ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 259/2023

Deliberând asupra contestației de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 22/F din data de 02 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2021, au fost respinse ca nefondate contestațiile la executare reunite formulate de contestatorul-condamnat A. (și de Biroul de Executări Penale din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală, întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a - împiedicare la executare, în legătură cu Sentința penală nr. 148/F din data de 10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2008.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11.10.2021 sub nr. x/2021, contestatorul-condamnat A. a formulat contestație la executare împotriva Sentinței penale nr. 148 din data de 10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din data de 07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțate în Dosarul nr. x/2008, solicitând să se constate incidența unui caz de imposibilitatea obiectivă de punere în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/07.02.2019 emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, cu consecința anulării acestuia.

În motivarea cererii contestatorul-condamnat prin Sentința penală nr. 148 din data de 10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțate în Dosarul nr. x/2008, s-a dispus condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la abuz în serviciu, în formă continuată, prev. de art. 248 C. pen. 1969 cu referire la art. 2481 C. pen. 1969 la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare și pentru infracțiunea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prev. de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. 1969 la pedeapsa de 3 ani închisoare.

A fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 din data de 07.02.2019 de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Prin sentința din data de 15.09.2020 pronunțată de Curtea de Apel din Napoli, definitivă Ia 26.09.2020, a fost refuzată predarea sa autorităților din România în baza mandatului european de arestare emis de către Curtea de Apel pentru executarea pedepsei rezultate din Sentința penală nr. 148 din data de 10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2008, a fost recunoscută Sentința penală nr. 148/2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2008 și s-a dispus ca pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare să se execute în Republica Italiană în conformitate cu legislația sa internă.

În baza legii interne a Republicii Italiene, în calitate de stat de executare, a beneficiat de reducerea cu 3 ani a pedepsei ca urmare a cererii privind aplicarea efectelor procedurii grațierii, precum și de deducerea din pedeapsă a 2 (două) zile de arest preventiv, pedeapsa rămasă de executat fiind de 2 ani 5 luni 28 zile de închisoare.

De asemenea, s-a dispus suspendarea executării ordinului de executare a pedepsei rezultante de 2 ani 5 luni 28 zile de închisoare, acordându-i-se dreptul la măsurile alternative la detenție, în conformitate cu legislația statului de executare.

S-a arătat că în acest moment sentința Curții de Apel din Napoli se află în faza de executare în conformitate cu legea internă a statului de executare, astfel cum rezultă și din corespondența purtată cu EUROJUST (atașată la prezenta cerere), fiind în stare de libertate ca urmare a suspendării executării, în așteptarea deciziei Tribunalului de Supraveghere din Napoli pentru acordarea măsurii alternative la detenție, astfel cum rezultă și din adresa Ministerului Justiției a Republicii Italiene din 11.08.2021 (atașată la prezenta cerere).

Cu privire la admisibilitatea contestației la executare, s-a solicitat să se aibă în vedere că la data de 19.10.2020 a depus, la aceeași instanță, o contestație la executare, aceasta formând obiectul dosarului nr. x/2020 Această contestație a fost respinsă ca nefondată, sentință rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 216/11.03.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a subliniat că motivele și apărările sunt distincte de cele pe care s-a întemeiat prima contestație la executare, având la bază înscrisuri noi care nu au fost supuse analizei instanței în cadrul dosarului nr. x/2020, respectiv Hotărârea nr. 3/08.09.2021 a Curții de Apel a Mării Egee din Republica Elenă, adresa Ministerului Justiției a Republicii Italiene din 11.08.2021, ambele emise ulterior soluționării dosarului nr. x/2020, precum și corespondența purtată cu EUROJUST.

Pentru aceste motive, s-a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 599 alin. (5) C. proc. pen.

Pe fondul contestației s-a arătat că, potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face când se ivește vreo împiedicare la executare.

Astfel, a solicitat a se observa că, prin recunoașterea de către statul italian a Sentinței penale nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și punerea acesteia în executare conform legii interne a Republicii Italiene, în calitate de stat de executare, statul român și-a pierdut dreptul de a mai urmări executarea pedepsei, ceea ce reprezintă o împiedicare la executare în sensul art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală C. proc. pen., mandatul de executare a pedepsei neputând fi pus în executare și rămânând fără obiect.

Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 156 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 cu denumirea marginală "Legea care guvernează executarea" din cuprinsul Titlului VI - Dispoziții privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, atunci când România este stat emitent, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare, este guvernată de legea statului de executare, iar amnistia sau grațierea poate fi aplicată atât de statul român, cât și de statul de executare.

Așadar, dispozițiile art. 156 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, în opinia apărării, sunt cât se poate de clare, în sensul în care atunci când România este stat emitent, executarea unei pedepse aplicate printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare este guvernată de legea statului de executare. Această normă imperativă cuprinde o singură derogare, respectiv cazul amnistiei și grațierii care pot fi aplicate și de către statul român. În rest, executarea pedepsei este guvernată exclusiv de legea statului de executare, statul emitent neavând niciun drept sau competență de a aprecia sau de a decide asupra modului în care statul de executare și-a edictat propriile legi și, după caz, le pune în aplicare.

Mai mult, hotărârea judecătorească de condamnare recunoscută de către statul de executare nu trebuie să fie recunoscută de către statul emitent, întrucât asta ar echivala cu recunoașterea unei hotărâri de recunoaștere, aspect nepermis de lege. Statul emitent trebuie să ia act de hotărârea statului de executare și să o respecte.

Acest aspect rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 156 alin. (3) cu cele ale art. 183 alin. (5) din Legea nr. 302/2004 - "atribuțiile instanței de executare" din cuprinsul Secțiunii a 2-a - "Punerea în executare a pedepsei detențiunii pe viață sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate, atunci când persoana condamnată nu se află pe teritoriul României" din Capitolul III - "Recunoașterea și executarea în alte state membre ale Uniunii Europene a hotărârilor judecătorești române prin care au fost aplicate pedepse privative de libertate" al Titlului VI - "Dispoziții privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană din Legea nr. 302/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 183 alin. (5) în forma intrării în vigoare a Legii nr. 51/2021 la data nașterii raportului juridic, în cazul în care este informată de către statul de executare cu privire la posibilitatea recunoașterii parțiale a hotărârii judecătorești de condamnare, instanța de executare comunică direcției de specialitate din cadrul Ministerului Justiției dacă este de acord cu executarea parțială sau dacă certificatul trebuie retras.

Această dispoziție legală reglementează ipoteza recunoașterii parțiale a hotărârii judecătorești de condamnare, ceea ce nu este cazul său, în condițiile în care Republica Italiana a recunoscut în integralitate hotărârea judecătorească română și a pus-o în executare în conformitate cu legea sa internă. Mai mult, Republica Italiană a aplicat dispozițiile legale privind grațierea, aspect permis și reglementat în mod expres de teza finală a art. 156 alin. (3) din Legea nr. 302/2004.

Situația sa se încadrează perfect în această ipoteză legală, România fiind stat emitent, executarea pedepsei aplicate fiind recunoscută de Curtea de Apel din Napoli, urmând a fi guvernată de legea Republicii Italiene în virtutea căreia o parte din pedeapsă a fost grațiată.

Mai mult, deși a fost condamnat în România la o pedeapsă de 5 ani și 6 luni cu executare în regim de detenție, prin decretul de suspendare al ordinului de executare s-a dispus suspendarea executării pedepsei, acordându-se opțiunea măsurilor alternative la detenție, astfel încât mandatul de executare a pedepsei închisorii nu mai poate fi pus în executare, acesta rămânând fără obiect. Este mai mult decât evident că mandatul de executare a pedepsei se emite în vederea executării pedepsei privative de libertate, acesta neputând produce efecte juridice în cazul suspendării executării pedepsei, așa cum a decis statul de executare în cazul său.

Acest aspect este întărit și de Decizia nr. 3/08.09.2021 a Curții de Apel a Mării Egee din Republica Elenă prin care aceasta a constatat că sentința pronunțată de Curtea de Apel din Napoli prin care s-a decis executarea pedepsei în Italia, conform legii italiene, se află în faza de executare, existând astfel un caz de refuz a executării mandatului european de arestare emis pe numele său și, pe cale de consecință, a hotărât neexecutarea mandatului european de arestare. La aceasta se adaugă și punctele de vedere exprimate în corespondența cu EUROJUST, potrivit cărora sentința emisă de Curtea de Apel din Napoli se consideră, conform legii italiene, în faza de executare în acest moment, în temeiul art. 4 alin. (5) din Decizia Cadru a Consiliului 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare.

Or, în condițiile în care și alt stat, în afară de statul de executare, recunoaște dreptul statului de executare de a decide asupra executării pedepsei în conformitate cu legea sa internă și nu în conformitate cu legea statului emitent, este evident că există o imposibilitate obiectivă de punere în executare a mandatului de executare a pedepsei și a mandatului european de arestare.

În continuare, contestatorul-condamnat a făcut trimitere la practica instanțelor naționale care anulează mandatul de executare a pedepsei închisorii, constatând că există un caz de împiedicare la executare, în situația în care autoritățile judiciare din statul solicitat refuză executarea mandatului european de arestare, refuz urmat de decizia acestora ca pedeapsa să fie executată pe teritoriul lor.

De altfel, din cuprinsul Deciziei nr. 15/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, rezultă că opinia majoritară a instanțelor de judecată este în sensul că o situație precum cea din cauza de față reprezintă un caz de împiedicare la executare.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 21 alin. (1) din Constituția României și art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen.

În susținerea contestației la executare au fost atașate înscrisuri în copie: Hotărârea nr. 3/08.09.2021 a Curții de Apel a Mării Egee din Republica Elenă, adresa Ministerului Justiției a Republicii Italiene din 11.08.2021, corespondența purtată cu EUROJUST, ordinul de executare pentru încarcerare și decret de suspendare a ordinului din 01.10.2020 și ordonanța din 13.10.2020 a Curții de Apel din Napoli, secția a VIII-a penală, executări penale.

Contestatorul-condamnat a mai formulat și precizări, arătând următoarele:

În baza hotărârii pronunțate de Curtea de Apel din Napoli, procurorul general adjunct a emis ordinul de executare pentru încarcerare și decret de suspendare al ordinului în temeiul art. 656 alin. (5) C. proc. pen. italian (condamnat în stare de libertate) nr. x/01.10.2020 prin care, ca urmare a deducerii perioadelor deja executate și ca urmare a cererii privind aplicarea efectelor Legi de grațierii nr. 241/31.07.2006 emisă la data de 01.10.2020 pentru o perioada de 3 ani închisoare, s-a hotărât ca pedeapsa care urmează a fi ispășită să fie de 2 ani, 5 luni și 28 de zile.

I s-a comunicat totodată condamnatului că poate fi depusă în termen de 30 de zile de la comunicare o cerere care vizează obținerea uneia dintre măsurile alternative la detenție menționate de legea statului italian.

Prin ordonanța din 13.10.2020 Curtea de Apel din Napoli, secția a VIII-a penală, Executări penale, s-a acordat beneficiul grațierii.

S-a învederat că toate aceste proceduri au fost demarate după recunoașterea hotărârii de condamnare și dispunerea executării acestora în Republica Italiană, adică în etapa de executare a hotărârii. Atât grațierea, cât și suspendarea executării pedepsei până la acordarea măsurilor alternative la detenție, au fost acordate ulterior deciziei de recunoaștere a hotărârii de condamnare, în etapa de executare a hotărârii de recunoaștere.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 15.10.2021 sub nr. x/2021, judecătorul delegat în cadrul Biroului de executări penale din cadrul Curți de Apel București, secția a II-a penală, a formulat contestație la executare în raport cu Sentința penală nr. 148 din data de 10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din data de 07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin care intimatul A. a fost condamnat definitiv pentru comiterea infracțiunilor de complicitate la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzute de art. 26 C. pen. 1969 raportat la art. 248 C. pen. 1969 cu referire la art. 2481 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 și art. 5 C. pen. și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. 1969 și art. 5 C. pen., aplicându-i-se o pedeapsă principală rezultantă de 5 ani și 6 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b C. pen. 1969, respectiv cu aplicarea art. 71 C. pen. 1969, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b C. pen. 1969.

În fapt, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, ca instanță de executare, a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 din data de 07.02.2019. Curtea de Apel București - ca instanță de executare - a emis la data de 08.02.2019 mandatul european de arestare nr. x/08.02.2019, precum și cerere de dare în urmărire internațională adresată Biroului SIRENE și Biroului Național Interpol.

În urma localizării și reținerii persoanei solicitate pe teritoriul Italiei, la data de 15.01.2020 Curtea de Apel din Napoli, cu adresa nr. x/2020, a solicitat Curții de Apel București transmiterea în regim de urgență, înaintea termenului fixat din data de 11.02.2020, a următoarelor documente: mandatul european de arestare nr. x/08.02.2019, Sentința penală nr. 148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală cu mențiunea - "irevocabilă", copia mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/07.02.2019, precum și descrierea situației de fapt reținute în sarcina persoanei condamnate A.

Curtea de Apel Napoli a dispus prin sentința pronunțata la data de 15.09.2020, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, refuzul predării persoanei solicitate A. în baza mandatului european de arestare nr. 2/08.02.2019 și, în același timp, recunoașterea Sentinței penale nr. 148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și executarea acesteia pe teritoriul Italiei, sentință comunicată Curții de Apel București la data de 30.09.2020, fără mențiuni referitoarea la punerea în executare a hotărârii recunoscute.

În cuprinsul hotărârii se reține că nu există motive obligatorii de refuz, dar persoana solicitată are reședința legală și efectivă în Italia; nu există motive pentru a impune persoanei căutate executarea pedepsei în România, din moment ce executarea aceleiași pedepse în Italia, după recunoașterea hotărârii străine, este în mai mare măsură conformă cu cerința reintegrării sale sociale.

La data de 16.11.2020 Ministerul de Justiție Italian a comunicat ordonanța din 13.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel din Napoli prin care s-a dispus grațierea a 3 ani închisoare din pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

La data de 14.06.2021, prin adresa nr. x/09.06.2021 emisă de Ministerul de Justiție din România, s-a comunicat Curții de Apel București, secția a II-a penală adresa emisă de Ministerul de Justiție al Republicii Italiene prin care se transmite copia certificatului emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Napoli, conform căruia procedura de executare este suspendată până la pronunțarea deciziei Tribunalului de Supraveghere.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a emis, la data de 11.08.2021, adresă către Ministerul de Justiție al Republicii Italiene prin care a recomunicat, atât în limba română, cât și în limba italiană, poziția autorităților judiciare române conținută în adresa emisă de Curtea de Apel București, secția a II-a penală la data de 25.06.2021 către Curtea de Apel din Napoli din care rezulta fără echivoc următoarele:

- faptul că autoritățile judiciare române nu și-au dat acordul cu privire la recunoașterea de către Republica Italiană a Sentinței penale nr. 148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală și preluarea executării pedepsei aplicate inculpatului A.

- împrejurarea că atâta timp cât nu s-a comunicat începerea executării pedepsei privative de libertate prin încarcerarea persoanei condamnate se apreciază că statul de condamnare (România) își păstrează pe deplin dreptul de a pune în executare hotărârile pronunțate pe teritoriul său, în raport de dispozițiile art. 22 parag. 1 din decizia cadru 2008/909/JAI.

La data de 09.08.2021 Biroul Național Sirene cu adresa nr. x a informat Curtea de Apel București, secția a II-a penală că la data de 09.08.2021 persoana condamnată A. a fost arestată în Mykonos - Grecia, solicitându-se transmiterea de urgență a mandatului european de arestare către autoritățile elene, atât în limba română, cât și tradus în limba greacă. Autoritățile elene au solicitat informații referitoare la valabilitatea mandatului european de arestare.

Prin hotărârea din 08.09.2021 a Curții de Apel a Marii Egee s-a dispus respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare nr. x/08.02.2019 emis de Curtea de Apel București, reținându-se că, în conformitate cu art. 4 parag. 5 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, persoana solicitată a fost judecată irevocabil pentru aceleași fapte de un stat membru al Uniunii Europene, iar pedeapsa este în curs de executare.

În cadrul acestei proceduri, Italia a comunicat Greciei că persoana solicitată a depus cerere pentru măsuri alternative, care a fost transmisă Tribunalului de Supraveghere Napoli și care urmează a fi examinată (nefiind începută efectiv supravegherea persoanei solicitate la data pronunțării asupra mandatului european de arestare). S-a mai reținut că în cazul recunoașterii unei hotărâri nu este necesar consimțământul statului de condamnare.

În acest context, s-a solicitat instanței să aprecieze asupra validității mandatului național de punere în executare a pedepsei închisorii și a mandatului european de arestare, având în vedere hotărârea din 08.09.2021 a Curții de Apel a Marii Egee și cea a Curții de Apel Napoli din data de 15.09.2020.

Totodată, față de existența unui aparent conflict între maniera de interpretare de către instanțele implicate în această procedură (România, Italia și Grecia) a normelor de corelare a Deciziei - cadru 2002/584/JAI și a Deciziei - cadru 2008/909/JAI și a efectelor juridice pe care încălcarea acestor dispoziții le pot produce, s-a solicitat instanței să formuleze o cerere de hotărâre preliminară adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a răspunde la următoarele întrebări preliminare ce privesc interpretarea art. 4 parag. 6, art. 8 parag. 1 lit. c), art. 4 parag. 5 din Decizia-cadru 2002/584/JAI și art. 22 parag. 1, art. 25, art. 4 parag. 2 din Decizia-cadru 2008/909/JAI:

sau

În cazul în care se răspunde afirmativ la cea de a patra întrebare,

Biroul Executări Penale al Curții de Apel București, secția a II-a penală a apreciat să sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru adresarea Curții de Justiție a Uniunii Europene a unei cereri de decizie preliminară.

S-a arătat că instanța din statul de condamnare (România) a apreciat că pentru recunoașterea unei hotărâri pe cale incidentală în cadrul unei proceduri de punere în executare a unui mandat european de arestare, refuzat în temeiul art. 4 parag. 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI, este necesar consimțământul statului de condamnare în temeiul art. 25 și art. 4 parag. 2 din Decizia cadru 2008/909/JAI.

S-a mai apreciat că o astfel de procedură, desfășurată cu încălcarea art. 25 și art. 4 parag. 2 din Decizia cadru 2008/909/JAI nu poate avea niciun efect juridic cu privire la hotărârea de condamnare pe teritoriul altor state membre. Totodată, s-a mai reținut că atâta vreme cât nu s-a comunicat începerea executării pedepsei privative de libertate prin încarcerarea persoanei condamnate (și nici măcar prin începerea supravegherii persoanei condamnare), statul de condamnare (România) își păstrează pe deplin dreptul de a pune în executare hotărârile pronunțate pe teritoriul său, în raport de dispozițiile art. 22 parag. 1 din Decizia cadru 2008/909/JAI.

O astfel de procedură nu ar putea fi opusă statului de condamnare, nici de statul care a recunoscut-o și nici de un alt stat membru U.E. căruia i se solicită executarea mandatului european de arestare, iar hotărârea de recunoaștere nu reprezintă o "hotărâre de condamnare pentru aceleași fapte" nici în sensul art. 4 parag. 5 și nici în sensul art. 3 parag. 2 din Decizia cadru 2002/584/JAI.

Instanța din Grecia a invocat art. 4 parag. 5 din Decizia cadru 2002/584/JAI ca temei pentru refuzarea punerii în executare a mandatului european de arestare, deși hotărârea de condamnare pronunțată de România a fost recunoscută pe teritoriul Italiei (stat al U.E.) și nu pe teritoriul unui stat terț, astfel că din acest motiv întrebările adresate C.J.U.E. fac referire la aceste dispoziții și nu la cele prev. de art. 3 parag. 2 din Decizia cadru 2002/584/JAI.

S-a mai reținut că inclusiv în situația în care hotărârea de recunoaștere ar putea fi interpretată ca fiind o "hotărâre de condamnare pentru aceleași fapte", o pedeapsă privativă de libertate nu poate fi considerată ca fiind în faza de executare decât prin încarcerarea persoanei condamnate, nefiind suficient a se dispune suspendarea executării pedepsei (măsură care nici nu era luată, de altfel, la momentul analizei mandatului european de arestare de către Grecia, condamnatul fiind în așteptarea soluției Tribunalului de Supraveghere).

S-a solicitat a se constata că există un aparent conflict între maniera de interpretare de către instanțele implicate în această procedură (România, Italia și Grecia) a normelor de corelare a celor două decizii cadru și a efectelor juridice pe care încălcarea acestor dispoziții le pot produce, astfel încât apare necesară clarificarea modului de interpretare a normelor europene pentru ca dispozițiile să fie interpretate și aplicate unitar în statele membre.

Totodată, s-a considerat că de interpretarea oferită de C.J.U.E. depinde soluționarea speței deduse judecății, deoarece în funcție de aceasta va fi soluționată contestația la executare ce are ca obiect validitatea mandatului național și a mandatului european de arestare, soluțiile previzibile fiind diametral opuse.

Au fost identificate următoarele hotărâri relevante din jurisprudența CJUE: C-665/20 PPU, hotărârea din 29 aprilie 2021

"În plus, modul de redactare a articolului 4 pct. 5 din decizia-cadru este, la rândul său, aproape identic cu cel al articolului 3 pct. 2 din aceasta, numai că primul privește cazul unei persoane judecate definitiv pentru aceleași fapte "de o țară terță", în timp ce al doilea vizează cazul unei persoane care a făcut obiectul unei hotărâri definitive pentru aceleași fapte "într-un stat membru". (parag. 49)

În această privință, trebuie arătat că respectiva condiție potrivit căreia sentința trebuie să fi fost executată sau să se afle în acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul țării de condamnare, în măsura în care are ca efect, în cazul în care nu este îndeplinită, să impună predarea persoanei căutate pentru ca aceasta să fie urmărită penal sau să execute pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva sa, contribuie la realizarea obiectivului mecanismului mandatului european de arestare care constă în a preveni, în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție, impunitatea infracțiunilor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandat european de arestare - Garanție de returnare în statul de executare), C-314/18, EU:C:2020:191, pct. 47, și, prin analogie, Hotărârea din 27 mai 2014, Spasic, C-129/14 PPU, EU:C:2014:586, pct. 77].

Condiția privind executarea prezintă o importanță deosebită, dat fiind că, în ipoteza în care nu este îndeplinită, aceasta are ca efect să împiedice aplicarea principiului ne bis în idem și, prin urmare, să impună predarea persoanei căutate pentru ca aceasta să fie urmărită penal sau să execute pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva sa."

C-573/17, hotărârea din 24 iunie 2019

"Este necesar să se reamintească faptul că impunitatea persoanei căutate ar fi incompatibilă cu obiectivul urmărit atât de Decizia-cadru 2002/584 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2017, Poplawski, C-579/15, EU:C:2017:503, pct. 23, și Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut, C-514/17, EU:C:2018:1016, pct. 47) cât și de articolul 3 alin. (2) TUE, potrivit căruia Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate în materie, printre altele, de control la frontierele externe, de prevenire a criminalității sau de combatere a acestui fenomen [Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condiții de detenție în Ungaria), C-220/18 PPU, EU:C:2018:589, pct. 86].

Obligația impusă de articolul 4 pct. 6 din Decizia-cadru 2002/584 și amintită la pct. 86 din prezenta hotărâre este de a asigura, în caz de refuz al executării MEA, preluarea efectivă de către statul membru de executare a pedepsei privative de libertate, trebuie să se arate că această obligație presupune un veritabil angajament al acestui stat de a executa pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva persoanei căutate, chiar dacă, în orice caz, simpla împrejurare că acest stat se declară "dispus" să asigure executarea pedepsei respective nu poate fi considerată de natură să justifice un asemenea refuz. Rezultă că orice refuz de a executa un MEA trebuie să fie precedat de verificarea, de către autoritatea judiciară de executare, a posibilității de a executa în mod real pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern (Hotărârea din 29 iunie 2017, Poplawski, C-579/15, EU:C:2017:503, pct. 22).

Rezultă că posibilitatea conferită autorității judiciare de executare de a refuza, în temeiul articolului 4 pct. 6 menționat, predarea persoanei căutate nu poate fi pusă în aplicare decât dacă această autoritate, după ce a verificat, pe de o parte, că această persoană rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, și, pe de altă parte, că pedeapsa privativă de libertate pronunțată de statul membru emitent împotriva acestei persoane poate fi efectiv executată în statul membru de executare, apreciază că există un interes legitim care să justifice executarea pedepsei aplicate în statul membru emitent pe teritoriul statului membru de executare (Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut, C-514/17, EU:C:2018:1016, pct. 37)."

În concluzie, s-a solicitat instanței să aprecieze, în contextul menționat, dacă este afectată validitatea mandatului național de punere în executare a pedepsei închisorii și a mandatului european de arestare vizând pe persoana condamnată A., având în vedere hotărârea din 08.09.2021 a Curții de Apel a Marii Egee și cea a Curții de Apel Napoli din data de 15.09.2020, respectiv dacă este necesară clarificarea modului de interpretare a normelor europene pentru ca dispozițiile să fie interpretate și aplicate unitar în statele membre.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen.

A fost atașat Dosarul nr. x/2008; corespondența României cu Italia și Grecia în legătură cu acest caz, inclusiv sentința pronunțată la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, hotărârea din 08.09.2021 a Curții de Apel a Marii Egee și actele emise de autoritățile italiene cu privire la stadiul executării; referatele întocmite la data de 18.08.2021, respectiv 11.10.2021 de Biroul Executări Penale din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală; un model orientativ de încheiere prin care se sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 26.10.2021 pronunțată în Dosarul nr. x/2021 s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia completului S1 C15F, învestit cu Dosarul nr. x/2021, în vederea discutării reunirii.

Prin încheierea din 19.11.2021 pronunțată în Dosarul nr. x/2021 s-a dispus reunirea celor două cauze pentru o mai bună înfăptuire a justiției, având în vedere motivele invocate de contestatorul-condamnat și de Biroul de executări penale din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală și temeiul identic invocat - art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen.

Prin încheierea din 06.12.2021 s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității contestației la executare invocate de procuror, arătându-se că deși există identitate de persoană și de temei, apărările sunt diferite de cele invocate cu ocazia soluționării contestației la executare care a făcut obiectul dosarului nr. x/2020

Biroul de executări penale din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală a comunicat la datele de 06.12.2021 și 07.12.2021 înscrisuri noi.

La solicitarea instanței, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Napoli a comunicat informații suplimentare.

Prin încheierea din 11.02.2022, în baza art. 19 alin. (3) lit. b) TUE rap. la art. 267 TFUE s-a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, fiind redate întrebările propuse de judecătorul delegat din cadrul Biroului de executări penale din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală (în cazul întrebării nr. 2 fiind aleasă prima variantă).

În consecință, s-a dispus suspendarea cauzei.

Pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost înregistrată cauza C-179/22.

La data de 22.07.2022 a fost înregistrată adresa nr. x/22.07.20222 a Ministerului Justiției, însoțită de o serie de înscrisuri (ordonanța Tribunalului de supraveghere din Napoli din 28.06.2022) fiind scanată în dosarul electronic, fără a se regăsi fizic la dosar. Cu toate acestea, avocatul ales al contestatorului-condamnat a depus o copie în ședința publică.

La data de 18.01.2023 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a adresat Curții de Apel București o cerere de informații, menționând următoarele:

În urma unor decizii ale Curții Constituționale a României și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, referitoare la prescripția răspunderii penale, Corte d`appelo di Napoli (Curtea de Apel din Napoli) a dat, la data de 11.10.2022, o ordonanță devenită irevocabilă la 06.11.2022, prin care această curte de apel:

- a revocat decizia de recunoaștere a sentinței de condamnare penală din 10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală pe care o adoptase prin hotărârea din 15.09.2020;

- a menținut refuzul de a preda persoana condamnată autorităților române, astfel cum s-a decis prin hotărârea din 15.09.2020 și

- a dispus cu caracter definitiv să se pună capăt executării sentinței de condamnare care fusese recunoscută.

În acest context, C.J.U.E. a solicitat Curții de Apel București, secția I penală, să indice, până la 17.02.2023, dacă, în lumina acestor ultime informații, dorește să își mențină cererea de decizie preliminară sau, în caz contrar, dacă dorește să își modifice întrebările preliminare pe care le-a adresat Curții în această cauză.

Ca urmare a repartizării cauzei prezentului complet de judecată, după soluționarea unei declarații de abținere, a fost emisă o adresă către Biroul de executări penale din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală pentru a comunica dacă ulterior datei de 11.10.2022 au fost primite înscrisuri noi de la autoritățile judiciare italiene privind cauza de față, respectiv dacă mandatul de executare a pedepsei închisorii a fost anulat ca urmare a admiterii vreunei căi extraordinare de atac.

La data de 23.01.2023 grefierul Curții de Justiție a informat instanța de trimitere că prin decizia din 11.01.2023 președintele C.J.U.E., în temeiul art. 55 alin. (1) lit. b) din Regulamentul de procedură, a suspendat procedura.

La data de 26.01.2023 Biroul de executări penale din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală a comunicat informațiile solicitate.

Termenul de judecată din 02.03.2023 a fost preschimbat prin rezoluție la solicitarea contestatorului-condamnat la data de astăzi, 02.02.2022.

Curtea a pus în discuție la termenul de judecată utilitatea trimiterii preliminare având în vedere revocarea hotărârii de recunoaștere a hotărârii române de către autoritățile italiene.

Pentru motivele arătate în practicaua prezentei s-a hotărât retragerea cererii de decizie preliminară. În acest context, după luarea concluziilor procurorului și contestatorului-condamnat Curtea a repus cauza pe rol și a acordat cuvântul în dezbateri, reținând cauza spre soluționare.

Prima instanță a reținut că premisele care au stat la baza formulării celor două contestații la executare reunite au fost generate de sentința pronunțata la data de 15.09.2020, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, prin care Curtea de Apel din Napoli a refuzat predarea persoanei solicitate A. în baza mandatului european de arestare nr. x/08.02.2019 emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și, în același timp, a recunoscut Sentința penală nr. 148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și executarea acesteia pe teritoriul Italiei, respectiv de Hotărârea nr. 3/08.09.2021 a Curții de Apel a Mării Egee prin care s-a dispus respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare nr. x/08.02.2019 emis de Curtea de Apel București reținându-se că, în conformitate cu art. 4 parag. 5 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, persoana solicitată a fost judecată irevocabil pentru aceleași fapte de un stat membru al Uniunii Europene, iar pedeapsa este în curs de executare.

Se apreciază de către contestatorul-condamnat că, din moment ce a fost recunoscută și pusă în executare pe teritoriul Italiei Sentința penală nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, mandatul de executare a pedepsei închisorii emis de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală și, implicit, mandatul european de arestare emis în temeiul acestuia, nu ar mai putea fi puse în executare.

Acesta a fost contextul în care instanța de judecată a formulat cererea de pronunțare de către C.J.U.E. a unei hotărâri preliminare, care să lămurească, printre altele, dacă statul român a pierdut dreptul de a solicita punerea în executare/de a pune în executare hotărârea de condamnare, un răspuns pozitiv în acest sens putând echivala cu reținerea incidenței unei cauze de împiedicare la executare.

Curtea de apel a apreciat că se impune precizarea că inițial informațiile transmise de autoritățile judiciare italiene au fost contradictorii, nerezultând clar dacă A. a început executarea pedepsei, chiar și prin măsuri de probațiune, însă având în vedere informațiile furnizate ulterior a reieșit că doar începând cu data de 15.07.2022 acesta a început "executarea pedepsei" - ordonanța emisă de Tribunalul de Supraveghere din Napoli la data de 28.06.2022 și procesul-verbal din 15.07.2022 de luare la cunoștință de către condamnat a măsurilor de probațiune.

Independent de posibilitatea autorităților judiciare italiene de a recunoaște sau nu hotărârea de condamnare pronunțată de autoritățile judiciare române în lipsa acordului statului emitent în acest sens, dispozițiile art. 22 alin. (1) și (2) din Decizia-Cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană sunt extrem de clare și evidențiază fără putință de tăgadă că doar începând din data de 15.07.2022 se putea pune în discuție posibilitatea/imposibilitatea statului român de a proceda la punerea în executare a pedepsei.

Astfel, se reține de prima instanță că, potrivit alin. (1), statul emitent nu poate proceda la executarea pedepsei după ce executarea acesteia a început în statul de executare, iar conform alin. (2) dreptul de a executa sentința revine statului emitent din momentul în care este informat de către statul de executare cu privire la neexecutarea parțială a pedepsei în conformitate cu articolul 21 lit. h) (evadarea persoanei condamnate din custodie).

Conform art. 25, fără a aduce atingere Deciziei-cadru 2002/584/JAI, dispozițiile prezentei decizii-cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile deciziei-cadru respective, executării pedepselor, în situațiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în cazuri în conformitate cu articolul 4 alin. (6) din decizia-cadru respectivă, sau în cazul în care, în temeiul articolului 5 alin. (3) din decizia-cadru respectivă, acesta a impus condiția ca persoana să fie returnată pentru a executa pedeapsa în statul membru în cauză, cu scopul de a se evita impunitatea persoanei respective.

Așadar, dacă în caz de evadare dreptul de a executa sentința revine statului emitent, cu atât mai mult anterior începerii executării acesteia statul emitent are acest drept.

Clarificarea de către C.J.U.E. a sintagmei "după ce executarea acesteia a început în statul de executare" în sensul Deciziei-Cadru 2008/909/JAI, respectiv dacă are în vedere exclusiv executarea în regim privativ de libertate a pedepsei (astfel cum rezultă în mod clar chiar din denumirea deciziei - cadru, din preambulul acesteia și din dispozițiile ei) sau conferă posibilitatea statului solicitat să procedeze la individualizarea modalității de executare conform legislației interne în regim neprivativ de libertate (deși doar instanța din statul emitent are acest atribut), ar fi prezentat în mod evident relevanță după data de 15.07.2022, când în mod oficial contestatorul-condamnat a început "executarea" pedepsei.

Însă, premisele inițiale s-au modificat radical după pronunțarea ordonanței din 11.10.2022 a Curții de Apel din Napoli, secția a VIII-a penală, irevocabilă la 06.11.2022, prin care a fost revocată sentința pronunțată la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, și în curs de executare, cu menținerea refuzului de predare către România a persoanei solicitate. În consecință, s-a dispus încetarea definitivă a executării sentinței de recunoaștere.

Practic, se apreciază de către prima instanță că judecătorul italian s-a substituit instanțelor române și a reținut că la data pronunțării Deciziei nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (Dosar nr. x/2008), termenul de prescripție a răspunderii penale pentru faptele pentru care contestatorul-condamnat A. a fost condamnat ar fi fost împlinit, ca urmare a aplicării art. 155 alin. (1) C. pen. 2009, reconfigurat prin decizia Curții Constituționale a României nr. 297/2018 și interpretat prin Decizia nr. 358/2022 a instanței de contencios constituțional.

Aceasta în condițiile în care doar pe calea unei contestații în anulare întemeiate pe art. 426 lit. b) C. proc. pen. (cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în condițiile strict și limitativ prevăzute de lege) o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare ar putea fi desființată ca urmare a unei erori de procedură în sensul neobservării incidenței unei cauze de încetare a procesului penal, cum este și prescripția răspunderii penale, și în pofida faptului că, potrivit art. 19 alin. (2) din Deciziei-Cadru 2008/909/JAI, statul emitent (în speță România) decide în exclusivitate cu privire la cererile de revizuire a hotărârii judecătorești prin care se aplică pedeapsa care urmează a fi executată în temeiul prezentei decizii-cadru. Prin "cerere de revizuire" în sensul deciziei - cadru se înțelege orice cale de atac extraordinare aptă să conducă la desființarea/modificarea hotărârii judecătorești de condamnare.

În același sens sunt și dispozițiile art. 156 alin. (4) raportat la art. 139 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judecătorească internațională în materie penală conform cărora competența judecării unei căi de atac, exercitate de persoana condamnată, după transferarea sa în statul de executare, în vederea desființării sau modificării hotărârii judecătorești de condamnare, aparține instanței române. Orice decizie în urma căreia pedeapsa sau măsura privativă de libertate încetează să mai aibă caracter executoriu, precum și hotărârea prin care instanța română competentă a soluționat respectiva cale de atac se transmit direcției de specialitate din cadrul Ministerului Justiției în vederea informării statului de executare.

După cum rezultă din relațiile comunicate de Biroul de executări penale din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/07.02.2019 emis față de condamnatul A. nu a fost anulat ca urmare a admiterii vreunei căi extraordinare de atac.

Concluzia evidentă este aceea că "executarea" pedepsei de către condamnatul A. a încetat pe teritoriul Republicii Italiene nu ca urmare a ajungerii "la termen", ci ca urmare a revocării sentinței pronunțate la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, prin care a fost recunoscută Sentința penală nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, revocare dispusă prin ordonanța din 11.10.2022 a Curții de Apel din Napoli, secția a VIII-a penală, irevocabilă la 06.11.2022.

Practic, statul de executare - Republica Italiană - refuză în acest moment să recunoască și să pună în executare pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanța română, caz în care punerea acesteia în executare este de competența instanței române potrivit art. 159 lit. b) din Legea nr. 302/2004.

În consecință, s-a concluzionat de către prima instanță că la acest moment nu există nicio împiedicare la executarea Sentinței penale nr. 148 din data de 10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală prin care condamnatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare, neimpunându-se anularea mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/07.02.2019 emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și nici retragerea mandatului european de arestare nr. x/08.02.2019.

Împotriva acestei sentințe penale a declarat contestație, în termen legal, condamnatul A.

Prin motivele de contestație, condamnatul A., în esență, a ară