Decizia nr. 65 din 2 octombrie 2023

Pe rol se află soluţionarea cauzei având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 8.371/118/2021/a1*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: ” 1. Aplicarea dispoziţiilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală – în cauze în care urmărirea penală este obligatoriu a fi efectuată de către procuror – constând în delegarea de către procurorul care efectuează urmărirea penală a efectuării unor acte de urmărire penală către organele de cercetare ale poliţiei judiciare este sau nu este condiţionată de respectarea dispoziţiilor art. 201 din Codul de procedură penală, cu trimitere la dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură penală?

În aplicarea dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală – cu eventuala incidenţă a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, corelate cu Decizia nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale – este sau nu este limitată delegarea efectuării unui act de urmărire penală, de către procurorul ce efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, la ipoteza imposibilităţii efectuării actului de către acesta sau la un/o anume volum/proporţie al/a efectuării actelor de urmărire penală prin delegare?

Dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă nr. 78 din 16 noiembrie 2016 a Guvernului României, aprobată prin Legea nr. 120/2018, înlătură efectele dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală – eventual corelate cu cele ale art. 201 din Codul de procedură penală, cu trimitere la dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură penală – în sensul că actele de urmărire penală efectuate de către ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară detaşaţi la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, din dispoziţia procurorului, sunt considerate acte de urmărire penală efectuate nemijlocit de către procuror în exercitarea atribuţiei de efectuare în mod obligatoriu a urmăririi penale, fără alte condiţionări în afara efectuării acestora din dispoziţia scrisă a procurorului?” 2. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost legal constituit, conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 3 aprilie 2023. 3. Şedinţa a fost prezidată de preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Elena-Mihaela Mustaţă, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 3 aprilie 2023.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar penal.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Oana Burnel, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că au fost transmise hotărâri relevante pronunţate în materie şi opiniile magistraţilor din cadrul următoarelor instanţe: Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Alba, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Braşov, Tribunalul Brăila, Tribunalul Bucureşti şi instanţele arondate acestuia, Tribunalul Cluj, Tribunalul Constanţa, Tribunalul Covasna, Tribunalul Dolj, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Gorj, Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Iaşi, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Neamţ, Tribunalul Olt, Tribunalul Prahova, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Tulcea, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Alba Iulia, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Băileşti, Judecătoria Bârlad, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Brăila, Judecătoria Buftea, Judecătoria Buzău, Judecătoria Calafat, Judecătoria Caracal, Judecătoria Câmpina, Judecătoria Corabia, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Craiova, Judecătoria Deva, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Haţeg, Judecătoria Hârlău, Judecătoria Huşi, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Întorsura Buzăului, Judecătoria Motru, Judecătoria Negreşti-Oaş, Judecătoria Novaci, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Orşova, Judecătoria Paşcani, Judecătoria Petroşani, Judecătoria Ploieşti, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Râmnicu Sărat, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Rupea, Judecătoria Segarcea, Judecătoria Strehaia, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Vălenii de Munte, Judecătoria Vânju Mare, Judecătoria Videle şi Judecătoria Zimnicea.

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că prezenta sesizare este inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

Astfel, a arătat că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a sesizării privind existenţa unei chestiuni de drept de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată, susţinând că prezenta sesizare tinde, de fapt, la rezolvarea unor aspecte ce ţin de particularităţile modului în care s-a derulat urmărirea penală, iar nu la o dezlegare de principiu a unor chestiuni de drept care să fie lămuritoare în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 200 alin. (1) şi (2) şi art. 201 din Codul de procedură penală.

A menţionat că, prin prima întrebare formulată, se urmăreşte, în realitate, clarificarea corelaţiei dintre normele procesual penale ce reglementează instituţia delegării, ca dispoziţie generală şi, respectiv, specială.

Cu privire la cea de-a doua întrebare a arătat că se pune problema incidenţei nulităţii absolute a actelor de urmărire penală efectuate de organele de cercetare, în urma delegării de către procurorul care are competenţa de a efectua urmărirea penală, fiind vorba, practic, de limitarea delegării, or condiţiile acesteia sunt în mod expres prevăzute de dispoziţiile art. 324 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală.

De altfel, a susţinut că şi în considerentele Deciziei nr. 21/2020, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, se face vorbire, în mod expres, de limitele delegării.

Referitor la cea de-a treia întrebare a învederat că din lecturarea încheierii de sesizare se poate observa că aceasta este desprinsă din cea de-a doua întrebare formulată, vizând un caz particular de delegare.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 25 aprilie 2023, Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: ” 1. Aplicarea dispoziţiilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală – în cauze în care urmărirea penală este obligatoriu a fi efectuată de către procuror – constând în delegarea de către procurorul care efectuează urmărirea penală a efectuării unor acte de urmărire penală către organele de cercetare ale poliţiei judiciare este sau nu este condiţionată de respectarea dispoziţiilor art. 201 din Codul de procedură penală, cu trimitere la dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură penală? 2. În aplicarea dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală – cu eventuala incidenţă a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, corelate cu Decizia nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale – este sau nu este limitată delegarea efectuării unui act de urmărire penală, de către procurorul ce efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, la ipoteza imposibilităţii efectuării actului de către acesta sau la un/o anume volum/proporţie al/a efectuării actelor de urmărire penală prin delegare? 3. Dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă nr. 78 din 16 noiembrie 2016 a Guvernului României, aprobată prin Legea nr. 120/2018, înlătură efectele dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală – eventual corelate cu cele ale art. 201 din Codul de procedură penală, cu trimitere la dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură penală – în sensul că actele de urmărire penală efectuate de către ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară detaşaţi la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, din dispoziţia procurorului, sunt considerate acte de urmărire penală efectuate nemijlocit de către procuror în exercitarea atribuţiei de efectuare în mod obligatoriu a urmăririi penale, fără alte condiţionări în afara efectuării acestora din dispoziţia scrisă a procurorului?” II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpatul H.E. împotriva încheierii din data de 10 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Constanţa.

Prin încheierea contestată, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Constanţa a respins, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpatul H.E., trimis în judecată prin rechizitoriul din data de 10 noiembrie 2021, emis de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Constanţa, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane, prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a), b) din Codul penal raportat la art. 182 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, art. 41 alin. (1) din Codul penal şi art. 77 lit. a) din Codul penal, tentativă la trafic de persoane, prevăzută de art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 217 din Codul penal şi art. 210 alin. (1) lit. b) din Codul penal, în referire la art. 182 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal şi art. 77 lit. a) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a) din Codul penal combinat cu art. 210 alin. (1) lit. b) din Codul penal raportat la art. 182 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1), (4) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, art. 41 alin. (1) din Codul penal şi art. 77 lit. a) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal şi viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. f) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.

Instanţa de trimitere a reţinut în cuprinsul încheierii de sesizare că, prin memoriul depus la data de 28 ianuarie 2021, inculpatul H.E., prin apărătorul ales, în temeiul art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, a formulat mai multe cereri şi excepţii adresate judecătorului de cameră preliminară, astfel: 1. excepţia de nelegalitate a actelor de urmărire penală efectuate în cauză prin raportare la încălcarea dispoziţiilor art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, coroborat cu dispoziţiile art. 201 din Codul de procedură penală, combinat cu art. 200 din Codul de procedură penală, constând în nesocotirea dispoziţiilor ce atribuie procurorului, în mod obligatoriu, competenţa de a efectua urmărirea penală, ca urmare a efectuării, de către acesta, în mod nemijlocit, doar a câte unei audieri a inculpaţilor, celelalte acte de urmărire penală fiind efectuate, prin delegare, de către organele de poliţie judiciară din cadrul Biroului de Combatere a Criminalităţii Organizate Constanţa, fără ca procurorul să justifice imposibilitatea efectuării în mod nemijlocit a acestor acte, conform art. 201 din Codul de procedură penală, combinat cu art. 200 din Codul de procedură penală; 2. excepţia de nelegalitate a ascultării ca martor a două persoane vătămate care s-au constituit parte vătămată; 3. nelegalitatea administrării probelor constând în ascultarea persoanelor audiate de către organul de urmărire penală, deşi aceasta era obligatorie la audierea unora dintre părţile vătămate, care erau minori, fiind contestată menţiunea din proceseleverbale de ascultare privind lipsa mijloacelor tehnice; 4. nerespectarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil; 5. neregularitatea actului de sesizare a instanţei, privind descrierea deficitară a faptei reţinute în sarcina acestui inculpat.

În consecinţă, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a tuturor actelor de urmărire penală, efectuate cu încălcarea prevederilor legale şi excluderea probelor nelegal administrate din ansamblul materialului probator.

În primul ciclu procesual al procedurii desfăşurate în camera preliminară, prin încheierea din data de 15 martie 2022, judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanţe de judecată a respins, ca nefondate, excepţiile şi cererile formulate de inculpatul H.E.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpatul H.E.

Prin încheierea din 7 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, s-a dispus admiterea contestaţiei formulate de inculpatul H.E., fiind desfiinţată, în parte, încheierea contestată, pentru lipsa de motivare a dispoziţiei de respingere a cererilor şi excepţiilor formulate de inculpat, precum şi rejudecarea acestora de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Constanţa.

În cel de-al doilea ciclu procesual, inculpatul H.E. a susţinut aceleaşi cereri şi excepţii, subliniind că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la înregistrarea audierilor s-a datorat efectuării acestor acte de urmărire de către organul judiciar delegat, la sediul acestuia – sediul Biroului de Combatere a Criminalităţii Organizate Constanţa -, iar nu la sediul unităţii de parchet, unde existau mijloacele tehnice necesare, tocmai în contextul delegării efectuării acestor acte.

Prin încheierea din data de 10 noiembrie 2022, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Constanţa a respins, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpatul H.E., expunând următoarele argumente: 1. În ceea ce priveşte aplicarea art. 200 şi art. 201 din Codul de procedură penală, „… delegarea fiind realizată pentru respectarea principiului celerităţii, iar ca motiv al delegării, art. 201, cu referire la art. 200 din Codul de procedură penală, trebuie remarcat că şi încărcătura cauzelor şi a actelor efectuate de procuror poate determina legal o delegare, nefiind dovedită vreo nelegalitate care să fi avut loc cu ocazia audierilor efectuate în faza urmăririi penale”. 2. În ceea ce priveşte nerespectarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil, „. . . se constată că urmărirea penală a fost începută in rem, deoarece nu existau date suficiente care să conducă la o anumită persoană. Nu orice nemulţumire sau dezavantaj faţă de inculpat, dar act procedural care respectă legea, reprezintă o încălcare a dreptului la apărare”. 3. „În ceea ce priveşte nelegalitatea audierii în calitate de martor a numitelor… şi… precizează că depoziţiile au fost coroborate cu restul probatoriului pentru a putea aprecia că acele persoane sunt vătămate, iar dispoziţiile Codului de procedură penală obligă (la – n.r.) respectarea anumitor prevederi în momentul în care o persoană este audiată în calitate de martor, prevederi care au fost respectate, nefiind nimic de natura evidenţei, cum afirmă apărarea, deoarece orice nelegalitate trebuie dovedită în mod expres spre a fi admisă.”

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpatul H.E., criticând modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor formulate/invocate, reiterând susţinerile şi argumentele expuse la prima instanţă.

În susţinerea unuia dintre motivele contestaţiei s-au solicitat, în vederea verificării îndeplinirii condiţiilor art. 200 din Codul de procedură penală de către procuror la emiterea actului de delegare, relaţii privind imposibilitatea efectuării actelor de urmărire ce au făcut obiectul delegării, cererea fiind admisă.

Prin Adresa nr. 64/II/2023, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Constanţa a comunicat mai multe motive în considerarea cărora s-a concluzionat că procurorul s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a efectua personal toate activităţile de urmărire penală care s-au desfăşurat pe parcursul a circa cinci luni, sub imperativul celerităţii reclamate de măsurile preventive. S-a menţionat că urmărirea penală a presupus investigarea a numeroase infracţiuni, cercetarea şi audierea unui număr mare de persoane şi utilizarea unor metode speciale de cercetare si supraveghere pe o arie teritorială extinsă, cauza având o complexitate medie spre mare. Totodată, au fost expuse activităţile în care a fost implicat procurorul de caz în perioada de referinţă: efectuarea urmăririi penale în 147 de dosare, cu 170 de suspecţi sau inculpaţi, dintre care 26 având măsuri preventive; soluţionarea a 13 lucrări generale (petiţii, informări ş.a.); participarea la trei şedinţe de judecată; efectuarea timp de patru săptămâni a serviciului pe unitate ce presupune asigurarea permanenţei la evenimente (24 de ore din 24) şi asigurarea zilnică a serviciului de audienţe. S-a precizat că, în anul 2021, procurorul de caz nu a putut efectua nicio zi de concediu de odihnă.

La termenul de judecată din data de 13 aprilie 2023, completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, învestit cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpat, a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se statueze asupra problemelor de drept expuse anterior.

În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei privind chestiunea de drept supusă dezlegării. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

S-a susţinut că solicitarea pronunţării unei hotărâri prealabile apare ca necesară şi pentru a elimina aprecierea privind caracterul arbitrar al măsurilor dispuse de către procuror – deseori extrem de subiectivă – atât a persoanelor implicate în soluţionarea unei cauze penale, a profesioniştilor, cât şi a opiniei publice, asupra regulilor ce guvernează efectuarea urmăririi penale, generând previzibilitate şi caracterul unitar al modului de interpretare şi aplicare a normelor de procedură penală, conducând la adecvarea conduitei procesuale a persoanelor şi autorităţilor implicate, activ sau pasiv, în aplicarea normelor procedurale, inclusiv sub aspectul generării unui efect inhibitor al formulării unor cereri şi excepţii devenite vădit nefondate sau sub aspectul reconfigurării abordării instituţiei delegării efectuării unor acte de urmărire penală de către procuror.

S-a arătat că sesizarea ridică în faţa instanţei supreme stabilirea existenţei/inexistenţei unor raporturi de tip normă generală – normă specială, respectiv clarificarea limitelor de aplicare a unor dispoziţii derogative de la norme de procedură a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută.

Potrivit dispoziţiilor art. 324 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, urmărirea penală se efectuează de către procuror în două ipoteze distincte: a) în mod obligatoriu, în cazurile prevăzute de lege [cum este situaţia prevăzută de art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală], potrivit art. 324 alin. (1) din Codul de procedură penală; b) în ipoteza prevăzută de art. 324 alin. (2) din Codul de procedură penală, urmărirea penală este efectuată opţional, voluntar de către procuror.

În ambele ipoteze, procurorul este considerat organ de urmărire penală, inclusiv în raport cu prevederile art. 201 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală, atrăgând, în conformitate cu prevederile art. 201 alin. (2) din Codul de procedură penală, aplicarea, în ceea ce priveşte delegarea dispusă de către organul de urmărire penală, în favoarea unui organ judiciar inferior, a dispoziţiilor art. 200 din Codul de procedură penală.

S-a subliniat că raportul de subordonare ierarhic funcţională a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară detaşaţi la D.I.I.C.O.T. este necontestat, aspect ce determină aprecierea calităţii acestora de organ de urmărire penală inferior, din punct de vedere procedural, faţă de procurorul din cadrul structurii specializate, aspect ce rezultă din prevederile de ansamblu cuprinse în art. 55 din Codul de procedură penală, în mod specific din cele cuprinse în art. 55 alin. (6) din Codul de procedură penală, aspect ce se regăseşte şi în raport cu organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare din cadrul birourilor locale de combatere a criminalităţii organizate, din structura Inspectoratului General al Poliţiei Române.

S-a menţionat că, faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78 din 16 noiembrie 2016, delegarea efectuării unor acte de urmărire penală de către procurorul structurii specializate, ce este obligat să efectueze urmărirea penală, către organele judiciare din subordine, este apreciată ca nefiind în niciun fel condiţionată sau limitată la prevederile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală sau art. 200 combinat cu art. 201 din Codul de procedură penală, în măsura în care actele efectuate din dispoziţia procurorului sunt considerate a fi efectuate în numele acestuia.

Conţinutul şi efectele acestei dispoziţii sunt neclare, putând intra în contradicţie cu prevederile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, în raport cu eventuala aplicare a prevederilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, raportate la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302/2017, care a constatat ca fiind neconstituţională soluţia legislativă ce nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei, a organului de urmărire penală.

Ca atare, s-a opinat că este necesar a se clarifica dacă sintagma „sunt efectuate în numele acestuia” asigură actelor efectuate un caracter nemijlocit, fiind considerate acte efectuate chiar de către procuror, situaţie în care limitările şi condiţionările prevăzute de art. 324 şi, respectiv, art. 200 combinat cu art. 201 din Codul de procedură penală nu mai au eficienţă sau au caracterul unor acte efectuate de către organul de urmărire penală prin intermediul organului delegat, fiind valabil efectuate numai dacă se regăsesc în cadrul limitelor delegării şi îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege cu privire la delegare.

De asemenea, s-a apreciat că este necesar a se clarifica dacă normele de procedură prevăzute de art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală reprezintă o normă specială în raport cu cele conţinute de art. 200 şi art. 201 din Codul de procedură penală sau dacă prevederile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală se completează cu cele prevăzute de art. 200 şi 201 din Codul de procedură penală – în mod specific, în ipoteza în care procurorul efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, potrivit unei prevederi legale.

În măsura în care prevederile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt considerate norme speciale în raport cu prevederile art. 200 şi 201 din Codul de procedură penală, efectul concret al acestei interpretări ar conferi procurorului, în calitate de organ de urmărire penală, capacitatea de a face inaplicabile prevederile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, fără o justificare concretă, verificabilă în cadrul controlului judiciar atribuit judecătorului de cameră preliminară, chiar şi în situaţia existenţei posibilităţii de a efectua acte de urmărire penală din competenţa obligatorie, transferând caracterul obligatoriu, onerativ, al prevederilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală într-unul opţional, supletiv, sau limitat la actele prevăzute de art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală.

În acest context, raportat la sancţiunea prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, a unei eventuale încălcări a dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, efectuarea cvasitotalităţii actelor de urmărire penală prin delegarea dispusă de procurorul ce efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, în favoarea unor ofiţeri sau agenţi de poliţie judiciară ce efectuează aceste acte în numele său, se impune a se clarifica dacă poate fi supusă controlului judiciar efectuat de către judecătorul de cameră preliminară, în aplicarea dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală, prin raportare concretă la respectarea dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, în raport cu o anumită proporţie, un anumit volum al efectuării actelor prin delegare, luând în considerare spiritul dispoziţiilor ce instituie norme obligatorii de competenţă materială, sau controlul judiciar se limitează doar la verificarea formală a existenţei dispoziţiei scrise de delegare. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării.

În urma consultării instanţelor de judecată, s-a constatat că opiniile conturate nu sunt unitare, cu precizarea că hotărârile judecătoreşti ataşate nu reflectă existenţa unei divergenţe jurisprudenţiale asupra problematicii prezentei proceduri preliminare. 43. 1) Cu privire la prima problemă supusă dezlegării, respectiv incidenţa dispoziţiilor art. 201 din Codul de procedură penală privind condiţiile delegării în ipoteza reglementată de art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că delegarea unor acte de urmărire penală către organele de cercetare ale poliţiei judiciare, de către procuror, într-o cauză în care urmărirea penală este obligatoriu a fi efectuată de acesta, este condiţionată de respectarea respectivelor dispoziţii, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de: curţile de apel Bucureşti, Braşov, Iaşi, Bacău, Galaţi, Suceava, Timişoara şi Craiova, tribunalele Cluj, Bistriţa-Năsăud, Brăila, Neamţ, Prahova, Ilfov, Hunedoara, Sălaj, Vaslui, Gorj, Mehedinţi şi Dolj şi judecătoriile Ploieşti, Iaşi, Paşcani, Răducăneni, Vaslui, Huşi, Bârlad, Buftea, Rupea, Baia Mare, Buzău, Câmpina, Vălenii de Munte, Craiova, Băileşti, Segarcea, Târgu Jiu, Deva, Haţeg, Petroşani, Drobeta-Turnu Severin, Corabia, Novaci, Strehaia, Motru şi Bolintin-Vale.

În opinia contrară, s-a apreciat că delegarea efectuării actelor de urmărire penală dată organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare de către procuror nu este condiţionată de realizarea condiţiilor prevăzute de art. 201 cu referire la art. 200 din Codul de procedură penală, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de tribunalele Giurgiu, Ialomiţa, Teleorman, Constanţa, Braşov, Sibiu, Alba, Covasna, Iaşi, Galaţi, Tulcea şi Olt, precum şi de Tribunalul Bucureşti şi instanţele arondate acestuia şi judecătoriile Alba Iulia, Oneşti, Brăila, Cornetu, Roşiori de Vede, Zimnicea, Alexandria, Turnu Măgurele, Videle, Negreşti-Oaş, Hârlău, Râmnicu Sărat, Caracal, Calafat, Târgu Cărbuneşti, Vânju Mare şi Orşova.

În cadrul ambelor opinii, s-a exprimat însă necesitatea emiterii de către procuror a unei ordonanţe, cu respectarea condiţiei negative prevăzute de art. 200 alin. (2) din Codul de procedură penală, privind actele şi măsurile procesuale care nu pot face obiectul delegării. 46. 2) În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă supusă dezlegării, respectiv limitele delegării actelor de urmărire penală în cauzele în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că delegarea nu este limitată la ipoteza imposibilităţii efectuării acestora de către procuror însuşi sau la un/o anume volum/proporţie, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Bucureşti, Galaţi, Bacău, Suceava şi Timişoara, tribunalele Ialomiţa, Ilfov, Sibiu, Alba, Sălaj, Constanţa, Iaşi, Brăila, Covasna, Tulcea, Dolj şi Olt şi judecătoriile Ploieşti, Cornetu, Videle, Rupea, Întorsura Buzăului, Oneşti, Hârlău, Răducăneni, Huşi, Alba Iulia, Baia Mare, Negreşti-Oaş, Brăila, Câmpina, Vălenii de Munte, Caracal, Vânju Mare, Orşova, Novaci, Strehaia şi Bolintin-Vale.

În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au precizat, în esenţă, că dispoziţiile legale nu impun o asemenea limitare.

În opinia contrară, s-a apreciat că delegarea este limitată la ipoteza imposibilităţii efectuării acestora de procuror şi/sau la un/o anume volum/proporţie, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Craiova şi Iaşi, tribunalele Cluj, Bistriţa-Năsăud, Giurgiu, Teleorman, Prahova, Hunedoara, Galaţi, Neamţ, Vaslui, Gorj şi Mehedinţi, precum şi de Tribunalul Bucureşti şi instanţele arondate acestuia şi judecătoriile Iaşi, Paşcani, Buzău, Vaslui, Bârlad, Buftea, Roşiori de Vede, Zimnicea, Alexandria, Turnu Măgurele, Craiova, Băileşti, Segarcea, Târgu Jiu, Deva, Haţeg, Petroşani, Drobeta-Turnu Severin, Târgu Cărbuneşti, Calafat şi Corabia.

Argumentele prezentate în susţinerea acestei opinii s-au referit fie la dispoziţiile art. 200 alin. (1) din Codul de procedură penală, fie au antamat chestiuni vizând natura actelor de urmărire penală delegate şi exercitarea atributului delegării în limitele scopului în care a fost reglementat. 50. 3) Referitor la cea de-a treia problemă supusă dezlegării, respectiv dacă dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78 din 16 noiembrie 2016 privind efectuarea unor acte de urmărire penală de către ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară detaşaţi la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism din dispoziţia procurorului, în numele acestuia, înlătură dispoziţiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, opiniile exprimate de instanţe au fost în sensul că dispoziţiile legale menţionate nu înlătură obligativitatea efectuării urmăririi penale de procuror.

Au fost exprimate izolat opinii care nu se circumscriu însă limitelor în care chestiunea de drept a fost supusă dezlegării. V. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă

În materialul transmis de curţile de apel au fost identificate mai multe hotărâri judecătoreşti relevante pentru problemele de drept ridicate în speţă, fiind pronunţate în procedura de cameră preliminară în cauze în care urmărirea penală a avut ca obiect infracţiuni date în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Astfel, hotărârile judecătoreşti transmise conturează caracterul unitar al jurisprudenţei în materie, în sensul că normele procesual penale nu instituie o limită cantitativă sau calitativă a actelor de urmărire penală ce pot fi delegate de procuror şi nici existenţa unei situaţii excepţionale; efectuarea urmăririi penale de către procuror nu presupune ca toate actele de urmărire penală sau majoritatea acestora, sub aspect numeric, să fie realizate de către acesta; cât priveşte caracterul propriu al urmăririi penale, acesta rezidă în efectuarea de către procuror a tuturor actelor de dispoziţie care nu pot forma obiectul delegării raportat la art. 200 alin. (2) din Codul de procedură penală.

În acest sens, sunt relevante considerentele următoarelor hotărâri prin care au fost considerate ca nefondate cererile privind excluderea de probe din motive similare: Încheierea nr. 66/CP din data de 7 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Iaşi – Secţia penală, în Dosarul nr. 1.073/99/2021/a1; Încheierea nr. 141/CP din data de 27 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi – Secţia penală, în Dosarul nr. 7.008/99/2019/a1; Încheierea nr. 162/2021 din data de 6 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală, în Dosarul nr. 219/112/2021/a1; Decizia penală nr. 41/2022 din data de 10 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. 1.594/112/2021/a1; Încheierea nr. 62/CP/2021 din data de 28 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia penală, în Dosarul nr. 219/112/2021/a1 şi Încheierea din data de 18 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia penală, în Dosarul nr. 4.565/112/2017/a1. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 55. 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 21 din 7 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 4 februarie 2021, relevantă sub aspectul admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. 56. 2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate următoarele hotărâri în care a fost analizată problema de drept supusă dezlegării: – Încheierea nr. 135 din 15 februarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care s-a reţinut că: ” ………. în ceea ce priveşte critica formulată de contestatorul A privind nerespectarea competenţei materiale şi personale a organului de urmărire penală, nelegalitatea administrării probelor exclusiv de organele de cercetare penală, ca urmare a delegării, iar nu în mod nemijlocit de către procuror, Înalta Curte reţine că, în situaţiile în care este obligatorie efectuarea urmăririi penale de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de urmărire penală să fie realizate de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare, prin delegare, conform art. 324 alin. (3) şi art. 201 din Codul de procedură penală. Sub un prim aspect, se constată că în speţă au existat mai multe ordonanţe de delegare a organelor de cercetare penală a poliţiei judiciare,… însă actele/activităţile delegate nu sunt dintre cele exceptate de la delegare, care ar fi trebuit să fie efectuate exclusiv de procuror, personal, prevăzute în mod expres de dispoziţiile art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală. Cât priveşte ordonanţa de delegare a procurorului, având ca obiect audierea de martori de către organele de poliţie, aceasta nu trebuie să cuprindă în mod obligatoriu identitatea exactă a persoanelor care urmează să fie audiate, fiind suficient ca aceasta să facă referire la alte elemente de natură a le identifica. De asemenea, este legală audierea martorilor realizată în baza unei ordonanţe prin care procurorul dispune, cu caracter general, audierea oricărei persoane identificate de organul de poliţie şi care cunoaşte informaţii utile cauzei. Menţionarea expresă a identităţii martorilor audiaţi de organul de cercetare penală în cuprinsul ordonanţei de delegare, astfel cum a susţinut contestatorul inculpat, nu reprezintă o cerinţă de legalitate prevăzută de vreo dispoziţie procedurală, în practică un astfel de demers fiind, de cele mai multe ori, imposibil şi deloc practic. Ca atare, critica inculpatului A privind ordonanţa de delegare din 31.07.2020, prin care organul de cercetare penală a fost delegat să identifice şi să audieze martorii oculari ai evenimentului sesizat, fără menţionarea numelor acestora, nu pune în discuţie o problemă de competenţă a organului de cercetare penală (sancţionat cu nulitatea), ci vizează forma ordonanţei de delegare, astfel că solicitarea de excludere a probelor administrate în baza delegării este neîntemeiată. – Încheierea nr. 363 din 16 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, care cuprinde, între altele, următoarele considerente: ” ………. în situaţiile în care este obligatorie efectuarea urmăririi penale de către procuror, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca acesta să poată dispune ca anumite acte de urmărire penală să fie realizate de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare, prin delegare, conform art. 324 alin. (3) şi art. 201 din Codul de procedură penală. Reţinând aceste considerente teoretice, judecătorul de cameră preliminară precizează că sensul dispoziţiei legale, ultim menţionată, este acela de a se evita delegarea efectuării tuturor actelor de urmărire penală, practic a delegării totale a competenţei, iar nu de a se stabili punctual şi individualizat fiecare act ce trebuie efectuat, pentru că în practică ar fi imposibil, fiind o serie de situaţii în care organul de cercetare penală este delegat să efectueze un anumit act, iar în urma efectuării acelui act la faţa locului se impune realizarea unor noi acte de urmărire penală. În acest caz, dacă nu ar exista o marjă de libertate a organului de cercetare penală să îndeplinească şi actele care rezultă din efectuarea primului act s-ar restrânge în mod nejustificat sensul dispoziţiei de reglementare a art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală. Ordonanţele amintite, respectiv din data de 21.09.2020 şi 10.06.2020, sunt motivate, în primul rând, de o mai bună administrare a activităţii, soluţionarea cu celeritate a cauzei şi desfăşurarea în bune condiţii a urmăririi penale, precum şi de necesitatea de a se stabili toate persoanele care au legătură cu activitatea infracţională cercetată, îndeplinind astfel cerinţele art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală. Astfel, ordonanţa procurorului având ca obiect, printre alte mijloace de probă, şi audierea de martori de către organele de poliţie nu trebuie să cuprindă în mod obligatoriu identitatea exactă a persoanelor care urmează să fie audiate, fiind suficient ca procurorul de caz să dispună, cu caracter general, audierea oricărei persoane identificate de organul de poliţie şi care cunoaşte informaţii utile cauzei. Faptul că procurorul a apreciat că pentru buna desfăşurare a activităţii de urmărire penală se impune delegarea unor lucrători de poliţie judiciară nu afectează sub niciun aspect legalitatea probelor astfel obţinute, întrucât Codul de procedură penală dispune expres că procurorul are această posibilitate, iar lucrătorul de poliţie judiciară este obligat să aducă la îndeplinire această delegare de atribuţii. Orice altă interpretare ar suprima o dispoziţie expresă a art. 324 din Codul de procedură penală şi, mai mult, ar lăsa fără nicio aplicare norma procedurală ce stabileşte că lucrătorii de poliţie judiciară sunt sub conducerea şi supravegherea procurorului, iar dispoziţiile sunt obligatorii şi prioritare. În acest context, examinând aspectele prezentate de inculpat cu privire la nelegalitatea audierii martorilor indicaţi (fila 127 din dosarul I.C.C.J), judecătorul de cameră preliminară constată că aceştia au fost audiaţi de organele de cercetare penală cu respectarea dispoziţiilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, respectiv în baza ordonanţelor de delegare emise de procuror, având în vedere că urmărirea penală s-a efectuat în condiţiile art. 88 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 coroborat cu art. 56 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, deci obligatoriu de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie raportat la calitatea de magistrat a inculpatului. Totodată, din conţinutul celor două ordonanţe vizate de criticile de nelegalitate ale inculpatului, reiese faptul că obiectul delegării ofiţerilor de poliţie judiciară l-a constituit exclusiv efectuarea unor acte procedurale specifice fazei de urmărire penală (administrarea unor mijloace de probă) permise de prevederile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală şi nu a unor acte procesuale prevăzute în competenţa exclusivă a procurorului şi care nu ar putea forma obiectul acestui demers. Sub acest aspect, este relevant faptul că activităţile efectuate în cauză de către organele de poliţie judiciară se înscriu între activităţile ce puteau fi valabil delegate de către procuror şi nu vizează efectuarea în întregime a acestor activităţi de urmărire penală ce ar fi implicat o nerespectare a dispoziţiei legale ce reglementează competenţa exclusivă a procurorului în cauză. De asemenea, judecătorul de cameră preliminară precizează că nu poate fi întemeiată solicitarea inculpatului privind constatarea necompetenţei organelor de cercetare penală şi de aplicare a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) raportat la art. 56 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală şi a Deciziei CCR nr. 302/2017 raportat la faptul că, în cauzele în care competenţa de efectuare a urmăririi penale îi aparţine în mod exclusiv procurorului, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competenţa, se verifică prin raportare la procuror, iar nu la organul de cercetare penală al poliţiei judiciare delegat de procuror să efectueze anumite acte de urmărire penală, cum greşit se susţine în cuprinsul excepţiilor invocate. Aspectele menţionate se regăsesc şi în considerentele Deciziei nr. 21 din 7 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, jurisprudenţă la care face referire, de altfel, chiar şi inculpatul. Pe de altă parte, trebuie subliniat că menţiunea din ordonanţa de delegare referitoare la „administrarea oricăror mijloace de probă care să contribuie la soluţionarea cauzei sub toate aspectele”, în raport cu care apărarea a invocat nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează competenţa exclusivă a procurorului în efectuarea urmăririi penale (subsecvent încălcării dispoziţiilor legale ce reglementează dreptul de delegare şi limitele în care procurorul poate dispune ca anumite activităţi să se efectueze de organele de cercetare penală), nu afectează valabilitatea actelor de urmărire penală efectuate în cauză prin delegare, în condiţiile în care activităţile astfel realizate se regăsesc între cele ce puteau fi valabil delegate organului de cercetare penală, potrivit art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală şi, în niciun caz, în speţă, nu se poate reţine ca urmărirea penală să fi fost efectuată în întregime de organele de cercetare penală. 3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept supusă analizei. VI. Jurisprudenţa internaţională relevantă

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată, pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. VII. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunilor de drept supuse examinării, fiind transmise următoarele puncte de vedere:

Universitatea de Vest din Timişoara – Facultatea de Drept, Centrul de cercetări în Ştiinţe penale a opinat în sensul că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

Astfel, s-a menţionat că, în ceea ce priveşte a treia condiţie, şi anume ca problema de drept, obiect al sesizării, să fie aptă să influenţeze soluţionarea fondului cauzei, este necesar a se avea în vedere considerentele Deciziei nr. 21 din 7 iulie 2020, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, o chestiune de drept formulată în următorii termeni: „Dacă lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare şi în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei generale anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.”

S-a mai arătat că accepţiunea sintagmei „soluţionare pe fond a cauzei” în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală rezultă din aceleaşi considerente ale deciziei de mai sus: „În acest sens, jurisprudenţa completurilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 14/2017 – publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 28 iunie 2017, Decizia nr. 21/2019 – publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019, Decizia nr. 11/2014 – publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, Decizia nr. 23/2014 – publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014), prin care s-a statuat că, din perspectiva condiţiei ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, (…) dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, este fără echivoc”.

Cu referire la natura întrebărilor din prezenta sesizare s-a apreciat că: Toate cele trei întrebări [dacă delegarea întemeiată pe prevederile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală este sau nu este condiţionată de respectarea dispoziţiilor art. 200 şi 201 din Codul de procedură penală, dacă delegarea este limitată la ipoteza imposibilităţii efectuării actului de către procuror sau la un/o anume volum/proporţie a efectuării actelor de urmărire penală prin delegare şi dacă dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 derogă sau nu de la prevederile art. 56 alin. (3), art. 200 şi art. 201 din Codul de procedură penală] nu contribuie în mod determinant la rezolvarea acţiunii penale şi/sau civile, ci la modul în care operează delegarea de competenţă. Această problemă este subsidiară rezolvării fondului.

În cauzele în care competenţa de efectuare a urmăririi penale este a procurorului, analiza legalităţii administrării probelor se face prin raportare la competenţa acestuia, iar nu a organului de cercetare penală, care nu are nicio competenţă în efectuarea urmăririi penale. Or, în speţă, nu s-au invocat excepţii de necompetenţă a procurorului pentru a putea fi luată în discuţie o asemenea nelegalitate, ci o necompetenţă a organelor poliţiei judiciare delegate. În consecinţă, soluţionarea contestaţiei în camera preliminară nu depinde de problemele de drept invocate, întrucât verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competenţa, se realizează prin raportare la procuror, iar nu la alte organe.

În legătură directă cu condiţia legăturii chestiunii de drept ridicate cu soluţionarea fondului cauzei, se impune a se avea în vedere şi împrejurarea ca problema de drept ridicată să fie o veritabilă problemă de drept penal şi/sau procesual penal, cu caracter dificil, să aibă caracter de