unei alte cereri de chemare în judecată: "Circumstanțele factuale privind autorul efectiv al lucrărilor de deviere a conductelor de aducțiune a apei, respectiv faptul că C. este administrator al serviciilor publice de alimentare cu apă și canalizare, nu sunt de natură a înlătura răspunderea proprietarului conductelor pentru prejudiciul generat reclamanților, ci pot fi valorificate, eventual, într-o acțiune în regres." Prin urmare, niciun element neclar nu se identifică în argumentarea instanței de apel și nici o contradicție între argumentele instanței de apel. Mai mult decât atât, față de împrejurarea că în privința recurentei C. s-a constatat absența calității procesuale pasive în acțiunea formulată de reclamanți, argumentele legate de un eventual regres al pârâtei UAT Iași nici nu pot fi examinate în prezentul litigiu, nefăcând obiectul învestirii raportul dintre proprietarul rețelei și administratorul acesteia. De altfel, susținerile C. în sensul că fapta ilicită ce face obiectul cauzei pendinte nu îi aparține nici nu sunt în contradicție cu rezultatul judecății în primele două etape procesuale, astfel încât nicio analiză suplimentară nu este necesară în acest context cu privire la condițiile substanțiale ale răspunderii angajate în persoana pârâtului UAT. Nefondat susține recurenta C. și omisiunea dezbaterii și pronunțării în prealabil a instanței de apel cu privire la excepții procesuale dirimante invocate de aceasta în calea de atac, critici ce pot fi analizate sub cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Se constată astfel că excepțiile în discuție fuseseră invocate în fața primei instanțe de pârâta C., iar tribunalul le-a respins ca neîntemeiate. Corespunzător, apelul incident declarat de aceeași pârâtă (în privința căreia tribunalul a constatat absența calității procesuale pasive) a cuprins critici legate de modul de soluționare a excepțiilor respinse. Prin urmare, din perspectiva efectului pe care aceste excepții puteau să îl producă, ele nu reprezentau excepții procesuale ce priveau calea de atac a apelului (cum sunt excepția privind tardivitatea sau netimbrarea căii de atac, spre exemplu, care au efect dirimant față de însăși cererea de apel), ci veritabile motive de apel, a căror temeinicie putea atrage schimbarea sau anularea sentinței, după caz, ele tinzând la respingerea cererii de chemare în judecată. De aceea, nu sunt aplicabile prevederile art. 248 C. proc. civ. în privința modului de soluționare a excepțiilor respective; ele fuseseră soluționate de prima instanță și Curtea de apel era chemată a verifica legalitatea și temeinicia respectivelor măsuri. De altfel, caracterul unitar al căii de atac a apelului împiedica instanța de apel să realizeze o soluționare distinctă a "excepțiilor" invocate prin cererea de apel, urmând ca toate motivele apelului să fie analizate și să primească un răspuns prin decizia pronunțată în calea de atac, ceea ce s-a întâmplat în speță. Totodată, dezbătând apelurile formulate, părțile au dezbătut implicit sau explicit toate motivele formulate în termen, deci și problemele legate de modul de soluționare a excepțiilor procesuale cu care s-a apărat pârâta C. fără succes în fața primei instanțe, astfel încât nu poate fi reținută susținerea omisiunii de a pune în discuție chestiuni cu care era legal învestită. În același context, este vădit nefondată și susținerea unei antepronunțări din partea instanței de apel care s-ar fi produs în absența unei puneri în discuție distincte a excepțiilor lipsei calității procesuale active, lipsei interesului sau a inadmisibilității, deoarece Curtea de apel a procedat conform normelor aplicabile judecății în apel. A mai reproșat recurenta C. instanței de apel că nu s-a pronunțat asupra cererii sale de încuviințare a probei cu cercetarea locală, motiv de recurs ce poate fi examinat tot sub cazul prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. În realitate, instanța de recurs observă că susținerile privind absența pronunțării asupra acestei probe se referă la conduita primei instanțe; examinarea lucrărilor dosarului de apel relevă că prin apelul incident s-a criticat absența unui răspuns al tribunalului cu privire la această probă, dar prin respectiva cerere de apel nu s-a solicitat administrarea în apel a probei cu cercetare locală. Corespunzător, Curtea de apel a analizat motivul de apel constând în omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra probei, răspunzând criticilor cu care a fost învestită, fără însă a fi ținută a pune în discuție o probă necerută în calea de atac în condițiile legii. De aceea, și acest motiv de recurs este nefondat. Nu poate fi primită nici critica în sensul că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. a fost greșit soluționată. În limitele evaluării legalității deciziei instanței de apel, se observă că aceasta a verificat faptele și a arătat că s-a dovedit calitatea acesteia de soție a reclamantului, ceea ce o îndreptățea la formularea acțiunii prin prisma apartenenței bunurilor la comunitatea patrimonială a soților. Aceste constatări de fapt exced posibilității de cenzură a instanței de recurs, iar raționamentul logico juridic ce le succede este corect, astfel încât nu este necesară o lămurire suplimentară în cuprinsul acestei decizii. Referitor la criticile cuprinse în ambele recursuri în sensul greșitei determinări a întinderii despăgubirilor la nivelul chiriei ce ar fi putut fi percepute pentru terenul în discuție, Înalta Curte reține că este lipsit de relevanță faptul că între reclamanți și pârâtul obligat nu există un raport contractual (de locațiune); în realitate, reținând restrângerea adusă dreptului de folosință asupra terenului prin prezența neautorizată a conductelor de alimentare cu apă, instanțele de fond au cuantificat întinderea prejudiciului suferit în acest mod, având în vedere probele administrate cu privire la prețul folosinței. Contrar celor susținute de recurentul C., care a afirmat că reclamanții nu au solicitat plata chiriei ca echivalent al lipsei folosinței, instanța de recurs observă că prin acțiune s-a cerut repararea prejudiciului suferit prin restrângerea folosinței ca atribut al dreptului de proprietate, iar raportarea la prețul chiriei ce ar fi putut fi obținută pentru terenul respectiv este o chestiune de fapt, rezultată din probațiune și care face parte din procedeul logico-juridic de determinare a întinderii prejudiciului reclamat. Prin urmare, nu se pune problema solicitării plății chiriei prin cererea de chemare în judecată. De asemenea, existența posibilității unui regres al pârâtului obligat împotriva unui alt subiect de drept (cum este administratorul rețelei, pârâtul recurent C.) nu trebuia dezlegată în cadrul procesual de față, deoarece nu face obiectul învestirii instanței, astfel încât nu pot fi analizate criticile care valorifică o atare omisiune a instanței de apel. Pentru aceste considerente, văzând că motivele dezvoltate și care pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de lege sunt nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.