ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 259/2023

Dispozițiile art. 25 din Decizia cadru 2008/909/JAI trebuie interpretate în sensul că în situația în care instanța de executare a unui mandat european de executare intenționează să aplice art. 4 parag. 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI, pentru recunoașterea hotărârii de condamnare are obligația de a solicita hotărârea și certificatul emis în temeiul Deciziei cadru 2008/909/JAI, precum și de a obține consimțământul statului de condamnare în temeiul art. 4 parag. 2 din Decizia cadru 2008/909/JAI?

Dispozițiile art. 4 parag. 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI, coroborat cu art. 25 și art. 4 parag. 2 din Decizia cadru 2008/909/JAI trebuie interpretate în sensul că refuzul de executare a unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate și recunoașterea hotărârii de condamnare fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a grațierii și suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare și fără obținerea consimțământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaștere atrage pierderea dreptului statului de condamnare de a proceda la punerea în executare a pedepsei conf. art. 22 parag. 1 din Decizia cadru 2008/909/JAI? (varianta 1) sau 2. Dispozițiile art. 22 parag. 1 din Decizia cadru 2008/909/JAI trebuie interpretate în sensul că refuzul de executare a unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate și recunoașterea hotărârii de condamnare în temeiul art. 4 parag. 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a grațierii și suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare și fără obținerea consimțământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaștere atrage pierderea dreptului statului de condamnare de a proceda la punerea în executare a pedepsei? (varianta 2).

Art. 8 parag. 1 lit. c) din Decizia cadru 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că o hotărâre de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate în temeiul căreia a fost emis un mandat european de arestare refuzat în temeiul art. 4 parag. 6, cu recunoașterea hotărârii, dar fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a grațierii și suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare și fără obținerea consimțământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaștere își pierde caracterul executoriu?

Dispozițiile art. 4 parag. 5 din Decizia cadru 2002/584/JAI trebuie interpretate în sensul că o hotărâre de refuz al executării unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate și de recunoaștere a hotărârii de condamnare în temeiul art. 4 parag. 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI, dar fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a grațierii și suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare (stat membru UE) și fără obținerea consimțământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaștere, reprezintă o hotărâre de "condamnare pentru aceleași fapte de o țară terță"? În cazul în care se răspunde afirmativ la cea de a patra întrebare,

Dispozițiile art. 4 parag. 5 din Decizia cadru 2002/584/JAI trebuie interpretate în sensul că o hotărâre de refuz al executării unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate și de recunoaștere a hotărârii de condamnare în temeiul art. 4 parag. 6 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, cu suspendarea executării pedepsei potrivit legii statului de executare, reprezintă o "sentință în curs de executare" în cazul în care supravegherea condamnatului încă nu a început? Biroul Executări Penale al Curții de Apel București, secția a II-a penală a apreciat să sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru adresarea Curții de Justiție a Uniunii Europene a unei cereri de decizie preliminară. S-a arătat că instanța din statul de condamnare (România) a apreciat că pentru recunoașterea unei hotărâri pe cale incidentală în cadrul unei proceduri de punere în executare a unui mandat european de arestare, refuzat în temeiul art. 4 parag. 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI, este necesar consimțământul statului de condamnare în temeiul art. 25 și art. 4 parag. 2 din Decizia cadru 2008/909/JAI. S-a mai apreciat că o astfel de procedură, desfășurată cu încălcarea art. 25 și art. 4 parag. 2 din Decizia cadru 2008/909/JAI nu poate avea niciun efect juridic cu privire la hotărârea de condamnare pe teritoriul altor state membre. Totodată, s-a mai reținut că atâta vreme cât nu s-a comunicat începerea executării pedepsei privative de libertate prin încarcerarea persoanei condamnate (și nici măcar prin începerea supravegherii persoanei condamnare), statul de condamnare (România) își păstrează pe deplin dreptul de a pune în executare hotărârile pronunțate pe teritoriul său, în raport de dispozițiile art. 22 parag. 1 din Decizia cadru 2008/909/JAI. O astfel de procedură nu ar putea fi opusă statului de condamnare, nici de statul care a recunoscut-o și nici de un alt stat membru U.E. căruia i se solicită executarea mandatului european de arestare, iar hotărârea de recunoaștere nu reprezintă o "hotărâre de condamnare pentru aceleași fapte" nici în sensul art. 4 parag. 5 și nici în sensul art. 3 parag. 2 din Decizia cadru 2002/584/JAI. Instanța din Grecia a invocat art. 4 parag. 5 din Decizia cadru 2002/584/JAI ca temei pentru refuzarea punerii în executare a mandatului european de arestare, deși hotărârea de condamnare pronunțată de România a fost recunoscută pe teritoriul Italiei (stat al U.E.) și nu pe teritoriul unui stat terț, astfel că din acest motiv întrebările adresate C.J.U.E. fac referire la aceste dispoziții și nu la cele prev. de art. 3 parag. 2 din Decizia cadru 2002/584/JAI. S-a mai reținut că inclusiv în situația în care hotărârea de recunoaștere ar putea fi interpretată ca fiind o "hotărâre de condamnare pentru aceleași fapte", o pedeapsă privativă de libertate nu poate fi considerată ca fiind în faza de executare decât prin încarcerarea persoanei condamnate, nefiind suficient a se dispune suspendarea executării pedepsei (măsură care nici nu era luată, de altfel, la momentul analizei mandatului european de arestare de către Grecia, condamnatul fiind în așteptarea soluției Tribunalului de Supraveghere). S-a solicitat a se constata că există un aparent conflict între maniera de interpretare de către instanțele implicate în această procedură (România, Italia și Grecia) a normelor de corelare a celor două decizii cadru și a efectelor juridice pe care încălcarea acestor dispoziții le pot produce, astfel încât apare necesară clarificarea modului de interpretare a normelor europene pentru ca dispozițiile să fie interpretate și aplicate unitar în statele membre. Totodată, s-a considerat că de interpretarea oferită de C.J.U.E. depinde soluționarea speței deduse judecății, deoarece în funcție de aceasta va fi soluționată contestația la executare ce are ca obiect validitatea mandatului național și a mandatului european de arestare, soluțiile previzibile fiind diametral opuse. Au fost identificate următoarele hotărâri relevante din jurisprudența CJUE: C-665/20 PPU, hotărârea din 29 aprilie 2021 "În plus, modul de redactare a articolului 4 pct. 5 din decizia-cadru este, la rândul său, aproape identic cu cel al articolului 3 pct. 2 din aceasta, numai că primul privește cazul unei persoane judecate definitiv pentru aceleași fapte "de o țară terță", în timp ce al doilea vizează cazul unei persoane care a făcut obiectul unei hotărâri definitive pentru aceleași fapte "într-un stat membru". (parag. 49) În această privință, trebuie arătat că respectiva condiție potrivit căreia sentința trebuie să fi fost executată sau să se afle în acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul țării de condamnare, în măsura în care are ca efect, în cazul în care nu este îndeplinită, să impună predarea persoanei căutate pentru ca aceasta să fie urmărită penal sau să execute pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva sa, contribuie la realizarea obiectivului mecanismului mandatului european de arestare care constă în a preveni, în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție, impunitatea infracțiunilor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandat european de arestare - Garanție de returnare în statul de executare), C-314/18, EU:C:2020:191, pct. 47, și, prin analogie, Hotărârea din 27 mai 2014, Spasic, C-129/14 PPU, EU:C:2014:586, pct. 77]. Condiția privind executarea prezintă o importanță deosebită, dat fiind că, în ipoteza în care nu este îndeplinită, aceasta are ca efect să împiedice aplicarea principiului ne bis în idem și, prin urmare, să impună predarea persoanei căutate pentru ca aceasta să fie urmărită penal sau să execute pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva sa." C-573/17, hotărârea din 24 iunie 2019 "Este necesar să se reamintească faptul că impunitatea persoanei căutate ar fi incompatibilă cu obiectivul urmărit atât de Decizia-cadru 2002/584 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2017, Poplawski, C-579/15, EU:C:2017:503, pct. 23, și Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut, C-514/17, EU:C:2018:1016, pct. 47) cât și de articolul 3 alin. (2) TUE, potrivit căruia Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate în materie, printre altele, de control la frontierele externe, de prevenire a criminalității sau de combatere a acestui fenomen [Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condiții de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, pct. 86]. Obligația impusă de articolul 4 pct. 6 din Decizia-cadru 2002/584 și amintită la pct. 86 din prezenta hotărâre este de a asigura, în caz de refuz al executării MEA, preluarea efectivă de către statul membru de executare a pedepsei privative de libertate, trebuie să se arate că această obligație presupune un veritabil angajament al acestui stat de a executa pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva persoanei căutate, chiar dacă, în orice caz, simpla împrejurare că acest stat se declară "dispus" să asigure executarea pedepsei respective nu poate fi considerată de natură să justifice un asemenea refuz. Rezultă că orice refuz de a executa un MEA trebuie să fie precedat de verificarea, de către autoritatea judiciară de executare, a posibilității de a executa în mod real pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern (Hotărârea din 29 iunie 2017, Poplawski, C-579/15, EU:C:2017:503, pct. 22). Rezultă că posibilitatea conferită autorității judiciare de executare de a refuza, în temeiul articolului 4 pct. 6 menționat, predarea persoanei căutate nu poate fi pusă în aplicare decât dacă această autoritate, după ce a verificat, pe de o parte, că această persoană rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, și, pe de altă parte, că pedeapsa privativă de libertate pronunțată de statul membru emitent împotriva acestei persoane poate fi efectiv executată în statul membru de executare, apreciază că există un interes legitim care să justifice executarea pedepsei aplicate în statul membru emitent pe teritoriul statului membru de executare (Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut, C-514/17, EU:C:2018:1016, pct. 37)." În concluzie, s-a solicitat instanței să aprecieze, în contextul menționat, dacă este afectată validitatea mandatului național de punere în executare a pedepsei închisorii și a mandatului european de arestare vizând pe persoana condamnată A., având în vedere hotărârea din 08.09.2021 a Curții de Apel a Marii Egee și cea a Curții de Apel Napoli din data de 15.09.2020, respectiv dacă este necesară clarificarea modului de interpretare a normelor europene pentru ca dispozițiile să fie interpretate și aplicate unitar în statele membre. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen. A fost atașat Dosarul nr. x/2008; corespondența României cu Italia și Grecia în legătură cu acest caz, inclusiv sentința pronunțată la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, hotărârea din 08.09.2021 a Curții de Apel a Marii Egee și actele emise de autoritățile italiene cu privire la stadiul executării; referatele întocmite la data de 18.08.2021, respectiv 11.10.2021 de Biroul Executări Penale din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală; un model orientativ de încheiere prin care se sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Prin încheierea din 26.10.2021 pronunțată în Dosarul nr. x/2021 s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia completului S1 C15F, învestit cu Dosarul nr. x/2021, în vederea discutării reunirii. Prin încheierea din 19.11.2021 pronunțată în Dosarul nr. x/2021 s-a dispus reunirea celor două cauze pentru o mai bună înfăptuire a justiției, având în vedere motivele invocate de contestatorul-condamnat și de Biroul de executări penale din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală și temeiul identic invocat - art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen. Prin încheierea din 06.12.2021 s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității contestației la executare invocate de procuror, arătându-se că deși există identitate de persoană și de temei, apărările sunt diferite de cele invocate cu ocazia soluționării contestației la executare care a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 Biroul de executări penale din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală a comunicat la datele de 06.12.2021 și 07.12.2021 înscrisuri noi. La solicitarea instanței, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Napoli a comunicat informații suplimentare. Prin încheierea din 11.02.2022, în baza art. 19 alin. (3) lit. b) TUE rap. la art. 267 TFUE s-a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, fiind redate întrebările propuse de judecătorul delegat din cadrul Biroului de executări penale din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală (în cazul întrebării nr. 2 fiind aleasă prima variantă). În consecință, s-a dispus suspendarea cauzei. Pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost înregistrată cauza C-179/22. La data de 22.07.2022 a fost înregistrată adresa nr. x/22.07.20222 a Ministerului Justiției, însoțită de o serie de înscrisuri (ordonanța Tribunalului de supraveghere din Napoli din 28.06.2022) fiind scanată în dosarul electronic, fără a se regăsi fizic la dosar. Cu toate acestea, avocatul ales al contestatorului-condamnat a depus o copie în ședința publică. La data de 18.01.2023 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a adresat Curții de Apel București o cerere de informații, menționând următoarele: În urma unor decizii ale Curții Constituționale a României și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, referitoare la prescripția răspunderii penale, Corte d`appelo di Napoli (Curtea de Apel din Napoli) a dat, la data de 11.10.2022, o ordonanță devenită irevocabilă la 06.11.2022, prin care această curte de apel: - a revocat decizia de recunoaștere a sentinței de condamnare penală din 10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală pe care o adoptase prin hotărârea din 15.09.2020; - a menținut refuzul de a preda persoana condamnată autorităților române, astfel cum s-a decis prin hotărârea din 15.09.2020 și - a dispus cu caracter definitiv să se pună capăt executării sentinței de condamnare care fusese recunoscută. În acest context, C.J.U.E. a solicitat Curții de Apel București, secția I penală, să indice, până la 17.02.2023, dacă, în lumina acestor ultime informații, dorește să își mențină cererea de decizie preliminară sau, în caz contrar, dacă dorește să își modifice întrebările preliminare pe care le-a adresat Curții în această cauză. Ca urmare a repartizării cauzei prezentului complet de judecată, după soluționarea unei declarații de abținere, a fost emisă o adresă către Biroul de executări penale din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală pentru a comunica dacă ulterior datei de 11.10.2022 au fost primite înscrisuri noi de la autoritățile judiciare italiene privind cauza de față, respectiv dacă mandatul de executare a pedepsei închisorii a fost anulat ca urmare a admiterii vreunei căi extraordinare de atac. La data de 23.01.2023 grefierul Curții de Justiție a informat instanța de trimitere că prin decizia din 11.01.2023 președintele C.J.U.E., în temeiul art. 55 alin. (1) lit. b) din Regulamentul de procedură, a suspendat procedura. La data de 26.01.2023 Biroul de executări penale din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală a comunicat informațiile solicitate. Termenul de judecată din 02.03.2023 a fost preschimbat prin rezoluție la solicitarea contestatorului-condamnat la data de astăzi, 02.02.2022. Curtea a pus în discuție la termenul de judecată utilitatea trimiterii preliminare având în vedere revocarea hotărârii de recunoaștere a hotărârii române de către autoritățile italiene. Pentru motivele arătate în practicaua prezentei s-a hotărât retragerea cererii de decizie preliminară. În acest context, după luarea concluziilor procurorului și contestatorului-condamnat Curtea a repus cauza pe rol și a acordat cuvântul în dezbateri, reținând cauza spre soluționare. Prima instanță a reținut că premisele care au stat la baza formulării celor două contestații la executare reunite au fost generate de sentința pronunțata la data de 15.09.2020, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, prin care Curtea de Apel din Napoli a refuzat predarea persoanei solicitate A. în baza mandatului european de arestare nr. x/08.02.2019 emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și, în același timp, a recunoscut Sentința penală nr. 148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și executarea acesteia pe teritoriul Italiei, respectiv de Hotărârea nr. 3/08.09.2021 a Curții de Apel a Mării Egee prin care s-a dispus respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare nr. x/08.02.2019 emis de Curtea de Apel București reținându-se că, în conformitate cu art. 4 parag. 5 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, persoana solicitată a fost judecată irevocabil pentru aceleași fapte de un stat membru al Uniunii Europene, iar pedeapsa este în curs de executare. Se apreciază de către contestatorul-condamnat că, din moment ce a fost recunoscută și pusă în executare pe teritoriul Italiei Sentința penală nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, mandatul de executare a pedepsei închisorii emis de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală și, implicit, mandatul european de arestare emis în temeiul acestuia, nu ar mai putea fi puse în executare. Acesta a fost contextul în care instanța de judecată a formulat cererea de pronunțare de către C.J.U.E. a unei hotărâri preliminare, care să lămurească, printre altele, dacă statul român a pierdut dreptul de a solicita punerea în executare/de a pune în executare hotărârea de condamnare, un răspuns pozitiv în acest sens putând echivala cu reținerea incidenței unei cauze de împiedicare la executare. Curtea de apel a apreciat că se impune precizarea că inițial informațiile transmise de autoritățile judiciare italiene au fost contradictorii, nerezultând clar dacă A. a început executarea pedepsei, chiar și prin măsuri de probațiune, însă având în vedere informațiile furnizate ulterior a reieșit că doar începând cu data de 15.07.2022 acesta a început "executarea pedepsei" - ordonanța emisă de Tribunalul de Supraveghere din Napoli la data de 28.06.2022 și procesul-verbal din 15.07.2022 de luare la cunoștință de către condamnat a măsurilor de probațiune. Independent de posibilitatea autorităților judiciare italiene de a recunoaște sau nu hotărârea de condamnare pronunțată de autoritățile judiciare române în lipsa acordului statului emitent în acest sens, dispozițiile art. 22 alin. (1) și (2) din Decizia-Cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană sunt extrem de clare și evidențiază fără putință de tăgadă că doar începând din data de 15.07.2022 se putea pune în discuție posibilitatea/imposibilitatea statului român de a proceda la punerea în executare a pedepsei. Astfel, se reține de prima instanță că, potrivit alin. (1), statul emitent nu poate proceda la executarea pedepsei după ce executarea acesteia a început în statul de executare, iar conform alin. (2) dreptul de a executa sentința revine statului emitent din momentul în care este informat de către statul de executare cu privire la neexecutarea parțială a pedepsei în conformitate cu articolul 21 lit. h) (evadarea persoanei condamnate din custodie). Conform art. 25, fără a aduce atingere Deciziei-cadru 2002/584/JAI, dispozițiile prezentei decizii-cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile deciziei-cadru respective, executării pedepselor, în situațiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în cazuri în conformitate cu articolul 4 alin. (6) din decizia-cadru respectivă, sau în cazul în care, în temeiul articolului 5 alin. (3) din decizia-cadru respectivă, acesta a impus condiția ca persoana să fie returnată pentru a executa pedeapsa în statul membru în cauză, cu scopul de a se evita impunitatea persoanei respective. Așadar, dacă în caz de evadare dreptul de a executa sentința revine statului emitent, cu atât mai mult anterior începerii executării acesteia statul emitent are acest drept. Clarificarea de către C.J.U.E. a sintagmei "după ce executarea acesteia a început în statul de executare" în sensul Deciziei-Cadru 2008/909/JAI, respectiv dacă are în vedere exclusiv executarea în regim privativ de libertate a pedepsei (astfel cum rezultă în mod clar chiar din denumirea deciziei - cadru, din preambulul acesteia și din dispozițiile ei) sau conferă posibilitatea statului solicitat să procedeze la individualizarea modalității de executare conform legislației interne în regim neprivativ de libertate (deși doar instanța din statul emitent are acest atribut), ar fi prezentat în mod evident relevanță după data de 15.07.2022, când în mod oficial contestatorul-condamnat a început "executarea" pedepsei. Însă, premisele inițiale s-au modificat radical după pronunțarea ordonanței din 11.10.2022 a Curții de Apel din Napoli, secția a VIII-a penală, irevocabilă la 06.11.2022, prin care a fost revocată sentința pronunțată la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, și în curs de executare, cu menținerea refuzului de predare către România a persoanei solicitate. În consecință, s-a dispus încetarea definitivă a executării sentinței de recunoaștere. Practic, se apreciază de către prima instanță că judecătorul italian s-a substituit instanțelor române și a reținut că la data pronunțării Deciziei nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (Dosar nr. x/2008), termenul de prescripție a răspunderii penale pentru faptele pentru care contestatorul-condamnat A. a fost condamnat ar fi fost împlinit, ca urmare a aplicării art. 155 alin. (1) C. pen. 2009, reconfigurat prin decizia Curții Constituționale a României nr. 297/2018 și interpretat prin Decizia nr. 358/2022 a instanței de contencios constituțional. Aceasta în condițiile în care doar pe calea unei contestații în anulare întemeiate pe art. 426 lit. b) C. proc. pen. (cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în condițiile strict și limitativ prevăzute de lege) o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare ar putea fi desființată ca urmare a unei erori de procedură în sensul neobservării incidenței unei cauze de încetare a procesului penal, cum este și prescripția răspunderii penale, și în pofida faptului că, potrivit art. 19 alin. (2) din Deciziei-Cadru 2008/909/JAI, statul emitent (în speță România) decide în exclusivitate cu privire la cererile de revizuire a hotărârii judecătorești prin care se aplică pedeapsa care urmează a fi executată în temeiul prezentei decizii-cadru. Prin "cerere de revizuire" în sensul deciziei - cadru se înțelege orice cale de atac extraordinare aptă să conducă la desființarea/modificarea hotărârii judecătorești de condamnare. În același sens sunt și dispozițiile art. 156 alin. (4) raportat la art. 139 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judecătorească internațională în materie penală conform cărora competența judecării unei căi de atac, exercitate de persoana condamnată, după transferarea sa în statul de executare, în vederea desființării sau modificării hotărârii judecătorești de condamnare, aparține instanței române. Orice decizie în urma căreia pedeapsa sau măsura privativă de libertate încetează să mai aibă caracter executoriu, precum și hotărârea prin care instanța română competentă a soluționat respectiva cale de atac se transmit direcției de specialitate din cadrul Ministerului Justiției în vederea informării statului de executare. După cum rezultă din relațiile comunicate de Biroul de executări penale din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/07.02.2019 emis față de condamnatul A. nu a fost anulat ca urmare a admiterii vreunei căi extraordinare de atac. Concluzia evidentă este aceea că "executarea" pedepsei de către condamnatul A. a încetat pe teritoriul Republicii Italiene nu ca urmare a ajungerii "la termen", ci ca urmare a revocării sentinței pronunțate la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, prin care a fost recunoscută Sentința penală nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, revocare dispusă prin ordonanța din 11.10.2022 a Curții de Apel din Napoli, secția a VIII-a penală, irevocabilă la 06.11.2022. Practic, statul de executare - Republica Italiană - refuză în acest moment să recunoască și să pună în executare pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanța română, caz în care punerea acesteia în executare este de competența instanței române potrivit art. 159 lit. b) din Legea nr. 302/2004. În consecință, s-a concluzionat de către prima instanță că la acest moment nu există nicio împiedicare la executarea Sentinței penale nr. 148 din data de 10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală prin care condamnatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare, neimpunându-se anularea mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/07.02.2019 emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și nici retragerea mandatului european de arestare nr. x/08.02.2019. Împotriva acestei sentințe penale a declarat contestație, în termen legal, condamnatul A. Prin motivele de contestație, condamnatul A., în esență, a ară