ÎCCJ, decizie (scj.ro #205355)

Acțiune în constatarea nulității absolute a unor clauze abuzive din contractul de fideiusiune. Condiții de admisibilitate. Efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Protecția consumatorilor

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute

clauză abuzivă

contract de credit

contract de fidejusiune

condiții de admisibilitate

Legea nr. 193/2000, art. 3, art. 4 alin. (6)

C. civ., art. 2280, art. 2300

Directiva 93/13, art. 4 alin. (2)

Potrivit dispozițiilor art. 2.280 C.civ.,

f

ideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă față de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.

Analiza acestui text de lege relevă că obligația fideiusorului de a garanta executarea obligației debitorului reprezintă obiectul principal al contractului de fideiusiune.

Conform prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Prevederile contractuale care stipulează că fideiusorii se obligă în solidar cu împrumutatul se circumscriu obiectului principal al contractului, întrucât se referă la prestația esențială a fideiusorului, și anume aceea de a garanta executarea obligației debitorului.

Astfel, în condițiile în care aceste prevederi contractuale sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, sunt întrunite ambele cerințe pentru exceptarea lor de la controlul caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Excluderea de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la obligarea fideiusorilor în solidar cu împrumutatul atrage imposibilitatea constatării caracterului abuziv al clauzei referitoare la renunțarea fideiusorului la beneficiile de discuțiune și de diviziune.

Aceasta deoarece obligarea fideiusorului în solidar cu debitorul are drept consecință pierderea dreptului său de a invoca beneficiile de discuțiune și de diviziune, astfel cum rezultă din interpretarea art. 2.300 C.civ. Cu alte cuvinte, efectul pierderii dreptului de a invoca beneficiile de discuțiune și de diviziune se produce ca urmare a asumării de către fideiusor a unei obligații solidare.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 806 din 6 aprilie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la 09.10.2018, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea clauzelor stipulate în contractele de fideiusiune nr. 2705/22.07.2014 și nr. 2709/22.07.2014 și în actele adiționale nr. 1 la acestea, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a formulat cerere adițională la 05.03.2019, prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv inclusiv a clauzelor stipulate în contractele de credit nr. 1490/19.07.2013 și nr. 1586/22.07.2014, astfel cum au fost modificate prin acte adiționale ulterioare, care vizează calitatea sa de fideiusor.

În urma declinărilor reciproce între Judecătoria Brăila și Tribunalul Brăila, Curtea de Apel Galați, Secția a II-a civilă a pronunțat sentința nr. 35/04.12.2019 prin care a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila.

Prin sentința nr. 293/30.07.2020, Tribunalul Brăila, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la pct. 9.1 din Anexa 1 la actul adițional nr. 1/22.07.2014 la contractul de credit nr. 1490/19.07.2013, numai cu privire la reclamantă, de la pct. 1.1 în ceea ce privește obligarea solidară cu împrumutatul și ceilalți fideiusori și a celei de la pct. 2 lit. b) din contractele de fideiusiune nr. 2705/22.04.2014 și nr. 2709/22.04.2014, numai cu privire la reclamantă.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 39/A/10.02.2021, Curtea de Apel Galați, Secția a II-a civilă a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei.

În motivare, a arătat că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele contestate nu sunt identice cu anumite dispoziții din Codul civil și nici nu reprezintă o reproducere a acestora.

De altfel, a susținut că și dacă s-ar stabili că aceste clauze reiau anumite dispoziții din Codul civil, inserarea lor în contract și adaptarea la situația factuală ce o privește pe recurenta-reclamantă trebuiau să respecte principiul bunei-credințe, negocierea dintre părți și echilibrul contractual.

A mai susținut că noțiunile de beneficiu de discuțiune, beneficiu de diviziune și fideiusor nu pot fi înțelese de orice persoană.

În continuare, recurenta-reclamantă a dezvoltat aspecte legate de caracterul nenegociat al contractelor, invocând lipsa de claritate a clauzelor și faptul că acestea produc efecte împovărătoare în sarcina sa.

În opinia sa, contractele deduse judecății sunt de adeziune, iar noțiunile juridice menționate în acestea nu le putea înțelege și nici nu a avut posibilitatea influențării conținutului lor.

Mai mult, a afirmat că respectivele clauze nu sunt valabile, deoarece a fost încălcată cerința consimțământului liber exprimat la semnarea contractelor, în condițiile în care manifestarea sa de voință trebuia să fie expresă, neputându-se deduce doar din inserarea solidarității răspunderii și a renunțării la beneficiile specifice fideiusiunii.

Totodată, a mai susținut că dezechilibrul contractual rezultă din lipsa unei corespondențe între obligațiile băncii și obligațiile solidare stabilite în sarcina sa, inclusiv prin renunțarea la beneficiile de diviziune și discuțiune, fără a exista o contraprestație a băncii.

Recurenta-reclamantă a arătat că stipularea clauzei privind răspunderea solidară și renunțarea la beneficiile legale specifice fideiusiunii nu pot constitui temeiul voinței sale de a se obliga personal, în calitate de fideiusor, alături de societatea debitoare, deoarece se încalcă principiul voinței reale a părților, fiind contrar bunei-credințe.

De altfel, a subliniat că principiul bunei-credințe este încălcat și prin ambiguitatea formulării clauzelor, în condițiile în care intimata-pârâtă ar fi trebuit să folosească o terminologie clară și inteligibilă cu privire la felul, natura și efectele obligațiilor.

În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

La 02.07.2021 intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; nicio parte nu și-a expus punctul de vedere.

Prin încheierea din 09.02.2022 recursul a fost admis în principiu și s-a dispus citarea părților pentru dezbateri, în vederea soluționării lui pe fond.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă critică decizia recurată din perspectiva aplicării greșite a art. 3 și 4 din Legea nr. 193/2000, susținând, în esență, că prevederile contractuale contestate nu sunt identice cu anumite dispoziții din Codul civil și nici nu reprezintă o reproducere a acestora și, totodată, că sunt îndeplinte condițiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor respective.

Criticile invocate se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analiza acestor critici impune, în mod prioritar, evocarea conținutului clauzelor disputate în recurs.

Astfel, prin clauza de la pct. 9.1 din Anexa 1 la actul adițional nr. 1/22.07.2014 al contractului de credit nr. 1490/19.07.2013 s-a stabilit că obligațiile împrumutaților și codebitorilor sunt solidare și indivizibile, iar prin clauzele de la pct. 1.1 și 2 lit. b) din contractele de fideiusiune nr. 2705 și nr. 2709/22.07.2014 se specifică că fideiusorii se obligă în solidar cu împrumutatul și că renunță în mod irevocabil și necondiționat la beneficiul de discuțiune și de diviziune.

Recurenta-reclamantă susține că, în conținutul lor, clauzele atacate nu preiau în integralitate dispozițiile art. 2.300 C.civ.

Potrivit acestora, „atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuțiune și de diviziune.”

Așadar, nerecunoașterea dreptului fideiusorului de a invoca beneficiile de discuțiune și de diviziune are ca premisă, conform textului de lege citat, obligarea sa în solidar cu debitorul principal.

Din această perspectivă, logica expunerii impune examinarea prioritară a clauzei stipulate la pct. 1.1 din contractele de fideiusiune nr. 2705 și nr. 2709/22.07.2014, prin care recurenta-reclamanta s-a obligat în solidar cu împrumutatul.

Înalta Curte reține că fideiusiunea este definită de art. 2.280 C.civ., ca fiind contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă față de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.

Analiza acestui text de lege relevă că obligația fideiusorului de a garanta executarea obligației debitorului reprezintă obiectul principal al contractului de fideiusiune.

Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

În interpretarea textului corespondent din Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, prin decizia pronunțată în cauza C-143/13 (Matei contra Volksbank - paragraful 54), următoarele: „clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de obiect [principal al] contractului, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător”.

În acest context, Înalta Curte constată că prevederile contractuale care stipulează că

fideiusorii se obligă în solidar cu împrumutatul

se circumscriu obiectului principal al contractului, întrucât se referă la prestația esențială a fideiusorului, și anume aceea de a garanta executarea obligației debitorului și sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, fiind astfel întrunite ambele cerințe pentru exceptarea lor de la controlul caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Excluderea de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la

obligarea fideiusorilor în solidar cu împrumutatul

atrage imposibilitatea constatării caracterului abuziv al clauzei stipulate la pct. 2 lit. b) din contractele de fideiusiune nr. 2705 și nr. 2709/22.07.2014 referitoare la

renunțarea fideiusorului

la beneficiile de discuțiune și de diviziune

.

Aceasta deoarece obligarea fideiusorului în solidar cu debitorul are drept consecință pierderea dreptului său de a invoca beneficiile de discuțiune și de diviziune, astfel cum rezultă din interpretarea art. 2.300 C.civ.

Cu alte cuvinte, efectul pierderii dreptului de a invoca beneficiile de discuțiune și de diviziune se produce ca urmare a asumării de către fideiusor a unei obligații solidare.

În contextul în care clauzele contestate sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, devine inutilă examinarea criticilor referitoare la cerințele caracterului nenegociat, dezechilibrului semnificativ în drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și a relei-credințe a profesionistului.

Pentru aceste considerente, constatând că motivul de nelegalitate invocat nu justifică adoptarea dispoziției de casare a deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat și, în baza art. 453 alin. (1) C.proc.civ., a obligat pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.330 lei, constând în onorariul de avocat, conform dovezilor regăsite în dosar.