Decizia nr. 65/2023 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 219/112/2021 — chestiunea de drept: următoarelor chestiuni de drept: " 1. Aplicarea dispozițiilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală - în cauze în care urmărirea penală este obligatoriu a fi efectuată de către procuror - constând în…

Pe rol se află soluționarea cauzei având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în Dosarul nr. 8.371/118/2021/a1*, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: " 1. Aplicarea dispozițiilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală - în cauze în care urmărirea penală este obligatoriu a fi efectuată de către procuror - constând în delegarea de către procurorul care efectuează urmărirea penală a efectuării unor acte de urmărire penală către organele de cercetare ale poliției judiciare este sau nu este condiționată de respectarea dispozițiilor art. 201 din Codul de procedură penală, cu trimitere la dispozițiile art. 200 din Codul de procedură penală?

În aplicarea dispozițiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală - cu eventuala incidență a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, corelate cu Decizia nr. 302/2017 a Curții Constituționale - este sau nu este limitată delegarea efectuării unui act de urmărire penală, de către procurorul ce efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, la ipoteza imposibilității efectuării actului de către acesta sau la un/o anume volum/proporție al/a efectuării actelor de urmărire penală prin delegare?

Dispozițiile art. 7 alin. (1) și alin. (6) din Ordonanța de urgență nr. 78 din 16 noiembrie 2016 a Guvernului României, aprobată prin Legea nr. 120/2018, înlătură efectele dispozițiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală - eventual corelate cu cele ale art. 201 din Codul de procedură penală, cu trimitere la dispozițiile art. 200 din Codul de procedură penală - în sensul că actele de urmărire penală efectuate de către ofițerii și agenții de poliție judiciară detașați la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, din dispoziția procurorului, sunt considerate acte de urmărire penală efectuate nemijlocit de către procuror în exercitarea atribuției de efectuare în mod obligatoriu a urmăririi penale, fără alte condiționări în afara efectuării acestora din dispoziția scrisă a procurorului?" 2. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost legal constituit, conform dispozițiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 3 aprilie 2023. 3. Ședința a fost prezidată de președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

La ședința de judecată a participat doamna Elena-Mihaela Mustață, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 3 aprilie 2023.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secției judiciare - Serviciul judiciar penal.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Oana Burnel, judecător în cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că au fost transmise hotărâri relevante pronunțate în materie și opiniile magistraților din cadrul următoarelor instanțe: Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Alba, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Tribunalul Brașov, Tribunalul Brăila, Tribunalul București și instanțele arondate acestuia, Tribunalul Cluj, Tribunalul Constanța, Tribunalul Covasna, Tribunalul Dolj, Tribunalul Galați, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Gorj, Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Iași, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Mehedinți, Tribunalul Neamț, Tribunalul Olt, Tribunalul Prahova, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Tulcea, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Alba Iulia, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Băilești, Judecătoria Bârlad, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Brăila, Judecătoria Buftea, Judecătoria Buzău, Judecătoria Calafat, Judecătoria Caracal, Judecătoria Câmpina, Judecătoria Corabia, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Craiova, Judecătoria Deva, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Hațeg, Judecătoria Hârlău, Judecătoria Huși, Judecătoria Iași, Judecătoria Întorsura Buzăului, Judecătoria Motru, Judecătoria Negrești-Oaș, Judecătoria Novaci, Judecătoria Onești, Judecătoria Orșova, Judecătoria Pașcani, Judecătoria Petroșani, Judecătoria Ploiești, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Râmnicu Sărat, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Rupea, Judecătoria Segarcea, Judecătoria Strehaia, Judecătoria Târgu Cărbunești, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Vălenii de Munte, Judecătoria Vânju Mare, Judecătoria Videle și Judecătoria Zimnicea.

Reprezentantul Ministerului Public a susținut că prezenta sesizare este inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

Astfel, a arătat că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a sesizării privind existența unei chestiuni de drept de care să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată, susținând că prezenta sesizare tinde, de fapt, la rezolvarea unor aspecte ce țin de particularitățile modului în care s-a derulat urmărirea penală, iar nu la o dezlegare de principiu a unor chestiuni de drept care să fie lămuritoare în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 200 alin. (1) și (2) și art. 201 din Codul de procedură penală.

A menționat că, prin prima întrebare formulată, se urmărește, în realitate, clarificarea corelației dintre normele procesual penale ce reglementează instituția delegării, ca dispoziție generală și, respectiv, specială.

Cu privire la cea de-a doua întrebare a arătat că se pune problema incidenței nulității absolute a actelor de urmărire penală efectuate de organele de cercetare, în urma delegării de către procurorul care are competența de a efectua urmărirea penală, fiind vorba, practic, de limitarea delegării, or condițiile acesteia sunt în mod expres prevăzute de dispozițiile art. 324 alin. (3) și (4) din Codul de procedură penală.

De altfel, a susținut că și în considerentele Deciziei nr. 21/2020, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, se face vorbire, în mod expres, de limitele delegării.

Referitor la cea de-a treia întrebare a învederat că din lecturarea încheierii de sesizare se poate observa că aceasta este desprinsă din cea de-a doua întrebare formulată, vizând un caz particular de delegare.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare privind sesizarea formulată. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 25 aprilie 2023, Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: " 1. Aplicarea dispozițiilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală - în cauze în care urmărirea penală este obligatoriu a fi efectuată de către procuror - constând în delegarea de către procurorul care efectuează urmărirea penală a efectuării unor acte de urmărire penală către organele de cercetare ale poliției judiciare este sau nu este condiționată de respectarea dispozițiilor art. 201 din Codul de procedură penală, cu trimitere la dispozițiile art. 200 din Codul de procedură penală? 2. În aplicarea dispozițiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală - cu eventuala incidență a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, corelate cu Decizia nr. 302/2017 a Curții Constituționale - este sau nu este limitată delegarea efectuării unui act de urmărire penală, de către procurorul ce efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, la ipoteza imposibilității efectuării actului de către acesta sau la un/o anume volum/proporție al/a efectuării actelor de urmărire penală prin delegare? 3. Dispozițiile art. 7 alin. (1) și alin. (6) din Ordonanța de urgență nr. 78 din 16 noiembrie 2016 a Guvernului României, aprobată prin Legea nr. 120/2018, înlătură efectele dispozițiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală - eventual corelate cu cele ale art. 201 din Codul de procedură penală, cu trimitere la dispozițiile art. 200 din Codul de procedură penală - în sensul că actele de urmărire penală efectuate de către ofițerii și agenții de poliție judiciară detașați la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, din dispoziția procurorului, sunt considerate acte de urmărire penală efectuate nemijlocit de către procuror în exercitarea atribuției de efectuare în mod obligatoriu a urmăririi penale, fără alte condiționări în afara efectuării acestora din dispoziția scrisă a procurorului?" II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie este învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea contestației formulate de inculpatul H.E. împotriva încheierii din data de 10 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Constanța.

Prin încheierea contestată, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Constanța a respins, ca nefondate, cererile și excepțiile formulate de inculpatul H.E., trimis în judecată prin rechizitoriul din data de 10 noiembrie 2021, emis de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Constanța, pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de persoane, prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a), b) din Codul penal raportat la art. 182 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, art. 41 alin. (1) din Codul penal și art. 77 lit. a) din Codul penal, tentativă la trafic de persoane, prevăzută de art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 217 din Codul penal și art. 210 alin. (1) lit. b) din Codul penal, în referire la art. 182 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal și art. 77 lit. a) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a) din Codul penal combinat cu art. 210 alin. (1) lit. b) din Codul penal raportat la art. 182 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1), (4) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, art. 41 alin. (1) din Codul penal și art. 77 lit. a) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal și viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) și (3) lit. f) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.

Instanța de trimitere a reținut în cuprinsul încheierii de sesizare că, prin memoriul depus la data de 28 ianuarie 2021, inculpatul H.E., prin apărătorul ales, în temeiul art. 342 și următoarele din Codul de procedură penală, a formulat mai multe cereri și excepții adresate judecătorului de cameră preliminară, astfel: 1. excepția de nelegalitate a actelor de urmărire penală efectuate în cauză prin raportare la încălcarea dispozițiilor art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, coroborat cu dispozițiile art. 201 din Codul de procedură penală, combinat cu art. 200 din Codul de procedură penală, constând în nesocotirea dispozițiilor ce atribuie procurorului, în mod obligatoriu, competența de a efectua urmărirea penală, ca urmare a efectuării, de către acesta, în mod nemijlocit, doar a câte unei audieri a inculpaților, celelalte acte de urmărire penală fiind efectuate, prin delegare, de către organele de poliție judiciară din cadrul Biroului de Combatere a Criminalității Organizate Constanța, fără ca procurorul să justifice imposibilitatea efectuării în mod nemijlocit a acestor acte, conform art. 201 din Codul de procedură penală, combinat cu art. 200 din Codul de procedură penală; 2. excepția de nelegalitate a ascultării ca martor a două persoane vătămate care s-au constituit parte vătămată; 3. nelegalitatea administrării probelor constând în ascultarea persoanelor audiate de către organul de urmărire penală, deși aceasta era obligatorie la audierea unora dintre părțile vătămate, care erau minori, fiind contestată mențiunea din proceseleverbale de ascultare privind lipsa mijloacelor tehnice; 4. nerespectarea dreptului la apărare și la un proces echitabil; 5. neregularitatea actului de sesizare a instanței, privind descrierea deficitară a faptei reținute în sarcina acestui inculpat.

În consecință, s-a solicitat constatarea nulității absolute a tuturor actelor de urmărire penală, efectuate cu încălcarea prevederilor legale și excluderea probelor nelegal administrate din ansamblul materialului probator.

În primul ciclu procesual al procedurii desfășurate în camera preliminară, prin încheierea din data de 15 martie 2022, judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanțe de judecată a respins, ca nefondate, excepțiile și cererile formulate de inculpatul H.E.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestație inculpatul H.E.

Prin încheierea din 7 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, s-a dispus admiterea contestației formulate de inculpatul H.E., fiind desființată, în parte, încheierea contestată, pentru lipsa de motivare a dispoziției de respingere a cererilor și excepțiilor formulate de inculpat, precum și rejudecarea acestora de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Constanța.

În cel de-al doilea ciclu procesual, inculpatul H.E. a susținut aceleași cereri și excepții, subliniind că nerespectarea dispozițiilor privitoare la înregistrarea audierilor s-a datorat efectuării acestor acte de urmărire de către organul judiciar delegat, la sediul acestuia - sediul Biroului de Combatere a Criminalității Organizate Constanța -, iar nu la sediul unității de parchet, unde existau mijloacele tehnice necesare, tocmai în contextul delegării efectuării acestor acte.

Prin încheierea din data de 10 noiembrie 2022, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Constanța a respins, ca nefondate, cererile și excepțiile formulate de inculpatul H.E., expunând următoarele argumente: 1. În ceea ce privește aplicarea art. 200 și art. 201 din Codul de procedură penală, "... delegarea fiind realizată pentru respectarea principiului celerității, iar ca motiv al delegării, art. 201, cu referire la art. 200 din Codul de procedură penală, trebuie remarcat că și încărcătura cauzelor și a actelor efectuate de procuror poate determina legal o delegare, nefiind dovedită vreo nelegalitate care să fi avut loc cu ocazia audierilor efectuate în faza urmăririi penale". 2. În ceea ce privește nerespectarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, ". . . se constată că urmărirea penală a fost începută in rem, deoarece nu existau date suficiente care să conducă la o anumită persoană. Nu orice nemulțumire sau dezavantaj față de inculpat, dar act procedural care respectă legea, reprezintă o încălcare a dreptului la apărare". 3. "În ceea ce privește nelegalitatea audierii în calitate de martor a numitelor... și... precizează că depozițiile au fost coroborate cu restul probatoriului pentru a putea aprecia că acele persoane sunt vătămate, iar dispozițiile Codului de procedură penală obligă (la - n.r.) respectarea anumitor prevederi în momentul în care o persoană este audiată în calitate de martor, prevederi care au fost respectate, nefiind nimic de natura evidenței, cum afirmă apărarea, deoarece orice nelegalitate trebuie dovedită în mod expres spre a fi admisă."

Împotriva acestei încheieri a formulat contestație inculpatul H.E., criticând modul de soluționare a cererilor și excepțiilor formulate/invocate, reiterând susținerile și argumentele expuse la prima instanță.

În susținerea unuia dintre motivele contestației s-au solicitat, în vederea verificării îndeplinirii condițiilor art. 200 din Codul de procedură penală de către procuror la emiterea actului de delegare, relații privind imposibilitatea efectuării actelor de urmărire ce au făcut obiectul delegării, cererea fiind admisă.

Prin Adresa nr. 64/II/2023, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Constanța a comunicat mai multe motive în considerarea cărora s-a concluzionat că procurorul s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a efectua personal toate activitățile de urmărire penală care s-au desfășurat pe parcursul a circa cinci luni, sub imperativul celerității reclamate de măsurile preventive. S-a menționat că urmărirea penală a presupus investigarea a numeroase infracțiuni, cercetarea și audierea unui număr mare de persoane și utilizarea unor metode speciale de cercetare si supraveghere pe o arie teritorială extinsă, cauza având o complexitate medie spre mare. Totodată, au fost expuse activitățile în care a fost implicat procurorul de caz în perioada de referință: efectuarea urmăririi penale în 147 de dosare, cu 170 de suspecți sau inculpați, dintre care 26 având măsuri preventive; soluționarea a 13 lucrări generale (petiții, informări ș.a.); participarea la trei ședințe de judecată; efectuarea timp de patru săptămâni a serviciului pe unitate ce presupune asigurarea permanenței la evenimente (24 de ore din 24) și asigurarea zilnică a serviciului de audiențe. S-a precizat că, în anul 2021, procurorul de caz nu a putut efectua nicio zi de concediu de odihnă.

La termenul de judecată din data de 13 aprilie 2023, completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, învestit cu soluționarea contestației formulate de inculpat, a constatat îndeplinite toate cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se statueze asupra problemelor de drept expuse anterior.

În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea cauzei până la pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei privind chestiunea de drept supusă dezlegării. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

S-a susținut că solicitarea pronunțării unei hotărâri prealabile apare ca necesară și pentru a elimina aprecierea privind caracterul arbitrar al măsurilor dispuse de către procuror - deseori extrem de subiectivă - atât a persoanelor implicate în soluționarea unei cauze penale, a profesioniștilor, cât și a opiniei publice, asupra regulilor ce guvernează efectuarea urmăririi penale, generând previzibilitate și caracterul unitar al modului de interpretare și aplicare a normelor de procedură penală, conducând la adecvarea conduitei procesuale a persoanelor și autorităților implicate, activ sau pasiv, în aplicarea normelor procedurale, inclusiv sub aspectul generării unui efect inhibitor al formulării unor cereri și excepții devenite vădit nefondate sau sub aspectul reconfigurării abordării instituției delegării efectuării unor acte de urmărire penală de către procuror.

S-a arătat că sesizarea ridică în fața instanței supreme stabilirea existenței/inexistenței unor raporturi de tip normă generală - normă specială, respectiv clarificarea limitelor de aplicare a unor dispoziții derogative de la norme de procedură a căror încălcare este sancționată cu nulitatea absolută.

Potrivit dispozițiilor art. 324 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, urmărirea penală se efectuează de către procuror în două ipoteze distincte: a) în mod obligatoriu, în cazurile prevăzute de lege [cum este situația prevăzută de art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală], potrivit art. 324 alin. (1) din Codul de procedură penală; b) în ipoteza prevăzută de art. 324 alin. (2) din Codul de procedură penală, urmărirea penală este efectuată opțional, voluntar de către procuror.

În ambele ipoteze, procurorul este considerat organ de urmărire penală, inclusiv în raport cu prevederile art. 201 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală, atrăgând, în conformitate cu prevederile art. 201 alin. (2) din Codul de procedură penală, aplicarea, în ceea ce privește delegarea dispusă de către organul de urmărire penală, în favoarea unui organ judiciar inferior, a dispozițiilor art. 200 din Codul de procedură penală.

S-a subliniat că raportul de subordonare ierarhic funcțională a ofițerilor și agenților de poliție judiciară detașați la D.I.I.C.O.T. este necontestat, aspect ce determină aprecierea calității acestora de organ de urmărire penală inferior, din punct de vedere procedural, față de procurorul din cadrul structurii specializate, aspect ce rezultă din prevederile de ansamblu cuprinse în art. 55 din Codul de procedură penală, în mod specific din cele cuprinse în art. 55 alin. (6) din Codul de procedură penală, aspect ce se regăsește și în raport cu organele de cercetare penală ale poliției judiciare din cadrul birourilor locale de combatere a criminalității organizate, din structura Inspectoratului General al Poliției Române.

S-a menționat că, față de dispozițiile art. 7 alin. (1) și (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78 din 16 noiembrie 2016, delegarea efectuării unor acte de urmărire penală de către procurorul structurii specializate, ce este obligat să efectueze urmărirea penală, către organele judiciare din subordine, este apreciată ca nefiind în niciun fel condiționată sau limitată la prevederile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală sau art. 200 combinat cu art. 201 din Codul de procedură penală, în măsura în care actele efectuate din dispoziția procurorului sunt considerate a fi efectuate în numele acestuia.

Conținutul și efectele acestei dispoziții sunt neclare, putând intra în contradicție cu prevederile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, în raport cu eventuala aplicare a prevederilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, raportate la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 302/2017, care a constatat ca fiind neconstituțională soluția legislativă ce nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei, a organului de urmărire penală.

Ca atare, s-a opinat că este necesar a se clarifica dacă sintagma "sunt efectuate în numele acestuia" asigură actelor efectuate un caracter nemijlocit, fiind considerate acte efectuate chiar de către procuror, situație în care limitările și condiționările prevăzute de art. 324 și, respectiv, art. 200 combinat cu art. 201 din Codul de procedură penală nu mai au eficiență sau au caracterul unor acte efectuate de către organul de urmărire penală prin intermediul organului delegat, fiind valabil efectuate numai dacă se regăsesc în cadrul limitelor delegării și îndeplinesc condițiile prevăzute de lege cu privire la delegare.

De asemenea, s-a apreciat că este necesar a se clarifica dacă normele de procedură prevăzute de art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală reprezintă o normă specială în raport cu cele conținute de art. 200 și art. 201 din Codul de procedură penală sau dacă prevederile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală se completează cu cele prevăzute de art. 200 și 201 din Codul de procedură penală - în mod specific, în ipoteza în care procurorul efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, potrivit unei prevederi legale.

În măsura în care prevederile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt considerate norme speciale în raport cu prevederile art. 200 și 201 din Codul de procedură penală, efectul concret al acestei interpretări ar conferi procurorului, în calitate de organ de urmărire penală, capacitatea de a face inaplicabile prevederile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, fără o justificare concretă, verificabilă în cadrul controlului judiciar atribuit judecătorului de cameră preliminară, chiar și în situația existenței posibilității de a efectua acte de urmărire penală din competența obligatorie, transferând caracterul obligatoriu, onerativ, al prevederilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală într-unul opțional, supletiv, sau limitat la actele prevăzute de art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală.

În acest context, raportat la sancțiunea prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, a unei eventuale încălcări a dispozițiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, efectuarea cvasitotalității actelor de urmărire penală prin delegarea dispusă de procurorul ce efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, în favoarea unor ofițeri sau agenți de poliție judiciară ce efectuează aceste acte în numele său, se impune a se clarifica dacă poate fi supusă controlului judiciar efectuat de către judecătorul de cameră preliminară, în aplicarea dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală, prin raportare concretă la respectarea dispozițiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, în raport cu o anumită proporție, un anumit volum al efectuării actelor prin delegare, luând în considerare spiritul dispozițiilor ce instituie norme obligatorii de competență materială, sau controlul judiciar se limitează doar la verificarea formală a existenței dispoziției scrise de delegare. IV. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării.

În urma consultării instanțelor de judecată, s-a constatat că opiniile conturate nu sunt unitare, cu precizarea că hotărârile judecătorești atașate nu reflectă existența unei divergențe jurisprudențiale asupra problematicii prezentei proceduri preliminare. 43. 1) Cu privire la prima problemă supusă dezlegării, respectiv incidența dispozițiilor art. 201 din Codul de procedură penală privind condițiile delegării în ipoteza reglementată de art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că delegarea unor acte de urmărire penală către organele de cercetare ale poliției judiciare, de către procuror, într-o cauză în care urmărirea penală este obligatoriu a fi efectuată de acesta, este condiționată de respectarea respectivelor dispoziții, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de: curțile de apel București, Brașov, Iași, Bacău, Galați, Suceava, Timișoara și Craiova, tribunalele Cluj, Bistrița-Năsăud, Brăila, Neamț, Prahova, Ilfov, Hunedoara, Sălaj, Vaslui, Gorj, Mehedinți și Dolj și judecătoriile Ploiești, Iași, Pașcani, Răducăneni, Vaslui, Huși, Bârlad, Buftea, Rupea, Baia Mare, Buzău, Câmpina, Vălenii de Munte, Craiova, Băilești, Segarcea, Târgu Jiu, Deva, Hațeg, Petroșani, Drobeta-Turnu Severin, Corabia, Novaci, Strehaia, Motru și Bolintin-Vale.

În opinia contrară, s-a apreciat că delegarea efectuării actelor de urmărire penală dată organelor de cercetare penală ale poliției judiciare de către procuror nu este condiționată de realizarea condițiilor prevăzute de art. 201 cu referire la art. 200 din Codul de procedură penală, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de tribunalele Giurgiu, Ialomița, Teleorman, Constanța, Brașov, Sibiu, Alba, Covasna, Iași, Galați, Tulcea și Olt, precum și de Tribunalul București și instanțele arondate acestuia și judecătoriile Alba Iulia, Onești, Brăila, Cornetu, Roșiori de Vede, Zimnicea, Alexandria, Turnu Măgurele, Videle, Negrești-Oaș, Hârlău, Râmnicu Sărat, Caracal, Calafat, Târgu Cărbunești, Vânju Mare și Orșova.

În cadrul ambelor opinii, s-a exprimat însă necesitatea emiterii de către procuror a unei ordonanțe, cu respectarea condiției negative prevăzute de art. 200 alin. (2) din Codul de procedură penală, privind actele și măsurile procesuale care nu pot face obiectul delegării. 46. 2) În ceea ce privește cea de-a doua problemă supusă dezlegării, respectiv limitele delegării actelor de urmărire penală în cauzele în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că delegarea nu este limitată la ipoteza imposibilității efectuării acestora de către procuror însuși sau la un/o anume volum/proporție, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curțile de apel București, Galați, Bacău, Suceava și Timișoara, tribunalele Ialomița, Ilfov, Sibiu, Alba, Sălaj, Constanța, Iași, Brăila, Covasna, Tulcea, Dolj și Olt și judecătoriile Ploiești, Cornetu, Videle, Rupea, Întorsura Buzăului, Onești, Hârlău, Răducăneni, Huși, Alba Iulia, Baia Mare, Negrești-Oaș, Brăila, Câmpina, Vălenii de Munte, Caracal, Vânju Mare, Orșova, Novaci, Strehaia și Bolintin-Vale.

În argumentarea opiniei exprimate, instanțele mai sus amintite au precizat, în esență, că dispozițiile legale nu impun o asemenea limitare.

În opinia contrară, s-a apreciat că delegarea este limitată la ipoteza imposibilității efectuării acestora de procuror și/sau la un/o anume volum/proporție, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curțile de apel Craiova și Iași, tribunalele Cluj, Bistrița-Năsăud, Giurgiu, Teleorman, Prahova, Hunedoara, Galați, Neamț, Vaslui, Gorj și Mehedinți, precum și de Tribunalul București și instanțele arondate acestuia și judecătoriile Iași, Pașcani, Buzău, Vaslui, Bârlad, Buftea, Roșiori de Vede, Zimnicea, Alexandria, Turnu Măgurele, Craiova, Băilești, Segarcea, Târgu Jiu, Deva, Hațeg, Petroșani, Drobeta-Turnu Severin, Târgu Cărbunești, Calafat și Corabia.

Argumentele prezentate în susținerea acestei opinii s-au referit fie la dispozițiile art. 200 alin. (1) din Codul de procedură penală, fie au antamat chestiuni vizând natura actelor de urmărire penală delegate și exercitarea atributului delegării în limitele scopului în care a fost reglementat. 50. 3) Referitor la cea de-a treia problemă supusă dezlegării, respectiv dacă dispozițiile art. 7 alin. (1) și alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78 din 16 noiembrie 2016 privind efectuarea unor acte de urmărire penală de către ofițerii și agenții de poliție judiciară detașați la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din dispoziția procurorului, în numele acestuia, înlătură dispozițiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, opiniile exprimate de instanțe au fost în sensul că dispozițiile legale menționate nu înlătură obligativitatea efectuării urmăririi penale de procuror.

Au fost exprimate izolat opinii care nu se circumscriu însă limitelor în care chestiunea de drept a fost supusă dezlegării. V. Examenul jurisprudenței în materie 1. Jurisprudența națională relevantă

În materialul transmis de curțile de apel au fost identificate mai multe hotărâri judecătorești relevante pentru problemele de drept ridicate în speță, fiind pronunțate în procedura de cameră preliminară în cauze în care urmărirea penală a avut ca obiect infracțiuni date în competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Astfel, hotărârile judecătorești transmise conturează caracterul unitar al jurisprudenței în materie, în sensul că normele procesual penale nu instituie o limită cantitativă sau calitativă a actelor de urmărire penală ce pot fi delegate de procuror și nici existența unei situații excepționale; efectuarea urmăririi penale de către procuror nu presupune ca toate actele de urmărire penală sau majoritatea acestora, sub aspect numeric, să fie realizate de către acesta; cât privește caracterul propriu al urmăririi penale, acesta rezidă în efectuarea de către procuror a tuturor actelor de dispoziție care nu pot forma obiectul delegării raportat la art. 200 alin. (2) din Codul de procedură penală.

În acest sens, sunt relevante considerentele următoarelor hotărâri prin care au fost considerate ca nefondate cererile privind excluderea de probe din motive similare: Încheierea nr. 66/CP din data de 7 mai 2021, pronunțată de Tribunalul Iași - Secția penală, în Dosarul nr. 1.073/99/2021/a1; Încheierea nr. 141/CP din data de 27 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași - Secția penală, în Dosarul nr. 7.008/99/2019/a1; Încheierea nr. 162/2021 din data de 6 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția penală, în Dosarul nr. 219/112/2021/a1; Decizia penală nr. 41/2022 din data de 10 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori, în Dosarul nr. 1.594/112/2021/a1; Încheierea nr. 62/CP/2021 din data de 28 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția penală, în Dosarul nr. 219/112/2021/a1 și Încheierea din data de 18 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția penală, în Dosarul nr. 4.565/112/2017/a1. 2. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție 55. 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 21 din 7 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 4 februarie 2021, relevantă sub aspectul admisibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. 56. 2.2. În ceea ce privește deciziile de speță, la nivelul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate următoarele hotărâri în care a fost analizată problema de drept supusă dezlegării: - Încheierea nr. 135 din 15 februarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, prin care s-a reținut că: " … în ceea ce privește critica formulată de contestatorul A privind nerespectarea competenței materiale și personale a organului de urmărire penală, nelegalitatea administrării probelor exclusiv de organele de cercetare penală, ca urmare a delegării, iar nu în mod nemijlocit de către procuror, Înalta Curte reține că, în situațiile în care este obligatorie efectuarea urmăririi penale de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de urmărire penală să fie realizate de organele de cercetare penală ale poliției judiciare, prin delegare, conform art. 324 alin. (3) și art. 201 din Codul de procedură penală. Sub un prim aspect, se constată că în speță au existat mai multe ordonanțe de delegare a organelor de cercetare penală a poliției judiciare,... însă actele/activitățile delegate nu sunt dintre cele exceptate de la delegare, care ar fi trebuit să fie efectuate exclusiv de procuror, personal, prevăzute în mod expres de dispozițiile art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală. Cât privește ordonanța de delegare a procurorului, având ca obiect audierea de martori de către organele de poliție, aceasta nu trebuie să cuprindă în mod obligatoriu identitatea exactă a persoanelor care urmează să fie audiate, fiind suficient ca aceasta să facă referire la alte elemente de natură a le identifica. De asemenea, este legală audierea martorilor realizată în baza unei ordonanțe prin care procurorul dispune, cu caracter general, audierea oricărei persoane identificate de organul de poliție și care cunoaște informații utile cauzei. Menționarea expresă a identității martorilor audiați de organul de cercetare penală în cuprinsul ordonanței de delegare, astfel cum a susținut contestatorul inculpat, nu reprezintă o cerință de legalitate prevăzută de vreo dispoziție procedurală, în practică un astfel de demers fiind, de cele mai multe ori, imposibil și deloc practic. Ca atare, critica inculpatului A privind ordonanța de delegare din 31.07.2020, prin care organul de cercetare penală a fost delegat să identifice și să audieze martorii oculari ai evenimentului sesizat, fără menționarea numelor acestora, nu pune în discuție o problemă de competență a organului de cercetare penală (sancționat cu nulitatea), ci vizează forma ordonanței de delegare, astfel că solicitarea de excludere a probelor administrate în baza delegării este neîntemeiată. - Încheierea nr. 363 din 16 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, care cuprinde, între altele, următoarele considerente: " … în situațiile în care este obligatorie efectuarea urmăririi penale de către procuror, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca acesta să poată dispune ca anumite acte de urmărire penală să fie realizate de organele de cercetare penală ale poliției judiciare, prin delegare, conform art. 324 alin. (3) și art. 201 din Codul de procedură penală. Reținând aceste considerente teoretice, judecătorul de cameră preliminară precizează că sensul dispoziției legale, ultim menționată, este acela de a se evita delegarea efectuării tuturor actelor de urmărire penală, practic a delegării totale a competenței, iar nu de a se stabili punctual și individualizat fiecare act ce trebuie efectuat, pentru că în practică ar fi imposibil, fiind o serie de situații în care organul de cercetare penală este delegat să efectueze un anumit act, iar în urma efectuării acelui act la fața locului se impune realizarea unor noi acte de urmărire penală. În acest caz, dacă nu ar exista o marjă de libertate a organului de cercetare penală să îndeplinească și actele care rezultă din efectuarea primului act s-ar restrânge în mod nejustificat sensul dispoziției de reglementare a art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală. Ordonanțele amintite, respectiv din data de 21.09.2020 și 10.06.2020, sunt motivate, în primul rând, de o mai bună administrare a activității, soluționarea cu celeritate a cauzei și desfășurarea în bune condiții a urmăririi penale, precum și de necesitatea de a se stabili toate persoanele care au legătură cu activitatea infracțională cercetată, îndeplinind astfel cerințele art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală. Astfel, ordonanța procurorului având ca obiect, printre alte mijloace de probă, și audierea de martori de către organele de poliție nu trebuie să cuprindă în mod obligatoriu identitatea exactă a persoanelor care urmează să fie audiate, fiind suficient ca procurorul de caz să dispună, cu caracter general, audierea oricărei persoane identificate de organul de poliție și care cunoaște informații utile cauzei. Faptul că procurorul a apreciat că pentru buna desfășurare a activității de urmărire penală se impune delegarea unor lucrători de poliție judiciară nu afectează sub niciun aspect legalitatea probelor astfel obținute, întrucât Codul de procedură penală dispune expres că procurorul are această posibilitate, iar lucrătorul de poliție judiciară este obligat să aducă la îndeplinire această delegare de atribuții. Orice altă interpretare ar suprima o dispoziție expresă a art. 324 din Codul de procedură penală și, mai mult, ar lăsa fără nicio aplicare norma procedurală ce stabilește că lucrătorii de poliție judiciară sunt sub conducerea și supravegherea procurorului, iar dispozițiile sunt obligatorii și prioritare. În acest context, examinând aspectele prezentate de inculpat cu privire la nelegalitatea audierii martorilor indicați (fila 127 din dosarul I.C.C.J), judecătorul de cameră preliminară constată că aceștia au fost audiați de organele de cercetare penală cu respectarea dispozițiilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, respectiv în baza ordonanțelor de delegare emise de procuror, având în vedere că urmărirea penală s-a efectuat în condițiile art. 88 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 coroborat cu art. 56 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, deci obligatoriu de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție raportat la calitatea de magistrat a inculpatului. Totodată, din conținutul celor două ordonanțe vizate de criticile de nelegalitate ale inculpatului, reiese faptul că obiectul delegării ofițerilor de poliție judiciară l-a constituit exclusiv efectuarea unor acte procedurale specifice fazei de urmărire penală (administrarea unor mijloace de probă) permise de prevederile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală și nu a unor acte procesuale prevăzute în competența exclusivă a procurorului și care nu ar putea forma obiectul acestui demers. Sub acest aspect, este relevant faptul că activitățile efectuate în cauză de către organele de poliție judiciară se înscriu între activitățile ce puteau fi valabil delegate de către procuror și nu vizează efectuarea în întregime a acestor activități de urmărire penală ce ar fi implicat o nerespectare a dispoziției legale ce reglementează competența exclusivă a procurorului în cauză. De asemenea, judecătorul de cameră preliminară precizează că nu poate fi întemeiată solicitarea inculpatului privind constatarea necompetenței organelor de cercetare penală și de aplicare a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) raportat la art. 56 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală și a Deciziei CCR nr. 302/2017 raportat la faptul că, în cauzele în care competența de efectuare a urmăririi penale îi aparține în mod exclusiv procurorului, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competența, se verifică prin raportare la procuror, iar nu la organul de cercetare penală al poliției judiciare delegat de procuror să efectueze anumite acte de urmărire penală, cum greșit se susține în cuprinsul excepțiilor invocate. Aspectele menționate se regăsesc și în considerentele Deciziei nr. 21 din 7 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, jurisprudență la care face referire, de altfel, chiar și inculpatul. Pe de altă parte, trebuie subliniat că mențiunea din ordonanța de delegare referitoare la "administrarea oricăror mijloace de probă care să contribuie la soluționarea cauzei sub toate aspectele", în raport cu care apărarea a invocat nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează competența exclusivă a procurorului în efectuarea urmăririi penale (subsecvent încălcării dispozițiilor legale ce reglementează dreptul de delegare și limitele în care procurorul poate dispune ca anumite activități să se efectueze de organele de cercetare penală), nu afectează valabilitatea actelor de urmărire penală efectuate în cauză prin delegare, în condițiile în care activitățile astfel realizate se regăsesc între cele ce puteau fi valabil delegate organului de cercetare penală, potrivit art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală și, în niciun caz, în speță, nu se poate reține ca urmărirea penală să fi fost efectuată în întregime de organele de cercetare penală. 3. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept supusă analizei. VI. Jurisprudența internațională relevantă

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată, pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. VII. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunilor de drept supuse examinării, fiind transmise următoarele puncte de vedere:

Universitatea de Vest din Timișoara - Facultatea de Drept, Centrul de cercetări în Științe penale a opinat în sensul că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

Astfel, s-a menționat că, în ceea ce privește a treia condiție, și anume ca problema de drept, obiect al sesizării, să fie aptă să influențeze soluționarea fondului cauzei, este necesar a se avea în vedere considerentele Deciziei nr. 21 din 7 iulie 2020, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, o chestiune de drept formulată în următorii termeni: "Dacă lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare și în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor."

S-a mai arătat că accepțiunea sintagmei "soluționare pe fond a cauzei" în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală rezultă din aceleași considerente ale deciziei de mai sus: "În acest sens, jurisprudența completurilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 14/2017 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 28 iunie 2017, Decizia nr. 21/2019 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019, Decizia nr. 11/2014 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, Decizia nr. 23/2014 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014), prin care s-a statuat că, din perspectiva condiției ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei, trebuie să se înțeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecințelor de natură civilă, (...) dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal, este fără echivoc".

Cu referire la natura întrebărilor din prezenta sesizare s-a apreciat că: Toate cele trei întrebări [dacă delegarea întemeiată pe prevederile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală este sau nu este condiționată de respectarea dispozițiilor art. 200 și 201 din Codul de procedură penală, dacă delegarea este limitată la ipoteza imposibilității efectuării actului de către procuror sau la un/o anume volum/proporție a efectuării actelor de urmărire penală prin delegare și dacă dispozițiile art. 7 alin. (1) și (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2016 derogă sau nu de la prevederile art. 56 alin. (3), art. 200 și art. 201 din Codul de procedură penală] nu contribuie în mod determinant la rezolvarea acțiunii penale și/sau civile, ci la modul în care operează delegarea de competență. Această problemă este subsidiară rezolvării fondului.

În cauzele în care competența de efectuare a urmăririi penale este a procurorului, analiza legalității administrării probelor se face prin raportare la competența acestuia, iar nu a organului de cercetare penală, care nu are nicio competență în efectuarea urmăririi penale. Or, în speță, nu s-au invocat excepții de necompetență a procurorului pentru a putea fi luată în discuție o asemenea nelegalitate, ci o necompetență a organelor poliției judiciare delegate. În consecință, soluționarea contestației în camera preliminară nu depinde de problemele de drept invocate, întrucât verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competența, se realizează prin raportare la procuror, iar nu la alte organe.

În legătură directă cu condiția legăturii chestiunii de drept ridicate cu soluționarea fondului cauzei, se impune a se avea în vedere și împrejurarea ca problema de drept ridicată să fie o veritabilă problemă de drept penal și/sau procesual penal, cu caracter dificil, să aibă caracter de noutate și să merite o rezolvare de principiu, în raport cu potențialul de a genera interpretări diferite în practica judiciară. Această condiție este expresia principiului de minimis non curat praetor, opinându-se că, în speță, nici aceasta nu este îndeplinită.

Cele tr