ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 332/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 17 septembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 3.858,00 RON X 3, la care se adaugă TVA, reprezentând despăgubiri echivalente remunerației datorate de pârâtă ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 coroborat cu art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, pentru perioada 1 octombrie 2016 - 30 septembrie 2019, pentru cele 5 baruri situate în str. x, din localitatea Murfatlar, județul Constanța, în str. x, din localitatea Murfatlar, județul Constanța, în Șoseaua x, Constanța, județul Constanța, în str. x, localitatea Ciocârlia, județul Constanța și în str. x, Constanța, județul Constanța; obligarea pârâtei la plata sumei de 1.517,12 RON X 3, reprezentând despăgubiri constând în penalități de întârziere de 0,1%/zi de întârziere, calculate la sumele datorate fără TVA de la punctul 1 al acțiunii, penalități calculate ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, până la data de 16 septembrie 2019, și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate, pe capătul 1 al acțiunii; obligarea pârâtei de a încheia autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate în care comunică public fonograme și prestații artistice; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 897 din data de 15 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă: a respins ca nefondate excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei calității procesuale active, invocate de către pârâtă; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 11.574 RON, despăgubiri (triplul remunerației plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeași categorie), aferente perioadei 1 octombrie 2016 - 30 septembrie 2019; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere nr. x; a obligat pe pârâtă să încheie cu reclamantul autorizații/licențe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate; a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 420 RON, cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, onorariu avocațial, taxă extras informații O.N.R.C.). I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 974A din data de 16 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 897 din data de 15 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, și a obligat pe apelanta-pârâtă la 750 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă. I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva decizie civile nr. 974A din data de 16 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a formulat recurs pârâta A. S.R.L.. I.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 25 august 2022, sub nr. x/2019. I.

Motivele de recurs Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea recurată a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și a solicitat: admiterea recursului, așa cum a fost formulat; casarea în tot a deciziei civile nr. 974A din data de 16 iunie 2022 și respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată; obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Prin primul motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că a încălcat obligațiile legale invocate, în condițiile în care nu poate fi calificată ca fiind utilizatorul - prestator de servicii ce efectuează un act de comunicare. A subliniat că nu efectuează un act de comunicare potrivit prevederilor legale și nu oferă clienților accesul la emisiuni radiodifuzate conținând operă protejată, așa cum a reținut instant de apel. A precizat că activitatea sa este doar de jocuri de noroc și pariuri sportive și se desfășoară ca urmare a contractelor de asociere în participațiune încheiate cu B. S.A. (jocuri de noroc) și C. S.R.L. (pariuri sportive). Totodată, a arătat că utilizarea jocurilor de noroc necesită liniște în sălile în care sunt practicate, astfel că, difuzarea unor programe de radio sau de televiziune ar perturba activitatea clienților. Recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de apel a reținut în mod eronat că scopul lucrativ se regăsește, în contextul unor baruri, respectiv săli de pariuri și de jocuri de noroc, pentru a crea o stare ambientală plăcută clienților și a-i determina pe aceștia să zăbovească mai mult în acel bar, beneficiind de produsele și serviciile oferite contra cost. În opinia recurentei-pârâte, crearea unui ambient muzical ar duce la afectarea concentrării clienților care participă la jocurile de noroc și la pariuri; nu i-ar aduce un profit în plus, ci, dimpotrivă i-ar crea un prejudiciu. Prin cea de-a doua critică formulată, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că, din probele administrate - referatul inspectorului CREDIDAM și fotografiile existente la dosarul primei instanței -, rezultă că unitățile sale au aptitudinea de a difuza fonograme în scop ambiental. Astfel, referitor la modul de verificare al locațiilor, a arătat că, în fiecare punct de lucru unde se menționează că s-au efectuat verificări, pe lângă consumația cerută, inspectorul a solicitat și telecomanda televizorului pentru a selecta diverse posturi pe care a precizat că dorește să le vizioneze; din pozele depuse se poate observa că nu a putut selecta posturi care redau sau difuzează în scop ambiental sau lucrativ fonograme sau reproduceri ale acestora pentru că astfel de posturi nu există în grila de programe pe care o deține - în permanență, televizoarele aflate în locațiile sale sunt conectate pe televiziunile unde se transmit live pariuri. A apreciat că inspectorul CREDIDAM a preconstituit dovezi pentru susținerea unei situații care nu corespunde realității din teren și a mai arătat și că, deși i-a fost respinsă proba cu martori pe motiv că aceștia sunt angajați ai societății, instanța a ținut cont de constatările făcute de inspectorul CREDlDAM, a cărui părere și interes sunt clar subiective în raport de propriile obligații pe care le are de îndeplinit, în lipsa unui martor care să susțină constatările acestuia. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1357 C. proc. civ., din perspectiva condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. A apreciat că nu se face vinovată de nicio faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă delictuală, astfel încât să poată fi obligată la plata despăgubirilor constând în triplu remunerației și a penalităților. A reiterat susținerea potrivit căreia punctele sale de lucru au ca activități jocuri de noroc și pariuri sportive și nu se încadrează în lista activităților desfășurate în regim ambiental, întreaga activitate derulându-se ca urmare a contractelor de asociere în participațiune încheiate cu B. S.A. (jocuri de noroc) și C. S.R.L. (pariuri sportive). Recurenta-pârâtă a menționat că, potrivit contractului de asociere în participațiune nr. x din data de 8 mai 2014, încheiat cu C. S.R.L., obiectul acestuia constă în supervizarea și administrarea activități de pariuri sportive în punctele de lucru pe care le deține cu contract de comodat, întreaga dotare a sălilor cu televizoare și echipamente fiind efectuată de către C. S.R.L.. De asemenea, a arătat că, potrivit contractului de asociere în participațiune nr. x din data de 1 mai 2015, încheiat cu B. S.A., obiectul acestuia constă în montarea și exploatarea jocurilor de noroc tip poker, în sediul pe care îl deține cu contract de comodat, întreaga dotare a sălilor cu echipamente fiind efectuată de către B. S.A., aspect ignorat în totalitate de instanța de apel. Prin urmare, a precizat că activitățile menționate sunt cele derulate în spațiile sale, începând cu anul 2014, respectiv 2015, iar denumirea de bar se datorează exclusiv consumului de băuturilor răcoritoare și alcoolice în punctele de lucru deținute. Totodată, reluând susținerea potrivit căreia, în spatiile în discuție, nu au fost difuzate în scop ambiental sau lucrativ fonograme sau reproduceri ale acestora, pentru a nu perturba activitatea clientelei, care vine în special pentru jocuri de noroc și pariuri sportive, a arătat că nu există niciun contract valabil încheiat cu intimata-reclamantă și nu are obligația de a plăți organismului de gestiune colectivă nicio sumă de bani. Recurenta-pârâtă a susținut că, la o analiza succintă a Deciziilor ORDA nr. 10/2016 și nr. 120/2016, se poate observa că punctele sale de lucru cu activitățile de jocuri de noroc și pariuri sportive nu se încadrează în lista activităților desfășurate în regim ambiental. Cu referire la situația prezentată de reclamantă în referatul din data de 9 aprilie 2019 cu privire la punctele de lucru pe care le deține, a precizat că, la acest moment, urmare a situației cauzate de pandemie, a închis două dintre punctele de lucru, respectiv: punctul de lucru situat în localitatea Murfatlar, strada x nr. 2, județul Constanța (unde și-a încetat funcționarea sala de jocuri de noroc tip poker și pariuri sportive) și punctul de lucru situat în Constanța, strada x nr. 32, județul Constanța (unde și-a încetat funcționarea sala de jocuri de noroc tip poker și pariuri sportive). A arătat și că, pe de alta parte, televizoarele și boxele existente în locații aparțin societăților B. S.A. și C. S.R.L. și sunt puse la dispoziția sa în baza contractelor de asociere în participațiune pentru buna desfășurare a activității. A precizat că sălile de jocuri și cele de pariuri sportive nu pot funcționa fără avize eliberate de poliție, contract de mentenanță și pază pe numele firmelor titulare, iar, dacă aceste locații ar fi fost simple baruri, pentru funcționarea lor nu era necesară obținerea întregii documentații și a avizelor menționate. În opinia recurentei-pârâte, situația menționată de intimata-reclamantă cu referire la anul 2008 nu mai este de actualitate și, totodată, nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 8/1996, în condițiile în care nu comunică public fonograme sau reproduceri ale acestora. De asemenea, pentru motivele expuse anterior, a susținut și că nici legătura de cauzalitate dintre așa-zisa faptă ilicită și prejudiciul produs nu este îndeplinită, împrejurare față de care solicită respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata penalităților în suma triplă fără TVA. A susținut și că instanța de apel a reținut în mod greșit vinovăția sa și a constatat că a acționat cu vinovăție, în condițiile în care specificul activității sale este de jocuri de noroc și pariuri sportive. Cu referire la al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, a solicitat a se avea în vedere că, în raport de înscrisurile depuse, rezultă că activitatea sa ar fi afectată de o astfel de măsură, în circumstanțele în care se pune problema eliberări unei autorizații/licențe care nu îi este necesară; așa cum a mai arăta,t două dintre punctele de lucru menționate au fost închise ca urmare a situației create de pandemie. Astfel, a apreciat că nu este necesară eliberarea unei autorizații sau a unei licențe pentru unitățile deținute și a precizat că, de altfel, a înțeles să conteste sumele de bani solicitate, raportat la inexistenta lor, dar și la modul în care acestea au fost calculate. I.

Apărările formulate în cauză În termen legal, legal, intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a depus întâmpinare, prin care a solicitat: respingerea recursului, în principal, ca fiind nul și, în subsidiar, ca fiind neîntemeiat, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a deciziei recurate; obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește excepția nulității recursului, ridicată în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în esență, a susținut că, deși a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea adversă nu a arătat în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii sau care sunt normele de drept încălcate, ci a formulat doar apărări identice cu cele din apel, reiterând motivele de apel, care și-au găsit deja o dezlegare jurisdicțională prin decizia recurată. Pe fondul căii de atac, intimata-reclamantă a apreciat că recursul este neîntemeiat. Astfel, a considerat că este neîntemeiată critica prin care recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel în mod greșit a considerat că are calitatea de utilizator - prestator de servicii ce efectuează un act de comunicare, în raport de înțelesul noțiunii de utilizator, astfel cum aceasta rezultă din cuprinsul Deciziei ORDA nr. 10/2016. A arătat că, potrivit extrasului ONRC din data de 28 august 2019, recurenta-pârâtă are înregistrate la Registrul Comerțului punctele de lucru cu privire la care se poartă acest litigiu și pentru care a declarat, în fața Registrului Comerțului, că desfășoară activități conform cod CAEN în domeniul baruri și alte activități de servire a barurilor (potrivit extrasului de informații depus la dosarul cauzei). Intimata-pârâtă a menționat și că, în urma verificărilor în teren ale inspectorului CREDIDAM, a reieșit și faptul că, bonul fiscal emis inspectorului, de către recurenta-pârâtă, atestă că aceasta are ca obiect de activitate baruri. De asemenea, a învederat și că, din analiza contractelor de asociere în participațiune și chiar din înscrisurile depuse de partea adversă, rezultă că, în locația în care au loc pariurile sportive, societatea C. S.R.L. a înființat și autorizat la Registrul Comerțului un punct de lucru separat de cel al pârâtei; în situația anterior menționată, pariurile sportive, se desfășoară în punctul de lucru al C. S.R.L., iar recurenta-parată A. S.R.L. a rămas, în continuare, să funcționeze în același spațiu (cu punct de lucru înregistrat separat la Registrul Comerțului) și are ca activitate baruri; de altfel, societatea A. S.R.L. a afirmat, și în calea de atac a recursului, faptul ca "denumirea de bar este exclusiv datorată de consumul băuturilor răcoritoare și alcoolice în punctele de lucru deținute". Ca atare, față de aspectele anterior redate, precum și de împrejurarea că folosința celor 5 spații a fost exercitată de recurenta-pârâtă, care desfășoară activități de comunicare publică a fonogramelor și a prestațiilor din domeniul audiovizual prin intermediul televizoarelor, a solicitat să se constate că în mod corect curtea de apel a reținut calitatea de utilizator de fonograme și de prestații artistice a părții adverse. Cu referire la critica prin care recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că unitățile sale au aptitudinea de a difuza fonograme în scop ambiental, arată că însăși recurenta-pârâta a recunoscut, în apărările formulate, că în unitățile sale televizoarele funcționează după o grilă de programe, dar a menționat că, "în permanență, televizoarele aflate în locațiile noastre sunt conectate pe televiziunile unde se transmit live pariuri". În opinia intimatei-reclamante, orice potențial jucător, ca să poată verifica pariurile sportive la care participă, trebuie să urmărească, eventual, un post de televiziune cu profil sportiv din grila operatorilor de cablu. De asemenea, a menționat și că, pe lângă evenimentele sportive și cele de pariuri, din când în când, fiecare post TV, radiodifuzează publicitate/reclame, în cadrul cărora se regăsesc fonograme și prestații artistice din domeniul audiovizual, care aparțin artiștilor interpreți sau executanți și pentru care aceștia sunt îndreptățiți să primească remunerații echitabile. În ceea ce privește activitatea de comunicare publică, a susținut că instanța de apel a reținut în mod corect că societatea A. S.R.L. are tot interesul ca publicul, care frecventează barurile pe care le administrează, să stea cât mai mult în interiorul locației pentru a face consumație și pentru a accesa jocurile de noroc sau cele de pariuri ale societăților C. S.R.L. și B. S.A., cu care recurenta-pârâta are încheiate contractele de asociere în participațiune, beneficiind de diverse câștiguri; acest lucru este susținut și de existența televizorului prin care se comunică competițiile sportive, creându-se un ambient plăcut clienților și fiind neîntemeiată susținerea potrivit căreia prin comunicarea publică a fonogramelor s-ar perturba activitatea clientelei care vine în locațiile recurentei-pârâte în special pentru jocuri de noroc și pariuri sportive. Cu referire la cel de-al treilea motiv de recurs, prin care recurenta-pârâtă a susținut neincidența în cauză a dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, a solicitat a se avea în vedere că acestea au fost analizate deja, atât de prima instanță, cât și de curtea de apel. Totodată, a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, reglementate de C. civ. și de dispozițiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și art. 3.12. din Decizia ORDA nr. 120/2016. Astfel, a arătat că: fapta ilicită este reprezentată de comunicarea publică în scop ambiental a fonogramelor/prestațiilor artistice din domeniul audiovizual aparținând artiștilor interpreți fără a deține autorizații/licențe neexclusive din partea CREDIDAM și fără a achita remunerațiile echitabile, pentru cele 5 unități bar pe care recurenta-pârâtă le administrează; prejudiciul este echivalent cu remunerațiile și penalitățile de întârziere datorate conform Legii nr. 8/1996 și metodologiilor aplicabile pentru fiecare perioadă în parte; legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este dată de faptul că activitatea de comunicare publică desfășurată de recurenta-pârâtă în incinta unităților deținute a fost de natură a produce prejudicii artiștilor interpreți, aceasta neavând autorizație din partea CREDIDAM și neachitând remunerațiile datorate potrivit metodologiilor în vigoare. Intimata-reclamantă a mai menționat și că potrivit art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016: "Pentru spatii și/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul care a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora și/sau prestații artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obține în prealabil autorizația - licența neexclusivă, acesta are obligația de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținut autorizația licență neexclusivă … ". În cauză nu a fost depus răspuns la întâmpinare. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din data de 2 noiembrie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 28 februarie 2023, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului, inclusiv și din perspectiva excepție nulității, invocate de către intimata-reclamantă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Prioritar, analizând excepția nulității recursului, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată și o va respinge, reținând că aceasta intervine doar în situația în care niciuna dintre criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare care nu se verifică în speța de față, în condițiile în care recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material incidente cauzei din perspectiva reținerii calități sale de utilizator ce comunică public fonograme în scop ambiental, aspect de natură a atrage aplicarea Legii nr. 8/1996, precum și a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 C. civ., critici ce impun o analiză prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta-pârâtă, care și-a întemeiat calea de atac promovată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulează și critici prin care tinde la susținerea unei greșite stabiliri a situației de fapt și a unei aprecieri eronate a probelor, aspecte care, însă, nu intră sub cenzura instanței de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se realizează exclusiv un control judiciar de legalitate, pe baza criticilor susținute de parte, susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Ca atare, criticile recurentei-pârâte vor fi analizate numai în măsura în care prin acestea sunt susținute chestiuni prin care se invocă faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor legale incidente pentru soluționarea raportului juridic litigios și nu tind a determina o verificare a situației de fapt sau a relevanței probelor administrate. Prin prima critică formulată, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit calitatea sa de utilizator - prestator de servicii ce efectuează un act de comunicare în scop lucrativ. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, apreciind că prima instanță a soluționat în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte, în sensul respingerii acesteia, instanța de apel a analizat dacă recurenta-pârâtă are calitatea de utilizator ce comunică public fonograme în scop ambiental, prin raportare la criteriile cu privire la care jurisprudența în materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că este necesar să fie verificate într-o atare analiză (cauzele: C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei și Attorney General, C-306/05 SGAE, C-135/10 Societa Consortile Fonografici (SCF) împotriva lui Marco Del Corso, C-117/15 GEMA). Astfel, a concluzionat că a existat o comunicare publică, funcționarea efectivă a aparatului TV nefiind determinantă pentru speță, fiind suficient ca el să se găsească în incinta spațiului deținut de pârâtă, iar scopul lucrativ se regăsește în contextul unor baruri, respectiv săli de pariuri/jocuri de noroc, în care muzica este comunicată public ambiental pentru a crea o stare plăcută clienților și a-i determina pe aceștia să zăbovească mai mult în acel bar, beneficiind de produsele și serviciile oferite contra cost. A mai arătat că este rezonabil a se considera că, în speța de față, clienții pot fi atât persoane care primesc serviciile în mot repetitiv și frecvent, cât și persoane care se află acolo pentru prima data, în mod întâmplător și excepțional, fiind îndeplinită și condiția privind existența unui public nou, relevată de jurisprudența instanței europene. Ca atare, față de această concluzie și validând argumentele tribunalului în temeiul cărora a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte, instanța de apel a constatat caracterul nefondat al susținerilor privind lipsa calității acesteia de utilizator ce comunică public fonograme în scop ambiental. Recurenta-pârâtă a criticat această concluzie a instanței de apel, însă, nu a arătat care sunt acele argumente ale curții ce ar nesocoti normele de drept material incidente speței, ci a reluat susținerile formulate anterior, pe parcursul litigiului, în sensul că nu oferă clienților accesul la emisiuni radiodifuzate conținând opere protejate, precum și că activitatea este doar de jocuri de noroc și de pariuri sportive (ce se desfășoară în baza unor contracte de asociere în participațiune încheiate cu două societăți), astfel că difuzarea unor programe de televiziune ar perturba activitatea clienților. Or, această afirmație invocă un aspect de netemeinicie, prin care recurenta-pârâtă tinde la reevaluarea ori schimbarea situație de fapt reținute în cauză de instanțele de fond, ceea ce nu intră în competența instanței de recurs. Din perspectiva legalității hotărârii, Înalta Curte constată că, în cauză, în baza extrasului ONRC, a înscrisului constatator întocmit de un reprezentant al intimatei-reclamante, a planșelor foto și a existenței mijloacelor de comunicare acustică și video în incinta spațiilor, cu destinația bar, a căror deținătoare este recurenta-pârâtă, s-a reținut efectuarea unor acte de comunicare publică de fonograme/prestații din domeniul audiovizual în scop ambiental, pe baza unui raționament similar celui dezvoltat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa constantă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a identificat patru criterii de apreciere a noțiunii de comunicare publică, respectiv: existența unui act de comunicare pentru care rolul utilizatorului este indispensabil, comunicarea publică a unei opere protejate, caracterul nou al publicului și caracterul lucrativ al comunicării. Dat fiind caracterul cumulativ al acestor criterii, nu există o comunicare publică atunci când unul dintre criterii nu este îndeplinit. În ceea ce privește primul criteriu, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene este în sensul că trebuie stabilit rolul indispensabil al utilizatorului, care trebuie să acționeze în mod deliberat, dar și că este necesar ca intervenția utilizatorului să nu constituie un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau ameliora recepționarea emisiunii inițiale în zona sa de acoperire, ci să constituie un act fără de care clienții nu se pot bucura de operele difuzate, deși se află în interiorul zonei respective. Or, potrivit situației de fapt stabilite în cauză și asupra căreia instanța de recurs nu poate formula aprecieri proprii, recurenta-pârâtă deține spații în care desfășoară activități care, prin natura lor, presupun și comunicarea publică în scop ambiental (bar), spații care sunt prevăzute ca atare în metodologia aplicabilă, neavând relevanță faptul că în același spații își desfășoară activitatea și alte societăți, cu alt obiect de activitate (jocuri de noroc și pariuri sportive). Prin hotărârea pronunțată în cauza C-162/10, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a interpretat noțiunile de utilizator și comunicare publică prin raportare la difuzarea de fonograme la televizoare și/sau la radiouri instalate în camerele de hotel și a stabilit că, prin instalarea sau punerea la dispoziție a unei astfel de aparaturi în camerele de hotel, precum și a semnalului necesar funcționării acestora, hotelierul are calitatea de utilizator, realizând acte de comunicare publică. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat că o intervenție efectuată de către administratorul unui hotel prin care urmărea să confere acces clienților săi la o operă radiodifuzată trebuie considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține un anumit profit din aceasta, în măsura în care oferirea acestui serviciu influențează standardul stabilimentului și, prin urmare, prețul camerelor. Or, clasificarea pe stele a unităților de cazare se realizează ținând seama inclusiv de dotarea acestor unități cu televizoare și asigurarea semnalului. În mod similar, Curtea a statuat că transmisia de opere radiodifuzate de către administratorul unui bar este realizată în scopul, și este susceptibilă să se repercuteze asupra, frecventării acestui local și, în final, asupra rezultatelor sale economice (hotărârile SGAE și Football Association Premier League și alții). Alegațiile recurentului referitoare la impactul muzicii ambientale asupra clienților care participă la jocuri de noroc și pariuri sportive nu relevă niciun viciu de nelegalitate a constatărilor făcute de instanța de apel în privința conduitei recurentei-pârâte (anume aceea de a fi subiectul unei activități de comunicare publică a fonogramelor pentru care intimata-reclamantă a pretins plata remunerațiilor ce sunt specifice drepturilor conexe ale artiștilor interpreți și executanți), așa încât ele nu pot determina reformarea deciziei recurate. Or, în speță recurenta-pârâtă a recunoscut existența aparatelor TV în incinta barului și, deci, implicit, și a actelor de comunicare publică, neprezentând relevanță din această perspectivă, cine a montat televizoarele. Totodată, condiția privind existența unui public nou presupune a se constata că, în speță, persoanele care frecventează spațiile recurentei-pârâte nu aparțin unui grup privat, ci este vorba despre un număr suficient de mare de persoane, care apelează la serviciile acesteia, atât în mod paralel, cât și succesiv, și care nu au fost avute în vedere de către titularii operelor protejate, atunci când au autorizat utilizarea lor prin comunicarea publică inițială. Față de specificul activității desfășurate în spațiile în litigiu, clienții recurentei-pârâte îndeplinesc condiția de a reprezenta un public nou în interpretarea dată acestei noțiuni de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum a fost anterior arătată și cum în mod corect a reținut instanța de apel. În ceea ce privește caracterul lucrativ al comunicării publice, potrivit aceleași jurisprudențe evidențiate de instanța de apel, acesta privește realizarea comunicării publice a fonogramelor/videogramelor ca o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține un anumit profit, în măsura în care oferirea acestui serviciu influențează standardul stabilimentului și, prin urmare, prețul solicitat; furnizată în scopul - și susceptibilă să se repercuteze asupra - frecventării spațiului și, în final, asupra rezultatelor economice. Or, în situația spațiilor în care se desfășoară activitatea de bar, scopul lucrativ se regăsește în crearea unui ambient plăcut, de natură a determina clienții să își petreacă mai mult timp în acel loc și, implicit, să cumpere mai mult, precum și de a atrage noi persoane care să uzeze de serviciile oferite. Prin urmare, fără a se relua întregul raționament al instanței de apel referitor la verificarea criteriilor desprinse din jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în interpretarea noțiunii de comunicare publică, Înalta Curte constată că în mod corect au fost identificate de către curtea de apel aceste criterii și s-a realizat o analiză a speței din această perspectivă, ținându-se cont de circumstanțele particulare ale cauzei, în coordonatele desprinse din hotărârile date de instanța europeană. Modalitatea în care instanța de apel a apreciat cu privire la aplicarea lor efectivă în speță reprezintă, însă, o chestiune ce ține de temeinicia deciziei recurate, astfel încât, Înalta Curte nu va putea realiza o reapreciere a acestora. Nu poate fi supusă analizei instanței de recurs, nici critica prin care recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că unitățile sale au aptitudinea de a difuza fonograme/prestații din domeniul audiovizual în scop ambiental, conform referatului inspectorului intimatei-reclamante și a fotografiilor existente la dosar, întrucât, astfel cum s-a mai arătat, în această fază procesuală nu se poate proceda la reapreciere a probelor administrate în cauză, operațiune care ar presupune verificarea temeiniciei și nu a legalității deciziei recurate, ceea ce nu este permis având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Pe de altă parte, față de pretențiile deduse judecății și de dezlegările date de către instanța de apel, înscrisurile depuse în recurs de către recurenta-pârâtă nu au relevanță în cauză, în condițiile în care perioada pe care acestea o vizează (după anul 2020) este una ulterioară celei în litigiu (1 octombrie 2016 - 30 septembrie 2019). Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1357 C. civ., în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, apreciind și că nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 8/1996. La fel ca în dezvoltarea primului motiv de recurs, recurenta-pârâtă aduce în discuție aspecte ale situației de fapt, invocând faptul că activitatea clientelei vizează jocuri de noroc și pariuri sportive, că activitatea sa nu este aceea de bar, precum și că două dintre punctele de lucru au fost închise ca urmare a pandemiei. Or, aceste chestiuni, ce nu reclamă un control de legalitate al hotărârii atacate și tind la schimbarea situației de fapt, nu vor fi analizate de instanța de recurs, care va cerceta doar dacă curtea de apel a nesocotit în vreun fel normele de drept material în cadrul analizei care a determinat concluzia caracterului nefondat al motivului de apel prin care recurenta-pârâtă a invocat neîndeplinirea condițiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, în sensul că nu datorează remunerații pentru activitatea desfășurată. Astfel, instanța de apel a constatat că, din probele administrate, rezultă faptul că unitățile pârâtei au aptitudinea de a difuza fonograme în scop ambiental, iar susținerile părții din apelul formulat, în sensul că furnizează băuturi alcoolice și răcoritoare clienților, converg către calitatea acesteia de utilizator, astfel cum este definită de dispozițiile metodologiei aplicabile. Totodată, a apreciat că nu poate fi primită susținerea potrivit căreia televizoarele aparțin altor societăți comerciale care desfășoară activitățile de pariuri/jocuri de noroc, întrucât această afirmație, pe de-o parte, nu este probată, iar pe de altă parte, este lipsită de relevanță juridică câtă vreme recurenta-pârâtă desfășoară activitatea de bar în aceleași spații și răspunde solidar cu restul operatorilor pentru plata remunerațiilor cuvenite pentru utilizarea operelor de creație intelectuală. A mai reținut și că, în mod întemeiat a învederat intimata-reclamantă că, din analiza contractelor de asociere în participațiune și chiar din înscrisurile depuse de pârâtă, rezultă că, în locația în care au loc aceste pariuri sportive, societatea C. S.R.L. a înființat și autorizat la Registrul Comerțului un punct de lucru separat de cel al pârâtei. A arătat că metodologia acoperă tipurile de utilizare probate în cauză, decisivă fiind comunicarea publică de opere muzicale în scop ambiental către public, în scop lucrativ, iar nu detaliile activității economice desfășurate în concret, și a constatat că existența unor mijloace tehnice dintre cele care permit comunicarea publică a fonogramelor în spațiile administrate de pârâta apelantă instituie o prezumție simplă relativă de utilizare, care se analizează în coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză (mai sus evocate), utilizarea în sine nefiind contestată de recurenta-pârâtă, care contestă doar obligația plății triplului remunerației. Raportat la metodologiile aplicabile speței, ale căror prevederi, din această perspectivă normativă, corespund art. 139 din Legea nr. 8/1996, a constatat că, pentru ipoteza comunicării publice fără licență, se datorează despăgubiri ce reprezintă triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi fost deținută autorizația - licență neexclusivă. Înalta Curte reține că, așa cum s-a arătat în analiza anterioară, în speță s-a stabilit în mod legal că recurenta-pârâtă are calitatea de utilizator care comunică public fonograme în scop ambiental, iar obligația de plată a remunerației datorate pentru o atare comunicare își are izvorul în prevederile Legii nr. 8/1996 și ale metodologiilor aplicabile, existând independent de încheierea autorizației de licență neexclusivă, a cărei lipsă poate determina răspunderea civilă delictuală pentru comunicarea fonogramelor fără autorizație (ipoteza speței de față). Potrivit art. 3.12 din Metodologia publicată prin Deciziile ORDA nr. 10/2016 și nr. 120/2016: "Pentru spații și/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme de comerț/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora și/sau prestații artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obține în prealabil autorizația licență neexclusivă, acesta are obligația de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținut autorizația-licență neexclusivă. În situația în care cuantumul remunerației care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remunerației plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeași categorie". În temeiul răspunderii civile delictuale, astfel cum este prevăzută în art. 139 din Legea nr. 8/1996, utilizatorul poate fi obligat pentru comunicare publică fără licență la triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate. Fapta ilicită constă în chiar actul de comunicare publică fără a deține autorizație legală de la organismul de gestiune colectivă și fără a achita remunerațiile echitabile datorate în baza unor dispoziții imperative ale legii, norme a căror aplicare este explicitată prin metodologia publicată conform deciziilor ORDA., astfel că este nesusținută critica recurentei-pârâte prin care aceasta a invocat lipsa de temei a obligației de plată ce îi incumbă, în lipsa unei fapte ilicite și a inexistenței vinovăției sale. Nu poate fi primită nici critica prin care recurenta-pârâtă susține neincidența răspunderii civile delictuale ca urmare a neîndeplinirii condiției privind legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs, conduita acesteia de a nu achita remunerație fiind cea care a generat prejudiciul pe care, în final, îl percep cei îndreptățiți a încasa aceste sume de bani, iar obligarea acesteia la plata triplului remunerației care ar fi fost legal datorate reprezintă un criteriu legal pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți, cu consacrare expresă în dispozițiile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și în metodologiile aplicabile. Printr-un ultim motiv de recurs, recurenta-pârâtă a criticat validarea de către instanța de apel a soluției prin care tribunalul a obligat-o să încheie autorizație neexclusivă pentru comunicare publică a fonogramelor și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate. Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a avut susțineri similare și în fața curții de apel, astfel încât, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la același aspect, aceasta avea îndatorirea de a se raporta la modalitatea în care instanța de apel a răspuns acestor critici și, prin urmare, de a susține eventuale motive de nelegalitate luând în considerare judecata realizată în apel, precum și faptul că instanța de recurs exercită un control de legalitate a acesteia, din perspectiva motivelor susținute de titularul căii de atac. Totodată, reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, în contextul în care metodologia aplicabilă prevede că: "Utilizatorii care comunică public fonograme sau reproduceri ale acestora, precum și/sau prestații artistice din domeniul audiovizual au obligația ca înaintea oricărei utilizări să obțină autorizația-licență neexclusivă din partea organismelor de gestiune colectivă abilitate, în schimbul remunerațiilor prevăzute în tabelele din prezenta metodologie" (instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor 2.1 din Metodologie). Sunt lipsite de efectul urmărit de parte și nu pot face obiectul unei cercetări în recurs, neavând aptitudinea de a tinde la a demonstra nelegalitatea hotărârii curții de apel, susținerile acesteia prin care a arătat că două dintre punctele de lucru au fost deja închise ca urmare a situație din pandemie, întrucât această împrejurare, pe de o parte, vizează situația de fapt a speței, iar, pe de altă parte, nu a făcut obiectul analizei instanței de apel, partea neinvocând prin cererea de apel decât că o atare măsură i-ar afecta activitatea, prin eliberarea de autorizații/licențe neexclusive care nu îi sunt necesare. Prin urmare, față de considerentele anterior reținute, constatând legalitatea hotărârii pronunțate în cauză de către instanța de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 974A din data de 16 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Față de soluția ce urmează a fi pronunțată, Înalta Curte reține că partea care a pierdut procesul este recurenta-pârâtă A. S.R.L., astfel că, în aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.300 RON, către intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, dovedite prin înscrisul aflat la dosarul de recurs.