ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1020/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea adresată Tribunalului Tulcea și înregistrată sub nr. x/2019 la 22 aprilie 2019, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Suhurlui a chemat în judecată pe pârâtul Cabinet de Avocat A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.135.639,20 RON, cu titlu de despăgubire, dar și la acoperirea dobânzii legale aferente sumei, cu cheltuieli de judecată. În drept, a invocat dispozițiile din Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat.

Sentințele pronunțate de Tribunalul Tulcea Prin sentința civilă nr. 540 din 16 iulie 2020, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată. Prin sentința civilă nr. 1049 din 19 noiembrie 2020, Tribunalul Tulcea a admis cererea având ca obiect completare dispozitiv, formulată de pârât și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 540 pronunțate de Tribunalul Tulcea la 16 iulie 2020, în sensul admiterii în parte a capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, reclamanta fiind obligată la plata sumei de 2.000 RON cu acest titlu către pârât. Împotriva acestor hotărâri a declarat apel reclamanta.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța Prin decizia nr. 89 din 2 iunie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Suhurlui împotriva sentinței civile nr. 540 din 16 iulie 2020 și a sentinței civile nr. 1049 din 19 noiembrie 2020 pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosar nr. x/2019. A obligat apelanta-reclamantă la plata, către intimatul-pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON (onorariu avocat diminuat conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.).

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Suhurlui. În primul rând, reclamanta susține că invocarea tardivă a două excepții reprezintă o faptă culpabilă a avocatului, în timp ce instanța de apel a reținut, greșit, că nu poate stabili caracterul culpabil al faptei întrucât doar instanța învestită cu soluționarea litigiului pentru care s-a încheiat contractul de asistență juridică ar putea analiza temeinicia pe fond a celor două excepții. Din punctul său de vedere, aceste argumente dau contur unei denegări de dreptate. Când instanța de apel statuează că "nu se va substitui primei instanțe, refăcând scenariul litigiului, soluționând chestiuni invocate tardiv în primul litigiu, din simplul motiv ca nu există nici un text de lege care să-i permită acest lucru", aceasta subliniază, în realitate, că nu poate determina măsura în care neinvocarea celor două excepții, în termen, reprezintă o faptă culpabilă. Or, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) și (2) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii. Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Așadar, instanța era ținută să analizeze măsura în care neinvocarea celor două excepții în termen reprezintă sau nu un ilicit contractual. Cu acest prilej, trebuie remarcat faptul că natura obligațiilor asumate de avocat (de diligență) nu exclude cenzura instanței. O interpretare diferită ar goli de conținut răspunderea profesională a avocatului. Dimpotrivă, instanța trebuia să analizeze și să stabilească în ce măsură neinvocarea celor două excepții, în termenul defipt de lege, este compatibilă cu diligența profesională adecvată și cu pregătirea temeinică a cauzelor, potrivit naturii cazului. Competența profesională adecvată presupune analiza și cercetarea atentă a împrejurărilor de fapt, a aspectelor legale ale problemelor juridice incidente în situația de fapt, pregătirea adecvată și adaptarea permanentă a strategiei, tacticilor, tehnicilor și metodelor specifice în raport cu evoluția cauzei, a dosarului sau a lucrării în care avocatul este angajat. Răspunsul la această întrebare nu poate fi dat fără a avea în vedere faptul că reclamanta i-a reproșat avocatului faptul invocării tardive a două excepții despre care el însuși a opinat că sunt întemeiate. Așadar, nu a cerut instanței să constate că strategia din dosar, mijloacele de apărare au fost alese greșit de către avocat. În schimb, a cerut instanței să constate că invocând tardiv două excepții care prin admitere ar fi făcut de prisos analiza pe fond a cererii, a lipsit, în mod culpabil, reclamanta de șansa de a nu cădea în pretenții, de șansa de a câștiga procesul. Un alt motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material. Deși cererea introductivă de instanță a fost una de antrenare a răspunderii civile profesionale a avocatului, plecând de la natura obligației contractuale asumate (de mijloace și nu de rezultat) instanța a analizat alte aspecte fără legătură evidentă cu pricina, iar nu cele privind antrenarea răspunderii contractuale (faptă culpabilă, prejudiciu, vinovăție și legătură de tip cauză-efect). Instanța de apel reține că nu poate determina dacă există faptă ilicită, întrucât dacă ar face-o s-ar substitui celei care a analizat litigiul în legătură cu care a fost încheiat contractul de asistență juridică. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care reclamanta a căzut în pretenții nu ar fi în niciun fel afectată printr-un raționament logico-juridic în urma căruia s-ar concluziona că invocarea în termen a celor două excepții ar fi dus la alt rezultat. În logica expusă de instanța de apel, nici măcar depunerea tardivă a unei căi de atac sau nedepunerea taxei de timbru nu ar reprezenta o faptă culpabilă a avocatului pentru că nu se știe dacă judecătorul învestit cu cererea/calea de atac i-ar fi dat câștig de cauză clientului avocatului. Similar, și dacă avocatul nu se prezintă în instanță deși și-a asumat această obligație prin contract, nu ar putea fi antrenată răspunderea pentru că nu s-ar putea determina maniera în care prezența acestuia la termen ar fi influențat soarta litigiului. Potrivit dispozițiilor art. 1350 C. civ., orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. Așadar, intimatul-pârât a contractat obligația de a reprezenta interesele reclamantei într-un litigiu. Această obligație trebuia executată cu competența profesională adecvată. Potrivit Statutului profesiei de avocat, asistarea și reprezentarea clientului impun diligentă profesională adecvată, pregătirea temeinică a cauzelor, dosarelor și proiectelor, cu promptitudine, potrivit naturii cazului, experienței și crezului său profesional. Pentru litigiul în care avocatul i-a reprezentat interesele reclamantei, diligența profesională adecvată presupunea invocarea în termen a excepțiilor pe care el însuși le găsea întemeiate (nu se poate prezuma că le găsea neîntemeiate, dar totuși le-a invocat pentru orice eventualitate). Cu privire la prejudiciu, recurenta arată că dacă avocatul ar fi pregătit cu promptitudine cauza și ar fi invocat excepțiile în termen, acțiunea ar fi fost respinsă, motiv pentru care a consideră că prejudiciul există și este egal cu suma pentru care reclamanta a căzut în pretenții din pricina executării necorespunzătoare a obligațiilor asumate de pârât prin contractul de asistență juridică. Referitor la vinovăție, recurenta menționează că în cazul obligațiilor de mijloace, debitorul nu se obligă și nu garantează pentru obținerea unui rezultat, ci doar pentru punerea în valoare a tuturor mijloacelor necesare și să desfășoare o activitate diligentă pentru obținerea rezultatului dorit. Prestația se consideră executată chiar dacă rezultatul nu a fost obținut, căci atât timp cât debitorul nu garantează acel rezultat, nu va exista o prezumare automată a debitorului în culpă. Pentru a fi angajată răspunderea contractuală, creditorul este ținut să facă dovada că debitorul a fost în culpă și nu a folosit mijloacele adecvate, nedesfășurând activitatea diligentă care ar fi putut să ducă la realizarea acelui rezultat. Or, invocarea tardivă a unor excepții care ar fi dus la respingerea acțiunii reprezintă mijloace neadecvate de apărare a intereselor clientului într-un litigiu. Totodată, apreciază că între fapta avocatului de a nu fi invocat în termen cele două excepții și prejudiciu există o legătură de tip cauză efect, dată de realitatea potrivit căreia executarea obligației cu diligența necesară (invocarea în termen a excepțiilor) ar fi împiedicat căderea în pretenții. În dovedirea susținerilor sale, invocă practica judiciară, respectiv decizia civilă nr. 275 din 13 mai 2015 a Tribunalului Cluj. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Cabinet de avocat A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 1 septembrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 22 aprilie 2019, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la 17 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, fiind amânat ulterior la data de 12 mai 2022, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției nulității căii de atac și asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente: Preliminar, Înalta Curte urmează a respinge excepția nulității recursului, întrucât motivele invocate referitoare la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (2) C. proc. civ. și aplicarea/interpretarea greșită a prevederilor art. 1350 C. civ. referitoare la răspunderea contractuală, și a celor din Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat, legate de exercitarea defectuoasă a obligațiilor asumate prin contractul de asistență juridică, se subsumează ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - și pct. 8 - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - din perspectiva căreia urmează a fi analizate. Din perspectiva ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile din recurs sunt nefondate. Recurentul-reclamant a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora: (2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.". În acest sens, recurentul-reclamant susține că denegarea de dreptare ar rezulta din faptul că instanța de apel a reținut că nu poate stabili caracterul culpabil al faptei întrucât doar instanța învestită cu soluționarea litigiului pentru care s-a încheiat contractul de asistență juridică ar putea analiza temeinicia pe fond a celor două excepții invocate tardiv de avocatul pârât. Critica este nefondată. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a reținut că, în speță, culpa profesională a avocatului se poate raporta doar la litigiul inițial și la concluziile instanței investite cu judecarea acelui litigiu, putând fi analizate, sub acest aspect, conduita profesională a avocatului, modalitatea în care s-a preocupat de reprezentarea clientului său, prezența la termene, conduita activă în timpul procesului, etc, aspecte însă neinvocate de către reclamantă prin criticile din apel. Cu referire la cele două excepții, instanța de apel a reținut că temeinicia acestora nu putea fi analizată "în alt cadru decât cel inițial, în contradictoriu cu toate părțile din litigiul respectiv, în limitele trasate de reclamant prin acțiunea respectivă, de către instanța legal investită, potrivit C. proc. civ. și regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, cu soluționarea litigiului respectiv". Prin urmare, instanța de apel a stabilit că analizarea celor două excepții în prezentul cadrul procesual nu s-ar putea face decât prin încălcarea principiilor contradictorialității, al nemijlocirii, al legalei investiri a instanței, al disponibilității, întrucât ar conduce la soluționarea unor chestiuni litigioase deduse judecății în alt dosar, cu alte părți, soluționat definitiv. Această concluzie a instanței de apel nu conduce însă la incidența prevederilor art. 5 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu i se poate reproșa instanței de apel interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamantă, iar operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional, doar în absența realizării acestor operațiuni, putându-se invoca dispozițiile art. 5 alin. (2) C. proc. civ., la care a făcut referire reclamanta. În acest sens și potrivit considerentelor anterior expuse, împrejurarea că instanța nu a analizat temeinicia celor două excepții invocate în cadrul litigiului în legătură cu care a fost încheiat contractul de asistență juridică nu poate fi asimilată unei denegări de dreptate în sensul art. 5 alin. (2) C. proc. civ., cum în mod greșit susține reclamanta, astfel încât această critică nu este fondată. De asemenea, sunt nefondate și criticile din recurs subsumate ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit. În speță, în baza contractului de asistență juridică nr. x din 15 mai 2017, pârâtul a reprezentat-o pe reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Suhurlui în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Galați, având ca obiect litigiu privind achizițiile publice. Acțiunea are ca obiect culpa profesională a acestuia - în calitate de avocat, aceasta avându-și are temeiul în exercitarea defectuoasă a obligațiilor asumate prin contractul de asistență juridică. Potrivit dispozițiilor art. 1350 C. civ., "orice persoană trebuie să-și execute obligațiile pe care le-a contractat", iar în alin. (3) al aceluiași articol s-a statuat că, în ipoteza în care prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile. Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește aceste obligații persoana este răspunzătoare de prejudiciul acuzat celeilalte părți contractante și este obligată să repare acest prejudiciu. În ceea ce privește răspunderea profesională a avocatului, decurgând din contractul de asistență juridică se impune a se preciza că obligațiile asumate de avocat sunt obligații de mijloace, și nu de rezultat, menționate în Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Astfel, art. 40 alin. (1)și (2) din Legea nr. 51/1995, astfel cum erau în vigoare la data încheierii contractului de asistență juridică, 15 mai 2017, stabilește că "(1) Avocatul este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredințate, angajate sau din oficiu, să se prezinte la fiecare termen la instanțele de judecată sau la organele de urmărire penală ori la alte instituții, conform mandatului încredințat, să manifeste conștiinciozitate și probitate profesională, să pledeze cu demnitate față de judecători și de părțile din proces, să depună concluzii scrise sau note de ședință ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta ori instanța de judecată dispune în acest sens. (2) Avocatul este obligat să depună toată diligența pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale clienților și să uzeze de mijloacele prevăzute de lege, pe care le consideră favorabile acestora.". Conform art. 133 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, " În cazul în care se angajează să asiste și/sau să reprezinte un client într-o procedură legală, avocatul își asumă obligații de diligență", coroborat cu art. 134 din același Statut, "Avocatul își va reprezenta clientul cu diligență unui bun profesionist, în limitele legii". Prin urmare, obligațiile asumate de către avocat față de client, în temeiul unui contract de asistență juridică sunt obligații de mijloace, de diligență, iar nu de rezultat, iar pentru angajarea răspunderii civile contractuale trebuie verificat dacă sunt îndeplinite condițiile angajării acestei răspunderi: faptă contractuală ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția. Înalta Curte relevă prevederile art. 1481 alin. (1) și (2) C. civ., cele care consacră legislativ distincția doctrinară între obligațiile de mijloace și obligațiile de rezultat, "(1) În cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis. (2) În cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.". Ceea ce este caracteristic pentru obligația determinată (de rezultat) este faptul că obligația este strict precizată sub aspectul obiectului și scopului urmărit, debitorul obligându-se ca, desfășurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit. Caracteristica obligației de prudență și diligență (a obligației de mijloace) este aceea că obligația debitorului nu constă în îndatorirea precizată de la început de a atinge un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a depune toată diligența necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze. Unul dintre principalele aspecte ale distincției dintre obligațiile determinate (de rezultat) și obligațiile de prudență și diligență (de mijloace) se situează pe terenul probatoriu: în primul caz, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea însăși, o dovadă a culpei debitorului - o prezumție de culpă a acestuia; neatingerea rezultatului în cel de-al doilea caz nu mai este, prin ea însăși, o dovadă a culpei, ci revine creditorului sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus, pentru atingerea rezultatului preconizat, prudența și diligența care erau obligatorii. Se observă că reclamanta, deși prin memoriul de recurs nu contestă că obligațiile asumate de avocat prin contractul de asistență juridică sunt de diligență, nu de rezultat, afirmă că în condițiile în care cele două excepții ar fi fost invocate în termenul menționat în decizia Curții de Apel Galați pronunțată în litigiul în legătură cu care s-a încheiat contractul de asistență juridică, acestea ar fi fost soluționate, în mod cert, în sensul admiterii lor, astfel că nu ar mai fost obligată la plata penalităților de întârziere în respectivul litigiu. Practic, reclamanta transformă obligațiile de mijloace asumate de avocatul pârât prin contractul de asistență juridică în obligații de rezultat, susținând că mijloacele folosite de avocat (invocarea excepțiilor) nu au condus la rezultatul determinat (respingerea acțiunii), deși aprecierea mijloacelor folosite de pârât pentru atingerea rezultatului promis reclamantei s-a efectuat în cadrul analizei instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului în legătură cu care s-a încheiat contractul de asistență juridică, în cadrul căruia avocatul era obligat doar să uzeze de mijloacele prevăzute de lege, pe care le considera favorabile părții pe care o reprezenta, în vederea atingerii rezultatului promis reclamantei, iar nu să procure reclamantei un rezultat determinat. Faptul că aceste excepții au fost apreciate ca formulate peste termen nu conduce la concluzia că, invocate în termenul menționat de instanța de judecată, acțiunea formulată împotriva reclamantei din prezenta cauză, ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Galați, ar fi fost respinsă, iar temeinicia acestor excepții nu poate fi analizată în cadrul acestui litigiu. Așa cum corect a reținut instanța de apel, instanța de judecată are obligația de a analiza doar excepțiile procesuale și de fond cu care este ea însăși investită, excepțiile invocate în alt litigiu, în fața altei instanțe, putând fi analizate și cercetate exclusiv în cadrul acelui litigiu, iar modul de soluționarea a acestora putea fi supus examinării numai în cadrul căilor de atac exercitate în cadrul acelui litigiu, conform art. 430-431 și art. 460 C. proc. civ. Din contră, aprecierea asupra temeiniciei acestor excepții în sensul dorit de reclamantă ar determina schimbarea obligației asumate de avocat, de diligență, de folosire a tuturor mijloacelor necesare pentru atingerea rezultatului promis, fără să garanteze însă realizarea acestuia, prevăzută expres de legislația specifică profesiei de avocat menționată anterior, într-una de rezultat, în scopul obținerii unui rezultat determinat. Faptul că demersurile avocatului pârât nu au avut rezultatul dorit de către reclamant, respectiv respingerea acțiunii formulate împotriva reclamantei din prezenta cauză, nu dovedește o culpă a avocatului în executarea obligațiilor sale contractuale, întrucât avocatul își asumă obligații de diligență, adică își oferă capacitatea profesională în slujba clientului în vederea realizării unui obiectiv, fără să garanteze însă realizarea acestuia. Pe de altă parte, obligațiile avocatului, în cadrul asistenței juridice, sunt de mijloace, având în vedere caracterul aleatoriu al rezultatului scontat al activității pe care acesta se angajează să o presteze. Același element alea determină ca prejudiciul pretins a fi cauzat de către avocat să se limiteze la pierderea unei șanse - perte d`une chance. În ceea ce privește pierderea unei șanse, aceasta reprezintă prin ea înseși un prejudiciu aleatoriu. Pierderea unei șanse nu poate fi reparată decât în măsura certitudinii sale. În lipsa unei șanse serioase de a se realiza evenimentul scontat, nu poate fi acordată nicio despăgubire. Or, în cazul de față, pârâtul a invocat mai multe excepții în cadrul litigiului pentru care s-a încheiat contractul de asistență juridică, valorificând cel puțin patru "șanse", excepții ce au fost analizate de instanțele de judecată învestite cu soluționarea litigiului respectiv, iar faptul că acestea nu au condus la rezultatul promis nu poate antrena răspunderea avocatului. Prin urmare, contrar susținerilor din recurs în sensul că plecând de la natura obligației contractuale asumate (de mijloace, și nu de rezultat), instanța de apel a analizat alte aspecte fără legătură evidentă cu pricina, iar nu cele privind antrenarea răspunderii contractuale, în mod corect, în raport și de criticile formulate în apel de reclamantă, ce au vizat în esență doar faptul că stabilirea culpei avocatului se putea face doar prin aprecierea asupra temeiniciei excepțiilor invocate tardiv de pârât în primul litigiu, instanța de apel a reținut că obligațiile asumate de către avocat față de client, în temeiul unui contract de asistență juridică sunt obligații de mijloace, de diligență, iar reanalizarea situației litigioase din dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Galați nu poate avea loc în prezenta cauză, fără încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul menționat. În acord cu raționamentul instanței de apel, Înalta Curte reține că antrenarea răspunderii avocatului nu poate interveni de fiecare dată când acesta nu obține o soluție favorabilă pentru client, în condițiile în care obligațiile asumate de către avocat față de client, în temeiul unui contract de asistență juridică sunt obligații de mijloace, de diligenta, iar nu de rezultat, ci numai în urma analizării conduitei profesionale a avocatului, modalitatea în care s-a preocupat de reprezentarea clientului său, prezența la termene, conduita activă în timpul procesului, etc. Or, aceste aspecte nu au fost invocate prin motivele de apel, astfel cum de altfel a și reținut instanța de apel, astfel încât, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., criticile din recurs ce vizează conduita profesională a pârâtului și modalitatea de reprezentare a clientului nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs. În ce privește exemplele invocate de recurentă în sensul că nici măcar depunerea tardivă a unei căi de atac sau nedepunerea taxei de timbru nu ar reprezenta o faptă culpabilă a avocatului pentru că nu s-ar cunoaște dacă judecătorul învestit cu cererea/calea de atac i-ar fi dat câștig de cauză clientului avocatului, acestea nu au relevanța dorită de reclamantă. În cazurile date ca exemplu, instanța de judecată învestită cu acțiunea în răspundere contractuală a avocatului nu ar avea de analizat situația litigioasă din hotărârea prin care s-a anulat ca netimbrată/tardivă cererea/calea de atac, ci doar de a stabili dacă, în raport de obligațiile profesionale prevăzute de legislația specifică profesiei de avocat și de raporturile contractuale dintre avocat și client, avocatul a folosit mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis. Cu alte cuvinte, în exemplele date, nefolosirea mijloacelor adecvate (nedepunerea taxei judiciare de timbru aferente soluționării cauzei sau neexercitarea căii de atac în termen, în raport și de obligațiile contractuale asumate de avocat și de client) ar rezulta implicit din hotărârile pronunțate, în timp ce, în speța de față, avocatul pârât s-a folosit de mijloacele prevăzute de lege, pe care le considera favorabile părții pe care o reprezenta, respectiv a formulat apărări și a invocat excepții, dar aceste mijloace nu au condus la rezultatul dorit de reclamantă. Nici exemplul neprezentării avocatului la termenele de judecată, deși și-a asumat această obligație prin contract nu este relevant, în această situație trebuind a fi analizată neexecutarea unei clauze contractuale, iar nu chestiunile litigioase din dosarul pentru care a fost încheiat contractul de asistență juridică. În ceea ce privește jurisprudența invocată, decizia nr. 275 din 13 mai 2015 a Tribunalului Cluj, pe de o parte, conform art. 5 alin. (4) C. proc. civ., în dreptul național hotărârile judecătorești nu sunt recunoscute ca izvor de drept, deci ele nu impun soluții în litigii ulterioare, pe probleme similare, iar pe de altă parte, hotărârea invocată nu este relevantă, nefiind analizate temeinicia chestiunile litigioase soluționate în dosarul în care avocatul a reprezentat clientul, ci din contră, ținând cont de cele reținute în acel dosar, instanța de judecată a apreciat că avocatul respectiv nu a folosit mijloacele adecvate pentru atingerea scopului pretins de client, ceea nu este cazul în speță. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat. În aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât Cabinet de avocat A., constând în onorariul de avocat, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., întrucât onorariul de 2.500 RON, pretins de avocatul intimatului-pârât, nu se circumscrie criteriului de complexitate sau dificultate al cauzei.