ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2687/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2687/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 20 iulie 2017 pe rolul Judecătoriei Tulcea, secția civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună înghețarea cursului valutar CHF - LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit bancar nr. x din 18 decembrie 2007 la valoarea de 2,1452 RON pentru 1 CHF, la data semnării contractului și să fie obligată pârâta să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit în funcție de valoarea LEU/CHF de la momentul semnării contractului și până la sfârșitul perioadei de contractare, 11 decembrie 2037.

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea procesului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, art. 970 și art. 992 din C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 1458/2018 din 19 iunie 2018, pronunțată de Judecătoria Tulcea, în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare; s-a declinat competența de soluționare a cauzei, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în favoarea Tribunalului Tulcea.

Prin sentința civilă nr. 516/2019 din 10 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca nefondată.

La data de 2 octombrie 2019 pârâta B. S.A. a solicitat completarea dispozitivului sentinței civile nr. 516/10.04.2019 a Tribunalului Tulcea, în sensul ca instanța să se pronunțe și asupra cererii accesorii de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1350/2019 din 21 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea formulată de petenta B. S.A., în contradictoriu cu A. și s-a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 516/10.04.2019 a Tribunalului Tulcea, în sensul că reclamantul a fost obligat la plata sumei de 4.154,68 RON către pârâtă, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 276 din 21 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 516/10.04.2019 a Tribunalului Tulcea, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.; apelantul a fost obligat la plata sumei de 4.290,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (onorariu de avocat) către intimată.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut următoarele:

Sub un prim aspect, s-a reținut că prin raportare la prevederile art. 470 alin. (3) din C. proc. civ., apelantul-reclamant este decăzut din dreptul de a completa motivele de drept ale căii de atac cu o nouă critică de nelegalitate a sentinței apelate, constând în nemotivarea hotărârii, cu consecința anulării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, instanța de apel observând că acest motiv de apel a fost invocat la primul termen de judecată.

Din perspectiva celorlalte motive de apel, s-a arătat că reclamantul A. a învestit instanța de judecată cu o acțiune personală patrimonială vizând adaptarea contractului de credit în franci elvețieni, încheiat în anul 2007 cu pârâta B. S.A., prin care a solicitat înghețarea cursului valutar LEU/CHF la cursul de la momentul încheierii contractului de împrumut bancar, respectiv 2,1452 RON pentru 1 CHF.

Curtea a reținut că este vorba despre un contract de credit în valută, care implică un element intrinsec de risc valutar, aspect care nu îl transformă însă într-un contract abuziv, care trebuie sancționat indiferent de circumstanțe, numai pentru creșterea deosebită a cursului valutar, în detrimentul împrumutatului.

S-a făcut precizarea că susținerile referitoare la lipsa de negociere a contractului, la lipsa caracterului valabil al consimțământului și la neîndeplinirea, de către bancă, a obligației de informare a împrumutatului cu privire la riscul valutar nu sunt aspecte care vizează reechilibrarea contractului, ci caracterul abuziv al acestuia. Or, obiectul acțiunii reclamantului nu constă în stabilirea nulității clauzei privind moneda creditului.

Adaptarea clauzelor contractuale în privința monedei de restituire a creditului are la bază aplicarea teoriei impreviziunii, invocată, de altfel, prin acțiune și în raport de care instanța de fond a constatat că reclamantul avea obligația de a dovedi că supraaprecierea cursului LEU/CHF a avut ca rezultat intrarea sa în incapacitate de plată, fiind astfel în imposibilitate de a-și onora obligația de plată, astfel cum a fost asumată contractual.

Așadar, existența situației exterioare voinței părților și total neprevăzute, respectiv majorarea considerabilă a cursului de schimb valutar și lipsa unei clauze contractuale de adaptare a contractului în astfel de situații, sunt chestiuni pe care prima instanță le-a considerat a fi incidente în cauză, fiind în afara oricărei discuții faptul că dublarea cursului francului elvețian, în urma crizei economice mondiale, reprezintă un eveniment ce nu putea fi prevăzut, în mod rezonabil, în anul 2007.

Condițiile de aplicare a teoriei impreviziunii au fost configurate de doctrină și de jurisprudență sub imperiul C. civ. de la 1864 și au fost precizate prin considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, astfel:

"în esență, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de acesta".

Potrivit Curții Constituționale, "determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credință care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ținându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, și unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo".

Astfel cum a reținut și Curtea Constituțională, "regula pacta sunt servanda poate fi supusă unor atenuări impuse de situații ce intervin pe parcursul executării contractului, situații care nu au putut fi avute în vedere la încheierea acestuia și care pun una dintre părțile din contract în situația de a nu-și mai putea onora obligațiile contractuale".

Tot instanța de contencios constituțional a făcut referire și la buna-credință în executarea contractelor, arătând că "evaluarea bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților (condiții subiective), precum și a echității (ce presupune atât o latură obiectivă, cât și una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare".

Curtea Constituțională a statuat că derogarea de la principiul forței obligatorii a contractelor ar putea interveni doar în cazul acelor debitori care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior pe care nu l-au putut anticipa/prevedea la data încheierii contractului.

Din acest punct de vedere, Curtea de Apel Constanța a apreciat că apelantul-reclamant A., care a susținut chiar în apel că nu are obligația dovedirii că este în imposibilitate de a onora obligația de plată din contract, trebuia să dovedească nu numai intervenirea evenimentului exterior și imprevizibil, ci și că și-a îndeplinit obligația executării cu bună-credință a contractului, că a urmărit în mod real și efectiv continuarea executării acestuia, însă dezechilibrul intervenit în raporturile contractuale, în detrimentul său, a făcut imposibil, în mod absolut, să continue executarea.

Astfel de probe nu au fost depuse în fața instanței de fond, iar prin înscrisurile administrate în fața instanței de apel reclamantul nu a probat acest lucru.

Instanța de apel a reținut că adeverințele de venituri sunt aferente anilor 2017 - 2020, adică de la momentul declanșării demersului judiciar, actele care vizează executarea silită probează numai faptul încetării executării obligațiilor de plată și declanșarea urmăriri silite începând cu anul 2014, încheierea actului adițional nr. x la contractul de credit s-a realizat în anul 2008, anterior intervenirii elementului de creștere a cursului de schimb valutar, iar actele adiționale ulterioare, care au fost încheiate în anul 2011 și au vizat reeșalonarea plății, dovedesc buna-credință a băncii în executarea contractului.

Nu s-a făcut nicio apărare contra susținerilor formulate în întâmpinarea pârâtei B. S.A. referitor la faptul că sumele împrumutate au servit dezvoltării unor proiecte de afaceri, respectiv construcția unui ansamblu rezidențial, că reclamantul deține calitatea de asociat și administrator într-o societate comercială.

Mai mult, s-a observat că reechilibrarea contractului se solicită a fi realizată prin stabilizarea cursului valutar de la momentul semnării contractului de credit, recalcularea ratelor deja achitate și restituirea sumelor rezultate astfel.

Or, trebuie arătat că riscul valutar al unui contract încheiat în monedă străină face parte din obiectul principal al convenției de credit, iar câștigul realizat este un bun ocrotit de dispozițiile art. 44 din Constituție, astfel cum a reținut, în mod constant, Curtea Constituțională. O astfel de adaptare ar avea drept consecință crearea unui alt dezechilibru contractual, de această dată în detrimentul băncii pârâte.

Se ajunge astfel la o translatare a riscurilor contractului în sarcina creditorului, iar, pe de altă parte, determină o afectare a dreptului de proprietate al creditorului, aspect evident nepermis.

În considerarea celor ce preced, Curtea de Apel Constanța a ajuns la concluzia că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică și, în temeiul prevederilor art. 480 alin. (1) din C. proc. civ., apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 276 din 21 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, recurentul-reclamant A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurentul-reclamant a susținut faptul că instanțele anterioare au făcut o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material ce reglementează aplicarea impreviziunii contractuale, în condițiile în care au apreciat că o condiție esențială a incidenței dispozițiilor art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864 (text de lege din care derivă mecanismul impreviziunii) ar fi condiția dovedirii de către debitor a incapacității de plată în care acesta s-ar afla.

Deși instanța de apel a reținut faptul că este " în afara oricărei discuții că dublarea cursului francului elvețian ... reprezintă un eveniment ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil, în anul 2007" (pagina 9, alin. (7) din hotărârea instanței de apel), iar pârâta a recunoscut că "în ceea ce privește obligația de informare asupra evoluției cursului valutar, la momentul încheierii contractului, nu se putea stabili evoluția viitoare a valorii francului elvețian ..." (pagina 7, alin. (7) din hotărârea instanței de fond), cu toate acestea chiar constatându-se îndeplinirea și a celorlalte condiții ale aplicării mecanismului impreviziunii contractuale, acțiunea recurentului-reclamant a fost respinsă, întrucât acesta nu și-ar fi dovedit incapacitatea de plată, condiție neprevăzută de textul de lege.

Analizând cele două decizii ale Curții Constituționale cu incidență în cauză, respectiv decizia nr. 623/2016 și decizia nr. 62/2017, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au aplicat eronat anumite prevederi care sunt incidente doar în cazul dării în plată, cu toate că o astfel de solicitare nu face obiectul acțiunii reclamantului.

Este adevărat că Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite prevede ca și condiție a incidenței mecanismului dării în plată, în cuprinsul art. 4, alin. (4) din lege, că:

"încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilității vădite a continuării sale", însă recurentul-reclamant apreciază că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în cauză, deoarece creditul contractat nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 77/2016, reclamantul nu a cerut să beneficieze de mecanismul dării în plată și nici măcar nu a solicitat încetarea contractului de credit.

Nici în vechea reglementare în vigoare la momentul încheierii contractului de credit (art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864) și nici în actuala reglementare (art. 1271 din C. civ. - 2009) nu se prevede ca și condiție a aplicării impreviziunii contractuale incapacitatea de plată a persoanei împrumutate, fiind suficientă simpla dovedire a unui dezechilibru contractual major.

Condiția esențială pentru a fi aplicată teoria impreviziunii este aceea ca executarea contractului să devină excesiv de oneroasă din cauza unei schimbări excepționale a împrejurărilor, care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației.

Din moment ce condiția prevăzută de legiuitor a fost aceea ca executarea să devină excesiv de oneroasă, astfel încât obligarea debitorului la plata datoriei să fie vădit injustă, recurentul consideră că instanța nu poate adăuga la lege și, prin urmare, nu poate impune o condiție suplimentară, respectiv condiția incapacității de plată a debitorului.

S-a arătat că analiza celor două decizii ale Curții Constituționale trebuia să fie făcută prin raportare la solicitarea reclamantului ce a vizat doar adaptarea contractului ca urmare a constatării intervenirii impreviziunii contractuale, și nu aplicabilitatea dării în plată.

Mai mult decât atât, dacă ar fi analizat, în mod temeinic, deciziile pronunțate de către Curtea Constituțională a României, instanța de apel ar fi putut constata că are nu doar posibilitatea, ci chiar o obligație de a aplica impreviziunea, adaptând contractul într-un mod echitabil, cu referire la paragraful 49 din decizia nr. 62/2017.

Simpla referire a instanței de apel la o chestiune analizată de către Curtea Constituțională, fără a se indica la care dintre cele două hotărâri menționate se face referire, fără a se indica paragraful din hotărâre, astfel încât și instanța de recurs să aibă posibilitatea să verifice legalitatea și temeinicia considerentelor hotărârii recurate, nu poate reprezenta o motivare temeinică a soluției instanței de apel.

Instanța de apel trebuia să facă distincție între acele considerente din hotărârile Curții Constituționale care se refereau strict la aplicabilitatea prevederilor Legii dării în plată și la considerentele ce vizau impreviziunea și celelalte tipuri de contracte de credit.

S-a arătat instanței de apel că executarea contractului de credit bancar în condițiile majorării cursului valutar cu un procent de 210%, față de valoarea cursului de schimb de la momentul semnării contractului, ar face ca executarea contractului să devină excesiv de oneroasă pentru debitor și vădit injustă în detrimentul debitorului, facilitându-i de cealaltă parte creditorului o îmbogățire fără justă cauză.

Deși acțiunea nu este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 77/2016, recurentul-reclamant consideră că raționamentul avut în vedere de legiuitor la stabilirea acestei reglementări poate fi aplicat prin analogie tuturor contractelor de credit bancar.

Cu toate că mecanismul impreviziunii nu prevede ca și condiție dovedirea unei imposibilități de plată din partea debitorului, s-au depus în fața instanței de apel adeverințe de venit pe ultimii 3 ani (2017-2020), însă aceasta nu a avut în vedere acele înscrisuri.

Or, și acest aspect denotă greșita interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel, din moment ce aceasta a luat cunoștință de faptul că pe ultimii 3 ani debitorul nu a avut venituri și de împrejurarea că s-a început executarea silită împotriva sa, însă a considerat că declanșarea executării silite nu ar demonstra o imposibilitate de plată a debitorului.

Dacă s-ar accepta raționamentul instanței de apel, în sensul că o persoană care este executată silit nu se află în incapacitate de plată, ar însemna că niciun debitor nu ar mai putea să își demonstreze insolvabilitatea, nefiind logic ca o persoană care ar avea posibilitatea de a plăti să ajungă să fie executată silit.

Într-un mod cu totul nejustificat și lipsit de temei legal, interpretând și aplicând greșit normele legale, la pagina 10, alineatul antepenultim, instanța de apel a reținut că:

"... riscul valutar al unui contract încheiat într-o monedă străină face parte din obiectul principal al contractului ... iar o astfel de adaptare ar avea drept consecință crearea unui alt dezechilibru contractual, de această dată în detrimentul băncii intimate".

Prin această motivare instanța de apel a nesocotit, din nou, atât dispozițiile legale, cât și considerentele din hotărârile Curții Constituționale, care stabilesc obligația pentru instanțele de judecată de a adapta contractul, acesta urmând să redevină echitabil.

În cauză, solicitarea reclamantului nu a vizat translatarea riscului contractual asupra creditorului, așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel, ci a vizat reechilibrarea contractului, astfel încât acesta să devină echitabil pentru ambele părți.

Recurentul-reclamant A. a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta cuprinde motive contradictorii.

A solicitat să fie avut în vedere faptul că la pagina 9, alin. (8) din hotărârea instanței de apel s-a reținut:

"condițiile de aplicare a teoriei impreviziunii au fost configurate de doctrina și de jurisprudența sub imperiul vechiul C. civ. și au fost precizate prin considerentele deciziei CCR nr. 623/2016, astfel ‹în esență, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de acesta›".

În acest alineat, Curtea de Apel Constanța își însușește dispozițiile legale și, mai ales, considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, stabilind condițiile de aplicare a teoriei impreviziunii ca fiind generate de un eveniment exterior; eveniment ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de către părțile contractante și care ar face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor pentru una dintre părți (excesiv de oneroasă, iar nu imposibil de executat).

Cu toate acestea, la diferență de câteva paragrafe, respectiv la pagina 10, alin. (4), instanța de apel a arătat că "apelantul-reclamant A. ... trebuia să dovedească ...că dezechilibrul intervenit în raporturile contractuale, în detrimentul său, a făcut imposibil, în mod absolut, să continue executarea".

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimata-pârâtă B. S.A. a înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 4 noiembrie 2021 s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă B. S.A. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamant A., stabilindu-se termen la data de 9 decembrie 2021 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de către recurent, deoarece calea de atac dedusă judecății are caracter extraordinar și este lipsită de valențe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă greșită aplicare a legii, recurentul solicită reevaluarea materialului probator și a situației de fapt stabilite în baza acestuia, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanța supremă.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., autorul căii de atac a susținut faptul că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, a arătat că instanța de apel își însușește dispozițiile legale și, mai ales, considerentele deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale, stabilind condițiile de aplicare a teoriei impreviziunii ca fiind generate de un eveniment exterior, eveniment ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de către părțile contractante și care ar face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor pentru una dintre părți (excesiv de oneroasă, iar nu imposibil de executat).

Cu toate acestea, la diferență de câteva paragrafe, respectiv la pagina 10, alin. (4), instanța de apel a arătat că "apelantul-reclamant A. ... trebuia să dovedească ...că dezechilibrul intervenit în raporturile contractuale, în detrimentul său, a făcut imposibil, în mod absolut, să continue executarea".

Cu privire la pretinsele motive contradictorii ale deciziei atacate, invocate de recurent, Înalta Curte reține, principial, că art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a din C. proc. civ. presupune existența unei contradicții între considerente, care să aibă drept consecință adoptarea a două sau mai multor soluții diferite ori existența unei contradicții între soluția care se prefigurează din parcurgerea considerentelor și cea indicată în dispozitiv.

Niciuna din aceste două situații nu se identifică în cauză.

Prin această critică recurentul-reclamant tinde la schimbarea situației de fapt, ca urmare a reevaluării probatoriului administrat, aspect care excede controlului de legalitate specific recursului.

Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.

Recurentul-reclamant a susținut faptul că instanțele anterioare au făcut o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material ce reglementează aplicarea impreviziunii contractuale, în condițiile în care au apreciat că o condiție esențială a incidenței dispozițiilor art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864 (text de lege din care derivă mecanismul impreviziunii) ar fi condiția dovedirii de către debitor a incapacității de plată în care acesta s-ar afla.

Înalta Curte reține, în primul rând, că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat. O reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

În speță, se constată că instanța de prim control judiciar a reținut, cu justețe, că susținerile reclamantului referitoare la aplicarea teoriei impreviziunii, pornind de la creșterea cursului de schimb valutar nu pot fi primite.

Impreviziunea este o instituție ce operează atunci când dezechilibrul contractual este determinat de împrejurări excepționale, exterioare și complet independente de culpa părților, iar majorarea continuă a costului contractului, în raport de creșterea valorii CHF, prin diferențele de curs, nu reprezintă o schimbare excepțională a împrejurărilor avute în vedere la momentul încheierii contractului.

Înalta Curte subliniază că impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum a solicitat recurentul-reclamant.

Instanța de apel a constatat corect că, deși C. civ. de la 1864 nu reglementa în mod expres teoria impreviziunii, aceasta a cunoscut o consacrare doctrinară și jurisprudențială, neputând fi exclusă, de plano, aplicabilitatea ei, pe temeiul lipsei de consacrare legală, aplicarea teoriei impreviziunii fiind permisă, în reglementarea C. civ. de la 1864, în temeiul art. 969 și art. 970, care consacră forța obligatorie a contractului.

Este de necontestat că prin contractul de credit încheiat, părțile au agreat clauza de risc valutar, clauză ce reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății.

Legiuitorul a consacrat, prin art. 1578 din C. civ. de la 1864, principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut, potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeași valoare așadar, indiferent de evoluția cursului valutar.

În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Conform textului legal menționat, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma indicată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților. Mai mult decât atât, recurentul-reclamant A. s-a obligat în mod expres, prin convenția încheiată, să restituie creditul în moneda în care i-a fost acordat, respectiv în CHF.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Pretinzându-se eliminarea riscului valutar, prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Prin urmare, nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de recurentul-reclamant, respectiv stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Potrivit deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale, condițiile specifice impreviziunii presupun condiții cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența situației neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a contractului) și condițiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părților contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanțelor (caracterul licit al neexecutării obligațiilor contractuale).

Or, doar "creșterea cursului valutar" nu poate fi asimilată unor împrejurări excepționale, exterioare și complet independente de culpa părților pentru a putea opera impreviziunea, acestea fiind aspecte asumate de împrumutat cu ocazia încheierii contractului de credit.

Instanța de apel a reținut, în mod judicios, că apelantul-reclamant A. trebuia să dovedească intervenirea evenimentului exterior și imprevizibil și că și-a îndeplinit obligația executării cu bună-credință a contractului, dar și că a urmărit în mod real și efectiv continuarea executării acestuia, însă dezechilibrul intervenit în raporturile contractuale, în detrimentul său, a făcut imposibil, în mod absolut, să continue executarea, probe care nu au fost făcute în fața instanțelor de fond.

Trebuie reiterat faptul că impreviziunea produce efecte viitoare asupra executării contractului, nu efecte pentru trecut, asemenea nulității, fiindcă se constituie într-un remediu menit să asigure supraviețuirea contractului prin adaptarea la noile condiții economice.

Argumentele recurentului-reclamant vizând îndeplinirea condițiilor pentru a se aprecia ca incidentă și pentru a se aplica teoria impreviziunii, nu au aptitudinea de a determina schimbarea soluției în sensul preconizat de parte, acela de a obține recalcularea tuturor prestațiilor în raport de cursul de schimb de la momentul încheierii contractului, întrucât, așa cum s-a arătat în cele ce preced, adaptarea contractului operează numai pentru viitor, aspect dezlegat cu caracter obligatoriu de către Curtea Constituțională.

În raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte constată că nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentului-reclamant A., în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 5.857,78 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 276 din 21 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 5.857,78 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2021.