ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2236/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 03.07.2019 sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. A. S.R.L., B. și C., instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorilor; obligarea pârâților în solidar la plata sumei reprezentând lipsa de folosință și a beneficiului nerealizat ca urmare a exploatării suprafeței de cca. 145 ha teren arabil cuprinse în Tabel 1 - Dăeni, Tabel 2 - Casimcea și Tabel 3 - Topolog, începând cu anul agricol 2011 și până la predarea efectivă a imobilelor; obligarea pârâților în solidar la plata, către reclamantă, a echivalentului în RON la data efectuării plății a sumei de 5.000 euro/ha teren arabil reprezentând contravaloarea terenurilor preluate în mod abuziv din patrimoniul reclamantei și transferate către terte persoane în perioada 2011-2019; obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata, către reclamantă, a sumei de 27.310,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată în dosar nr. x/2017. În drept au fost invocate dispozițiile art. 952 și urm. C. proc. civ., art. 1357 și urm., art. 1531 și urm. C. civ. Pârâții au depus întâmpinare prin care au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru capetele 2 și 3 ale cererii și au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată. Prin încheierea nr. 947/09.07.2019, s-a respins capătul de cerere privind instituirea sechestrului asigurător. Prin încheierea din 19.12.2019, s-a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Sentința pronunțată de Tribunalul Tulcea Prin sentința nr. 348/19.02.2021, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea; a obligat pârâții la plata, către reclamantă, a prejudiciului în cuantum de 574.453,5 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință; a obligat pârâții la plata, către reclamantă, a prejudiciului în cuantum de 87.200 RON reprezentând contravaloare terenuri; a obligat pârâta S.C. A. S.R.L. la plata, către reclamantă, a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Tulcea; a obligat pârâții la plata, către reclamantă, a sumei de 13.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat pârâta S.C. A. S.R.L. . la plata, către reclamantă, a sumei de 20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța Prin decizia nr. 199/C/09.12.2021, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul pârâților împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca fiind prescrise, pretențiile aferente perioadei 2011 - 02.07.2016; a obligat pârâții la plata, către reclamantă, a sumei de 276.145 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință; a menținut celelalte dispoziții.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părțile. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a arătat că prescripția dreptului la acțiune este reglementată în prezenta cauză de dispozițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și nicidecum de prevederile Noului C. civ., așa cum reține instanța de apel. Recurenta a cunoscut săvârșirea faptelor ilicite săvârșite de intimații pârâți încă din perioada iunie- iulie 2011, expunerea situației de fapt din cadrul plângerii penale formulate fiind fără echivoc în acest sens. Astfel, cu ocazia mutării sediului social al recurentei din Tulcea în București, în cursul lunii iunie 2011, au fost descoperite transferurile ilicite de terenuri, iar în cursul lunii iulie 2011, asociații ale căror semnături au fost falsificate au intrat în posesia înscrisurilor falsificate. Deci, momentul începerii prescripției extinctive și respectiv al cunoașterii faptelor ilicite, a fost anterior intrării în vigoare a noului C. civ.. În consecință, momentul introducerii plângerii penale este unul ulterior cunoașterii situației litigioase rezultate din fapta ilicită și a autorilor acesteia, iar din cuprinsul plângerii penale, care se află anexată la dosar, rezultă inclusiv că părțile semnatare ale plângerii penale au încercat soluționarea amiabilă a divergentului. Or, câtă vreme administratorul societății reprezenta societatea cu puteri depline, iar în numele societății a solicitat explicații celor doi infractori cu privire la devalizarea patrimoniului recurentei, acesta a acționat în numele recurentei, iar actele efectuate constând în demersuri la notarii publici care au autentificat contractele de vânzare-cumpărare, au reprezentat începerea cursului prescripției extinctive în cauză. Mai mult, la momentul formulării plângerii penale reprezentanții recurentei au indicat cu exactitate actele falsificate pe baza cărora au fost săvârșite infracțiunile, faptele ilicite în prezenta cauză, tocmai pentru că anterior au efectuat demersuri în urma cărora au cunoscut persoanele și faptele ilicite, iar documentele obținute ca urmare a demersurilor astfel efectuate au fost atașate plângerii penale. Aceste acțiuni reprezintă, atât în fapt cât și în drept, întreruperea cursului prescripției. Legea care reglementează prescripția dreptului material la acțiune în prezenta cauză este Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, actul normativ care era în vigoare în perioada iunie- iulie 2011, dată la care recurenta, prin organele sale statutare, a cunoscut săvârșirea infracțiunilor și persoanele responsabile, Noul C. civ. producându-și efectele începând cu data de 01.11-2011, deci ulterior. Rezultă că instanța de apel a aplicat greșit legea materială, în sensul că a judecat cauza după un act normativ care nu era aplicabil, respectiv Noul C. civ., în condițiile în care incidente în cauză erau dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Recurenta solicită trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, dar la o altă curte de apel decât Curtea de Apel Constanța, referitor la care, în raport de modalitatea de soluționare a cauzei, există motive de bănuială legitimă de natură să contureze o judecată eronată și părtinitoare. Astfel, în considerarea criticilor prezentate, solicită admiterea recursului și casarea deciziei instanței de apel. Recurenții-pârâți S.C. A. S.R.L., B. și C. au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,7,8 C. proc. civ., formulând următoarele critici: - Instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat (art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.). În cauză, temeiul acțiunii formulate a fost reprezentat de dreptul deja presupus a fi fost recunoscut în favoarea intimatei de către instanța penală prin sentința penală nr. 497/2016 (definitivă prin decizia penală nr. 324/2017) pronunțată în dosarul penal nr. x/2014, prin care s-a stabilit existența unor fapte ilicite de natură penală și vinovăția (penală) a recurenților din prezenta cauză. Legând prezenta acțiune civilă de dosarul penal, intimata a fost "scutită" de plata taxei de timbru la valoare și, în mod eronat, de obligația de dovedire a faptei ilicite. Instanțele anterioare au dat valență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în favoarea intimatei, însă, au "omis" să dea valență juridică și efectului negativ al autorității de lucru judecat în favoarea recurenților, permițând ca recurenții să fie judecați pe latura civilă, a doua oară, în condițiile existenței unei soluții definitive, cu pronunțarea unei hotărâri (decizia civilă nr. 199/2021) care contrazice sentința penală nr. 497/2016. Astfel, într-o interpretare eronată a considerentelor și dispozitivului sentinței penale nr. 497/2016, instanța civilă a procedat la reanalizarea pretențiilor intimaților, într-o procedură exclusiv nouă, cu căi de atac noi și a stabilit peste și în contradictoriu cu cele dispuse definitiv de instanța penală. Contrar celor reținute de instanța de apel, instanța penală nu a lăsat nesoluționată acțiunea civilă a intimatei întrucât aceasta ar fi fost formulată tardiv în procesul penal (și nu ar exista nicio soluție pe aceste pretenții), ci a soluționat acțiunea civilă față de toate persoanele vătămate din dosarul penal și față de fapta penală, considerând-o ca nefondată. Astfel, față de specificul fiecărei infracțiuni cercetate în dosarul penal (infracțiune de pericol, infracțiune de rezultat), în analizarea laturii civile, s-a verificat ce infracțiune s-a reținut în sarcina fiecărui recurent, posibilitatea de a naște prejudicii și existența unei forme de acoperire a acestora (renunțare pretenții/tranzacție). Instanța penală a pronunțat o soluție pe latură civilă pentru prejudiciul ce ar fi putut fi produs de cele 3 infracțiuni cercetate în speță, apreciind că nu există prejudiciu generat de faptele de fals. Interpretarea oferită de instanța penală și intrată în autoritate de lucru judecat nu se referă la pretențiile deduse punctual de părțile civile din dosarul penal, ci la efectul material general pe care îl poate produce sau nu infracțiunea în ansamblu. Statuând că infracțiunile de fals nu pot genera prejudicii materiale, efectul se răsfrânge asupra tuturor posibilelor victime, stabilindu-se că nu există prejudiciu nici la momentul pronunțării și nici pe viitor. Au mai arătat recurenții că imposibilitatea anumitor categorii de infracțiuni de a genera prejudicii conduce, implicit, la o inadmisibilitate a acțiunii civile. Pentru fapta reglementată de art. 272 din Legea nr. 31/1990, instanța a luat act de voința părților concretizată într-o convenție de compensare creanțe. Astfel, prejudiciul presupus rezultat din săvârșirea elementului material al infracțiunii reglementate de art. 272 din Legea nr. 30/1990 a fost acoperit/s-a tranzacționat asupra acestuia prin convenția de compensare (creanțe reciproce, exigibile). Modul de soluționare a pretențiilor derivate din procesul penal în acest litigiu reprezintă o aplicare expresă a prevederilor art. 23 noul C. proc. pen.. care permite părților să se înțeleagă, instanța luând act de voința acestora. În atare condiții, analizând voința intimatei care, prin acțiunea civilă formulată, urmărește să schimbe hotărârea instanței penale prin care deja s-a soluționat și acoperit prejudiciul născut din infracțiune, hotărâre intrată în circuitul juridic, cu autoritate de lucru judecat, de mai bine de 4 ani, rezultă că la acest moment există 2 hotărâri potrivnice, dintre care, decizia civilă nr. 199/2021 pronunțată în prezentul dosar încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 497/2016, definitivă prin decizia penală nr. 324/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2014. Apreciază recurenții că, în condițiile în care, în cadrul cererii de chemare în judecată, pretenția aferentă capătului 1 de acțiune s-a finalizat cu o soluție definitivă de respingere (dosar nr. x/2019), capetele 2 și 3 se bucură de autoritate de lucru judecat, soluția aferentă capătului 5 de acțiune ar trebui să urmeze același parcurs procesual de respingere. - Instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.). Recurenții apreciază că a fost încălcat art. 28 alin. (1) C. proc. pen. care statuează că hotărârea penală are autoritate de lucru judecat cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, respectiv printr-o interpretare per a contrario, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat cu privire la existența prejudiciului și a vinovăției autorului, în cazul în care se pronunță altă soluție decât achitarea/încetarea procesului penal (în speță, condamnare). Intimata nu deduce judecății un alt prejudiciu, prejudiciu pe care nu l-ar fi avut în vedere/nu exista la momentul pronunțării soluțiilor penale, ci este același prejudiciu, în aceeași componență cu cea avută în vedere și soluționată de instanța penală. În aceste condiții, de aplicare fragmentată a dispozițiilor legale, întrucât acțiunea intimatei a fost calificată ca fiind o prelungire a laturii civile din dosarul penal, instanța de apel avea obligația de a face aplicarea prevederilor art. 28 noul C. proc. civ., motiv pentru care, neaplicarea acestuia si menținerea în circuitul juridic a unei hotărâri neconforme și contradictorii reprezintă motiv de casare în virtutea prevederilor legale menționate. - Hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), respectiv art. 998-999 C. civ. vechi. Recurenții arată că instanța civilă a realizat un mix de norme legale procedurale și substanțiale, toate fiind interpretate într-o variantă eronată, exclusiv în favoarea intimatei. Instanța de apel apreciază prezenta acțiune ca fiind o prelungire pe latura civilă a dosarului penal, motiv pentru care respinge excepția timbrajului invocată. Pe fondul cauzei, în schimb, deși are obligația să verifice îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru a susține obligația de plată stabilită în sarcina recurenților - identitate de calități juridice în raportul de drept procesual penal cu cele de drept procesual civil, fapta ilicită efectiv reclamată, raport de cauzalitate între fapta reclamată și prejudiciul solicitat, respectiv vinovăția civilă în cauză, instanța de apel, printr-o analogie totală, consideră că toate elementele necesare soluționării acțiunii civile au fost administrate în dosarul penal și că acțiunea în răspundere civilă delictuală este dovedită. Existența infracțiunii și a vinovăției inculpatului pe tărâm penal nu comportă automat legătură de cauzalitate și vinovăție în dosarul civil în sarcina tuturor celor ce au dobândit calitatea de pârâți. Existența infracțiunii nu înlătură obligația intimatei din prezenta speță pentru dovedirea legăturii de cauzalitate și a vinovăției și nici obligația instanței de judecată de a verifica respectarea condițiilor răspunderii civile delictuale. Dacă s-ar accepta teza îmbrățișată de instanța de apel (și criticată prin cererea de recurs) că acțiunea intimatei este accesorie acțiunii penale, înseamnă că prejudiciul solicitat de intimată are ca izvor fapta penală, fiind rezultatul direct al infracțiunilor cercetate în penal. Fapta ilicită cercetată în dosarul penal a fost infracțiunea de fals. Prejudiciul cuantificat de intimată ca fiind o lipsă de folosință ar trebui să fie rezultatul direct al falsificării unor hotărâri AGA. Or, prin acțiunea de falsificare a hotărârilor AGA, bunurile societății intimate nu au ieșit din patrimoniul acesteia. Contractele de vânzare-cumpărare ulterioare nu au fost desființate de instanța penală ca acte false, ci existența infracțiunii a determinat abolirea efectelor juridice pe care acestea le produceau. Actele juridice încheiate, la momentul încheierii acestora, respectau și îndeplineau toate condițiile impuse de actualul art. 1179 noul C. civ., astfel încât sancțiunea nulității (a desființării) nu este consecința directă a nerespectării prevederilor referitoare la condițiile de validitate, ci o aplicare a principiului accesorium sequitur principale. Așadar, fapta ilicită de natură infracțională cercetată în dosarul penal nu este aceeași cu fapta pentru care se solicită plata prejudiciului în prezenta cauză. În aceste condiții, fie nu există legătură de cauzalitate între fapta reclamată și prejudiciul solicitat, ceea ce conduce la respingerea acțiunii introductive, fie fapta reclamată de intimată, nefiind infracțiune, ar fi trebuit, pentru cercetare în litigiul civil, să fie timbrată la valoare, urmând ca, ulterior, pe baza probatoriului administrat și a excepțiilor invocate, să se aprecieze asupra caracterului ilicit și întinderii acesteia. Chiar instanța de apel recunoaște și reține acest argument în considerentele hotărârii atacate, precizând că, de fapt, fapta ilicită pentru care se solicită prejudiciu nu este fapta de fals și, deși a fost învestită cu cercetarea prejudiciului generat de infracțiuni, totuși se pronunță prin raportare la alte fapte decât cele pe care intimata și-a motivat acțiunea. Or, la acest moment procesual, ținând cont de principiile care guvernează procesul civil, principiul disponibilității și al rolului activ al judecătorului, instanța era obligată să se pronunțe exclusiv asupra obiectului dedus judecății, în limitele stabilite, neputând să acorde mai mult decât s-a cerut ori altceva decât s-a cerut, iar intimata nu poate realiza nicio modificare la nivelul obiectului dedus judecății. Cerința anexată răspunderii civile delictuale presupune ca prejudiciul ce se solicită a fi reparat să fie consecința directă a faptei prejudiciabile, iar ultima condiție a răspunderii civile delictuale, vinovăția, trebuie constatată din punct de vedere civil, chiar și în situația în care prejudiciul solicitat derivă dintr-o faptă penală. În cauză, pe lângă faptul că prima condiție a răspunderii civile delictuale nu este îndeplinită, nu se respectă nici condiția vinovăției întrucât instanța de apel nu a procedat la o verificare a acestei condiții prin raportare la cei 3 recurenți, apreciind constatarea din procesul penal la nivelul vinovăției (în sarcina recurenților persoane fizice) ca fiind suficientă pentru reținerea vinovăției civile asupra tuturor recurenților (inclusiv persoana juridică care nu a figurat în calitate de parte în dosarul penal). Recurenții pârâți solicită admiterea recursului și casarea în integralitate a deciziei atacate.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, recurenții-pârâți au invocat excepția de inadmisibilitate a recursului reclamantei, arătând că argumentele deduse judecății prin intermediul căii de atac sunt invocate omisso medio și au intrat deja în autoritate de lucru judecat. Au mai invocat recurenții și excepția lipsei de interes a recursului reclamantei, având în vedere că nemulțumirea acesteia vizează exclusiv legea aplicabilă excepției prescripției, iar nu soluția de admitere a acestei excepții. Pe fond, au arătat că instanța de apel a apreciat în mod corect care este legea aplicabilă în materie de prescripție, respectiv faptul că în cauză nu este incident vreun caz de întrerupere a prescripției. Cu privire la solicitarea recurentei-reclamante de aplicarea a dispozițiilor art. 497 3 C. proc. civ., arată că ipoteza învederată de către aceasta nu se circumscrie textului legal menționat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora (fiind înlăturată susținerea inadmisibilității recursului reclamantei, față de soluția nefavorabilă dată situației procesuale a acesteia în faza jurisdicțională a apelului, ceea ce îi deschide drept de critică în recurs, fără să se poată considera că a acționat omisso medio, cum fără temei pretind pârâții). Astfel: 1) Recursul reclamantei S.C. A. S.R.L. a susținut nelegalitatea soluției date pe aspectul excepției prescripției extinctive cu privire la pretențiile deduse judecății (contravaloarea lipsei de folosință a terenului) în intervalul 2011-2016, pretinzându-se, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o greșită aplicare a prevederilor care guvernează materia sub aspectul cauzelor întreruptive de prescripție, întrucât în speță ar fi fost incidente dispozițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, iar nu cele ale art. 2.537 pct. 3 C. civ. Pentru a-și argumenta critica și a atrage incidența vechii reglementări în materia prescripției extinctive, recurenta-reclamantă a arătat că a luat cunoștință de săvârșirea faptelor ilicite încă din lunile iunie- iulie 2011, anterior, așadar, formulării plângerii penale - la 6.10.2011 - și, implicit, momentului intrării în vigoare a noului C. civ. (1.10.2011), ceea ce ar avea drept consecință lipsa de temei legal a soluției instanței de apel care, aplicând dispozițiile art. 2.537 pct. 3 C. civ. și constatând că în cauza penală nu a existat constituire de parte civilă înseamnă că nu a operat nici efectul întreruptiv al prescripției. Critica este nefondată întrucât prin argumentele formulate recurenta-reclamantă nu face decât să plaseze momentul de început al cursului prescripției extinctive la o dată anterioară celei reținute de instanța de apel - și deci, cu situarea și mai evidentă în afara termenului prescripției - fără consecințele urmărite, pe care le-ar atrage pretinsa aplicabilitate a dispozițiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958. Astfel, potrivit dispoziției legale anterior menționate, prescripția se întrerupe "prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent". Așadar, cerințele textului legal, pentru a se produce efectele întreruptive de prescripție, constau în formularea unei cereri de chemare în judecată care să vizeze fondul dreptului subiectiv a cărui acțiune se prescrie, chiar introdusă fiind la o instanță judecătorească sau organ de arbitraj necompetent și sub condiția admiterii acesteia (conform alin. (2) al art. 16 din același Decret). În privința plângerii penale, care are drept scop antrenarea răspunderii penale, aceasta a fost asimilată în jurisprudență unei cereri în sensul dispozițiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în măsura în care era însoțită de o constituire de parte civilă, adică avea atașată și acțiunea civilă a persoanei vătămate, întrucât numai aceasta aducea în dezbatere dreptul subiectiv civil și deci, nu i se putea reproșa părții lipsa de diligență în rezolvarea pretențiilor civile (pentru ca apoi să-i poată fi paralizat demersul prin opunerea efectului prescripției). În speță însă, s-a constatat că nu a existat o astfel de constituire de parte civilă a reclamantei în procesul penal, pentru ca aceasta să poată susține că a operat efectul întreruptiv de prescripție, câtă vreme plângerea penală, în sine, nu este asimilată cererii la care fac trimitere dispozițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 (decât, așa cum s-a arătat, în anumite circumstanțe, în care acesteia îi este atașată și acțiunea civilă; altminteri, scopul plângerii penale este doar cel al antrenării răspunderii penale). Așadar, pretinzând că în cauză ar fi fost aplicabilă vechea reglementare, întrucât ar fi luat cunoștință de paguba și persoana responsabilă de producerea ei la un moment anterior celui reținut de instanța de apel, recurenta nu demonstrează nelegalitatea soluției, de vreme ce, indiferent de norma incidentă (art. 2.537 pct. 3 C. civ. sau art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958), aceasta se situează, raportat la datele factuale ale speței, în afara exigențelor textelor legale. - Celelalte aspecte deduse judecății de către recurenta-reclamantă vizează, într-o manieră neprocedurală și inaptă să se circumscrie unor critici de nelegalitate, aprecieri în ce privește "calitatea soluției care ar contraveni detaliilor cuprinse în materialul probator", respectiv, calitatea avocaților părții adverse, care ar trezi recurentei "suspiciuni și motive de bănuială legitimă" (în realitate, recurenta situându-se într-o gravă eroare în legătură cu mijloacele și căile procedurale prin care poate pretinde și eventual valorifica asemenea aspecte). Potrivit considerentelor expuse anterior, critica de nelegalitate formulată fiind găsită nefondată, recursul societății reclamante va fi respins ca nefondat. 2) Recursul pârâților deduce, de asemenea, judecății, critici nefondate. - Astfel, invocând incidența art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenții-pârâți susțin încălcarea autorității de lucru judecat atașate sentinței penale nr. 479/2016 a Judecătoriei Tulcea, arătând că nu s-a dat eficiență efectului negativ al lucrului judecat și că s-a procedat din nou la soluționarea aceleiași acțiuni civile care făcuse obiectul pretențiilor și în cauza penală, în care, contrar aprecierii din apel, latura civilă nu a fost lăsată nesoluționată, ci, în realitate, acțiunea civilă a fost respinsă ca nefondată, S-a arătat pe de o parte, că instanța penală a constatat, raportat la natura infracțiunilor cercetate, vizând falsul în înscrisuri, că acestea sunt fapte de pericol, nesusceptibile de cauzarea unui prejudiciu material, iar în ce privește infracțiunea de folosire a bunurilor societății, reglementată de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, că prejudiciul a fost acoperit, instanța penală luând act de voința părților concretizată într-o convenție de compensare a creanțelor. Susținerile recurenților-pârâți sunt nefondate, instanța civilă nefiind pusă în situația de a judeca pentru a doua oară acțiunea civilă care a fost atașată celei penale, pentru a se pune problema încălcării principiului non bis in idem, expresie a efectului negativ al autorității de lucru judecat. Astfel, ceea ce a pretins reclamanta în fața instanței civile a fost contravaloarea lipsei de folosință asupra terenurilor de care au dispus pârâții pe baza unor acte falsificate (desființate în procesul penal), contravaloarea unor terenuri înstrăinate de aceștia unor terțe persoane, precum și cheltuieli de judecată din dosarul anterior, toate fiind pretenții care nu s-au constituit în latura civilă a procesului penal. Că este așa rezultă cu evidență din împrejurarea că societatea reclamantă nu a fost parte civilă în procesul penal, pentru a se putea susține că a mai formulat aceleași pretenții cărora le-ar fi dat deja rezolvare instanța penală. Soluționarea laturii civile a procesului penal s-a realizat, raportat la infecțiunile de fals, prin desființarea înscrisurilor falsificate (hotărâri ale adunării generale a asociaților, contracte de vânzare-cumpărare), iar în ce privește infracțiunea de folosire a bunurilor societății, reținută în sarcina inculpatului C., luându-se act de convenția de compensare a creanțelor reciproce din 3.04.2012, ceea ce a avut drept consecință respingerea pretențiilor formulate pe acest aspect de partea civilă D.. De aceea, susținerea recurenților, conform căreia latura civilă din procesul penal nu a rămas nesoluționată, pentru ca astfel să fie admisibil demersul ulterior al S.C. A. S.R.L. în fața instanței civile, este una lipsită de pertinență, câtă vreme învestirea jurisdicției civile s-a realizat cu privire la alte pretenții decât cele supuse analizei instanței penale. Astfel, solicitarea vizând contravaloarea lipsei de folosință a terenului de 145,46 ha se constituie în beneficiul nerealizat (lucrum cessans) de către societate, ca urmare a înstrăinărilor frauduloase (pe baza înscrisurilor falsificate întocmite de pârâți), pretenție care nu a putut fi formulată decât ulterior desființării respectivelor înscrisuri în procedura judiciară penală și, de asemenea, ulterior restabilirii situației de carte funciară, prin reintabularea dreptului de proprietate al reclamantei (în urma altui proces civil, desfășurat între părți și finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 2112/2018 a Judecătoriei Tulcea). De altfel, pârâții înșiși, criticând legalitatea sentinței de primă instanță, arată că singura persoană constituită ca parte civilă în procesul penal a fost D. "care a solicitat prejudiciul de 350.000 euro, reprezentând 16/6% din părțile sociale ale celor două societăți" și că "potrivit sentinței penale nr. 479/2016 s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că acest prejudiciu nu are legătură cauzală cu infracțiunile deduse judecății, dar trebuie observat că nu are legătură nici cu obiectul cauzei pendinte, prejudiciul constând în lipsa de folosință" și că "nu există identitate între persoana constituită ca parte civilă și reclamanta din prezenta cauză, iar pretențiile solicitate în cadrul dosarului penal și în cauza pendinte sunt distincte". Opunerea de către pârâți a așa numitei convenții de compensare reciprocă a creanțelor, valorificată în procesul penal, pentru a se susține că în felul acesta s-ar fi stins orice pretenții reciproce ale părților nu poate avea semnificația și valențele arătate de către aceștia. Pe de o parte, întrucât respectiva convenție se referă la creanțe născute din încheierea contractelor de vânzare-cumpărare (falsificate) ori de cesiune de antecontracte și care poate viza prejudiciul efectiv (damnum emergens) iar nu beneficiul nerealizat pretins ulterior. Pe de altă parte, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, valorificarea respectivei convenții de compensare în procesul penal s-a realizat în rezolvarea laturii civile avându-l ca titular de acțiune pe numitul D., societatea reclamantă neavând constituire de parte civilă. De altfel, pârâții înșiși nu au opus o astfel de apărare în procesul civil - prin întâmpinarea de la prima instanță sau prin motivele de apel -, abia în recurs înțelegând să se prevaleze, în termenii menționați, de respectiv convenție de compensare creanțe, ceea ce, o dată în plus, din punct de vedere formal, procedural, face inaptă de consecințe juridice poziția exprimată (câtă vreme în faza recursului nu pot fi prezentate apărări noi, care să nu fi fost suspuse dezbaterii și verificărilor instanțelor de fond). - Cu trimitere la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut tot încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii penale și a dispozițiilor art. 28 C. proc. pen. care reglementează elementele asupra cărora se răsfrâng efectele lucrului judecat din penal asupra instanței civile. Reluând criticile subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C.pr,.civ. și arătând că aduc argumente "în completarea acestora", recurenții reiterează, în realitate, aspectele legate de identitatea laturii civile a cauzei penale cu acțiunea civilă de față, arătând că "intimata nu deduce judecății un alt prejudiciu, prejudiciu pe care nu l-ar fi avut în vedere/nu exista la momentul pronunțării soluției penale, ci este același prejudiciu în aceeași componentă cu cea avută în vedere și soluționată de instanța penală". Separat de inconsecvența apărărilor și poziției exprimate pe parcursul procesului (susținând în mod expres și categoric, când a tins spre o anumită soluție, pe aspectul timbrajului și respectiv, al prescripției extinctive, că este vorba de un alt prejudiciu, care nu a avut nicio legătură cu dosarul penal, societatea reclamantă neconstituindu-se parte civilă și totodată, că ar fi vorba despre același prejudiciu și latură civilă, pentru a opune efectul negativ al lucrului judecat), se constată caracterul total nefundamentat al criticii, în considerarea argumentelor arătate anterior, în legătură cu deducerea judecății civile a unor pretenții distincte de ele care s-au constituit în latura civilă a procesului penal. - Este nefondată, de asemenea, critica recurenților-pârâți, formulată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile de drept material, ale art. 998-999 C. civ., privitoare la condițiile răspunderii civile delictuale, considerând "printr-o analogie totală, că toate elementele necesare soluționării acțiunii civile au fost administrate în dosarul penal și că acțiunea în răspundere delictuală este dovedită". În realitate, instanța de apel realizează o analiză și verificare jurisdicțională proprie a condițiilor răspunderii civile delictuale, trimițând la dezlegările din hotărârea penală doar în măsura necesară identificării situației premisă, care a condus la lipsirea reclamantei de folosința bunurilor sale, situație determinată de falsificarea de către pârâții-persoane fizice a unor hotărâri ale adunării generale a asociaților și a unor contracte de vânzare-cumpărare a terenurilor, încheiate în perioada 2010-2011, ceea ce s-a reflectat în situația de carte funciară, rectificată abia prin hotărârea judecătorească din 2018. În acest context, instanța a făcut distincția necesară, cu referire la infracțiunile de fals pentru care au fost cercetați pârâții și care, fiind infracțiuni de pericol nu sunt susceptibile de cauzarea unui prejudiciu material, dar a arătat că nu acestea conturează conținutul faptelor ilicite civile pentru care se solicită, în speță, antrenarea răspunderii delictuale. Dimpotrivă, în sarcina pârâților au fost reținute acțiuni ilicite comisive care, grefate pe falsificarea respectivelor înscrisuri, au dus la ieșirea terenurilor din patrimoniul societății-reclamante, fără să fi fost încasat vreun preț reprezentând contraprestația și făcând imposibilă folosința efectivă a bunurilor de către proprietar. De asemenea, în ce privește vinovăția, ea nu a fost reținută cu trimitere la dezlegările instanței penale, ci pe baza unei analize proprii, constatându-se că pârâții, în calitatea lor de administratori/asociați au cunoscut și și-au asumat consecințele faptelor lor. Contrar susținerii recurenților analiza privind antrenarea răspunderii civile și în sarcina persoanei juridice - intimata S.C. A. S.R.L. - s-a realizat distinct, cu referire la dispozițiile art. 35 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 (ca incident raporturilor juridice ale părților), care obligă însăși persoana juridică la acoperirea prejudiciului, atunci când "faptele ilicite sunt săvârșite de organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției lor". Tot astfel, recurenții susțin fără temei că nu ar fi îndeplinită cerința legăturii de cauzalitate, câtă vreme o asemenea legătură ar presupune ca "prejudiciul să fie rezultatul direct al infracțiunilor de fals cercetate în procesul penal", infracțiuni care nu sunt producătoare de prejudicii materiale. În realitate, cum s-a arătat, aceste infracțiuni, sancționate pe latură civilă prin desființarea înscrisurilor falsificate, au constituit situația premisă pentru ca pârâții să scoată bunurile din patrimoniul reclamantei, cu consecința imposibilității exploatării acestora și cu identificarea astfel, a unui prejudiciu constând în contravaloarea lipsei de folosință (prerogativă de care a fost lipsit titularul dreptului căruia i s-a restabilit situația de carte funciară, în urma unui alt proces civil). Așadar, în mod eronat susțin recurenții - raportat la situația factuală rezultată, căreia i s-a circumscris cauza juridică a pretențiilor formulate - că legătura de cauzalitate ar trebui verificată între faptele ilicite (infracționale) de fals și contravaloarea lipsei de folosință (prejudiciul reclamat) și ca atare, constatată inexistența unei astfel de relații. În același timp, aspectul învederat, potrivit căruia, dacă fapta reclamată nu este infracțiune, atunci ar fi trebuit, pentru cercetarea litigiului civil, ca acțiunea să fie timbrată la valoare, (ceea ce în speță nu s-a realizat) nu este unul care să demonstreze nelegalitatea soluției cu care să se poată circumscrie unei critici de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. Chestiunile privitoare la timbraj vizează cerințe de ordin formal cenzurabile prin intermediul unor căi de atac specifice (reexaminarea, în condițiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013) care, neexercitate, nu dau dreptul la formularea de critici care să vizeze caracterul timbrabil prin intermediul recursului, așa cum s-a statuat, cu valoare de principiu, prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 7/2014, pronunțată de instanța supremă. Ca atare, față de toate considerentele expuse, criticile pârâților au fost găsite nefondate, astfel încât și recursul acestora urmează să fie respins în consecință. PENTRU ACESTE MOTIVE,