Decizia nr. 533/2022 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Acțiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit și din contractele de garanție încheiate de societate cu banca, formulată de asociatul majoritar în calitate de…

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 18 aprilie 2018, pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/1285/2018 , reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele B. SA și C. SRL solicitând următoarele: - constatarea calității de consumator a reclamantei în cadrul Contractului de credit de investiții nr. 41435/24.06.2015, Actului Adițional nr. 1/05.05.2017, Contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. 2756/24.06.2015, Contractului de ipotecă mobiliară nr. 41830/24.06.2015, respectiv Contractului de fideiusiune nr. 41828/24.06.2015; - constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de credit de investiții nr. 41435/24.06.2015 - Condiții Speciale, la art. 4 lit. e1) privind comisionul de acordare, art. 4 lit. e4) teza a II-a privind comisionul de rambursare anticipată prin alte bănci, art. 8.1 privind posibilitatea băncii de a majora rata dobânzii cu 2 puncte procentuale în cazul neîndeplinirii obligației de a derula prin bancă un rulaj cel puțin proporțional cu ponderea creditelor acordate de bancă în totalul creditelor contractate de la instituții de credit și art. 8.3 privind posibilitatea declarării scadenței anticipate în cazul contractării de credite bancare sau leasing; -constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în Actul Adițional nr. 1/05.05.2017 la contractul de credit de investiții nr. 41435/24.06.2015, la art. 4 lit. a) din contract privind fixarea permanentă a dobânzii curente la un nivel ce nu poate fi mai mic decât marja băncii, art. 8.1 privind posibilitatea băncii de a majora rata dobânzii cu 1 punct procentual în cazul neîndeplinirii obligației de a derula prin bancă un rulaj minim de 80% din cifra de afaceri și art. 8.2) privind posibilitatea declarării scadenței anticipate în cazul contractării de credite bancare sau leasing; - constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de credit de investiții nr. 41435/24.06.2015 Condiții Generale și Actul Adițional nr. 1 Condiții Generale, la „Secțiunea

Costuri" lit.(c) sublit. b) privind posibilitatea de modificare a marjei băncii, „Secțiunea

Plata" lit. c) privind posibilitatea băncii de a refuza imputația contractuală a plății, „Secțiunea

Neplata la scadență. Scadența anticipată sau Ia termen.” teza finală privind posibilitatea declarării scadenței anticipate chiar în lipsa comunicării unei notificări către vreuna dintre părți, „Secțiunea

Cazuri de culpă.” lit. c) privind încălcarea de către Împrumutat și/sau oricare Garant a oricărora dintre obligațiile care îi revin potrivit oricărui alt contract încheiat cu banca și „Secțiunea 8. Cazuri de culpă.” lit. g) privind declanșarea sau iminența declanșării unui litigiu indiferent de natura și obiectul acestuia; - constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de Ipotecă Imobiliară autentificat sub nr. 2756/24.06.2015, la art. 2 lit. c) privind renunțarea la beneficiul de discuțiune și diviziune, art. 2 lit. d) privind asigurarea bunului „la o societate de asigurare agreată de bancă”, art. 2 lit. h) privind renunțarea la „orice drept de obiecțiune sau contestație la executare”, art. 2 lit. k) teza a II-a privind obligația de a permite în orice moment accesul Băncii la imobilul ipotecat și art. 3 lit. b) privind dreptul băncii de a constata reaua-credință a Garantului. -constatarea caracterului abuziv al clauze cuprinse în Contractul de Ipotecă Mobiliară nr. 41830/24.06.2015, la art. 4 lit. c) privind obligația de a nu se opune urmăririi sau executării silite. - constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de Fideiusiune nr. 41828/24.06.2015, la art. 6 privind renunțarea la beneficiul discuțiunii și diviziunii, la beneficiile și excepțiile art. 2295 și 2298 C. civ., precum și la orice contestație sau obiecțiune împotriva Creditorului, art. 10 privind obligația de a plăti orice sumă „pe care Creditorul o va stabilit ca datorată”, art. 11 privind obligația de a plăti cheltuielile de judecată și de executare silită. - constatarea nulității absolute a clauzelor constatate a fi abuzive și, pe cale de consecință, înlăturarea acestora din contract cu efect retroactiv; - emiterea unui grafic de rambursare actualizat în conformitate cu modificările realizate. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanta a invocat art. 2, art. 4 și urm. din Legea nr. 193/2000, art. 45 din Legea nr. 296/2004, art. 117 din O.U.G. nr. 99/2006, art. 7, art. 33, art. 36, art. 67, art. 68 și urm. din O.U.G. nr. 50/2010. Prin sentința civilă nr. 1322 din 03.07.2019, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/1285/2018 , s-a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtă și s-a respins acțiunea formulată de reclamantă ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă. 2. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., care prin decizia civilă nr. 380/2020 din 10 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, a fost respins ca nefondat . 3. Împotriva acestei decizii, la 4 decembrie 2020, reclamanta A. a formulat recurs , în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. După expunerea parcursului procesual al litigiului, în motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat că înțelege să critice greșita interpretare a hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate în susținerea poziției sale procesuale. Conform recurentei greșita aplicare a hotărârii pronunțate în cauza C-74/15, Dumitru Tarcău și Ileana Tarcău împotriva Băncii Comerciale Intesa Sanpaolo România SA Arad și alții, constă în primul rând în nerealizarea unei analize efective din perspectiva tuturor împrejurărilor speței și ansamblul elementelor de probă. Astfel, a arătat recurenta, deși hotărârile celor două instanțe s-au sprijinit într-o oarecare măsură pe materialul probator aflat la dosar, acestea nu au analizat susținerile reclamantei, prin care a arătat că la momentul garantării executării contractului de credit nu se afla în realizarea unui interes profesional, neexistând o legătură funcțională între aceasta și societatea împrumutată la momentul asumării poziției sale de garant în raport de obligația de restituire a creditului. Potrivit recurentei, chiar dacă Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut cu titlu exemplificativ situațiile în care ar exista un scop profesional sau o legătură funcțională, cum ar fi administrarea acesteia sau o participație la capitalul său social sau dacă a acționat în scopuri personale, instanța de apel nu a verificat în mod efectiv existența unei astfel de ipoteze. Prin decizia recurată s-a limitat la a constata, contrar celor reținute în Hotărârea Tarcău, existența unei legături funcționale prin prisma unor împrejurări incidentale, respectiv că anterior sau concomitent garantării contractului de credit recurenta a deținut un procent de 75% din cota de beneficii și pierderi în cadrul societății împrumutate și faptul că era asociat majoritar al debitorului din raportul fundamental. În concret, a susținut recurenta, în hotărârea recurată s-a realizat o analiză sumară a legăturii funcționale, chiar dacă parțial a fost sprijinită pe materialul probator administrat în dosar. Recurenta a mai arătat că o altă eroare în aplicarea considerentelor Hotărârii Tarcău constă în aprecierea globală a calității în care aceasta a acționat la data încheierii contractului inițial, de preluare a facilităților de creditare. Astfel, instanța de apel nu a verificat în mod distinct calitatea de consumator, prin raportare la contractul inițial sau la contractul de garantare, ci s-a realizat o analiză globală a calității de consumator, prin referirea la ambele contracte, preluând în mod automat calitatea recurentei la momentul încheierii contractului inițial și aplicând-o contractului de garanție. O altă critică privește lipsa unei analize comparative între noțiunea de legătură funcțională obiectivă și noțiunea de legătură funcțională subiectivă. Astfel, printr-o analiză in abstracto a elementelor obiective s-a constatat existența unei legături funcționale, incompatibilă cu calitatea de consumator în cauză, fără a examina dacă în mod subiectiv recurenta avea aptitudinea, prin poziția sa contractuală, de a genera o legătură funcțională. Recurenta a arătat că, deși instanța de apel trebuia să cerceteze legătura funcțională subiectivă sau obiectivă, această analiză nu s-a mai realizat, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene fiind respinsă în bloc, fără o motivare pertinentă. Cu încălcarea exigențelor Hotărârii Tarcău, din care reiese în mod clar faptul că analiza legăturii funcționale va trebui efectuată în mod concret, cu privire la toate particularitățile cauzei, instanța de apel a considerat că acel contract de garanție a fost încheiat în scop profesional, fiind și în prezența unei legături funcționale, în sensul Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene citate, a mai arătat recurenta. Cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, recurenta a arătat că instanța de apel a respins această cerere reținând că instanța are la dispoziție o întreagă jurisprudență relevantă pentru soluționarea aspectelor ce se doresc a fi clarificate prin demersul inițiat de către apelantă. Motivarea respingerii cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a susținut recurenta, este lacunară, instanța neverificând, în concret, relevanța întrebărilor ridicate. La 21 ianuarie 2021, intimata-pârâtă D. SA a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului deoarece motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. La 30 martie 2021, reclamanta A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, iar, pe fond, admiterea recursului. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 15 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. La 1 iulie 2021 recurenta a depus punct de vedere, prin care a învederat că este de acord cu concluzia raportorului. Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a prorogat discutarea excepției nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, a admis în principiu recursul declarat de reclamantă și a stabilit termen de judecată la 18 ianuarie 2022. Prin încheierea din 18 ianuarie 2022 s-a respins excepția nulității recursului și s-a acordat termen la 8 martie 2022 pentru a se comunica intimaților cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. La 17 ianuarie 2022, recurenta-reclamantă a depus o cerere de sesizare Curții de Justiție a Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE, cu motivarea că instanțele de fond au soluționat cauza reținând o legătură funcțională între aceasta și societate, în condițiile în care deținea o cotă de participație de 75% în societate, dar, în același timp, se afla în concediu de maternitate și nu putea exercita controlul societății. În acest sens recurenta-reclamantă a solicitat în interpretarea art. 1 alin. (1) și a art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii lămurirea situației dacă, calitatea de consumator este compatibilă cu calitatea de asociat în cadrul unei persoane juridice, care este contractant principal, și dacă prin raportare la noțiunea de „raport de natură funcțională” din cauza C-74/15 Tarcău, analiza legăturii funcționale se face prin verificarea unor aspecte concrete, care arată participarea și gradul de implicare efectivă a unui asociat în cadrul persoanei juridice, sau prin analizarea criteriilor abstracte, care arată doar potențialul ca un asociat să fi avut un raport de natură funcțională cu persoana juridică. De asemenea, recurenta-reclamantă a solicitat a se lămuri dacă pentru a stabili calitatea de consumator a unei persoane fizice, care cumulează și calitatea de asociat în cadrul persoanei juridice care a contractat cu profesionistul, trebuie ca această persoană să aibă în concret posibilitatea să conducă persoana juridică sau este suficient să existe un raport de natură funcțională la nivel aparent pentru a pierde calitatea de consumator în raportul juridic. În acest sens, recurenta reclamantă, invocă imposibilitatea acesteia de a controla activitatea societății întrucât se afla în concediu medical. La 6 martie 2022, intimata-reclamantă E. S.R.L. a depus note scrise, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursurilor. Înalta Curte, analizând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, a reținut următoarele considerente: Referitor la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată în recurs, la data de 17.01.2022, Înalta Curte constată că este identică cu cea formulată la instanța de apel, care a primit o dezlegare, și urmează a o respinge având în vedere că jurisprudența CJUE menționată în cauză este în măsură a răspunde aspectelor pe care recurenta le solicită a fi lămurite privind legătura funcțională raportat la situația concretă a recurentei, nefiind necesară sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene. Criticile recurentei privind greșita aplicare a ordonanței pronunțate în cauza CJUE nr. C-74/15, Tarcău împotriva Băncii Comerciale Intesa SanPaolo România SA și alții, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate. Potrivit recurentei, instanța de apel a aplicat greșit cele dezlegate prin ordonanța pronunțată în cauza CJUE nr. C-74/15, întrucât la data garantării executării contractului de credit nu se afla în realizarea unui interes profesional, neexistând o legătură funcțională cu societatea împrumutată. În cauza nr. C-74/15, CJUE a stabilit că în cazul unei persoane fizice care a garantat executarea obligațiilor unei societăți comerciale, revine instanței naționale obligația de a stabili dacă această persoană a acționat în cadrul activității sale profesionale sau în virtutea unor raporturi funcționale pe care le are cu respectiva societate, cum ar fi administrarea acesteia sau o participație la capitalul său social care nu este neglijabilă, sau dacă a acționat în scopuri personale. În concluzie, CJUE a statuat că articolul 1 alineatul (1) și articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că această directivă se poate aplica unui contract de garanție imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană fizică și o instituție de credit în vederea garantării obligațiilor pe care o societate comercială le-a contractat față de instituția respectivă în temeiul unui contract de credit, în cazul în care această persoană fizică a acționat în scopuri care nu intră în cadrul activității sale profesionale și nu are un raport de natură funcțională cu societatea menționată. Verificând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a reținut că reclamanta se află în raporturi de natură funcțională cu societatea împrumutată, având calitatea de asociat și administrator al acesteia și, în consecință, nu se poate prevala de calitatea de consumator pentru a putea justifica protecția drepturilor reglementate prin Legea nr. 193/2000. Prin decizia recurată s-a constatat că la 24.06.2015 s-a încheiat contractul de credit de investiții nr. 41435/2015, prin care banca a acordat societății C. SRL un credit în cuantum de 1.335.037 lei pentru preluarea facilităților de credit în sold ale F. SRL. Convenția de credit a fost semnată de reclamanta A. și G., în calitate de garanți ai obligației de plată, aceștia semnând și contractele de ipotecă imobiliară și mobiliară. Totodată, se reține că recurenta a deținut calitatea de asociat în cadrul societății împrumutate începând cu anul 2013, având 75% din cota de participație la beneficii și pierderi. Pentru ca recurenta să beneficieze de protecția drepturilor conferite de Legea nr. 193/2000 este obligatoriu să justifice în primul rând calitatea de consumator. Prin urmare, curtea de apel a aplicat corect chestiunile dezlegate prin Cauza CJUE nr. C-74/15, întrucât instanței naționale îi revine obligația de a stabili dacă a acționat în cadrul activității sale profesionale sau în virtutea unor raporturi funcționale, pe care le are cu societatea pentru care a garantat executarea obligațiilor. În egală măsură, instanța de apel a procedat la analiza situației concrete a recurentei și a constatat că la data încheierii contractului de credit și a contractelor accesorii, prin care a garantat obligația de restituire a împrumutului, aceasta avea calitatea de asociat și administrator. În cauză s-a argumentat prin decizia recurată că recurenta se afla la data contractării creditului de către societatea intimată C. SRL într-o legătură funcțională cu aceasta, având în vedere calitatea recurentei, pe de o parte, de asociat majoritar în cadrul societății împrumutate iar, pe de altă parte, de garant al împrumutului acordat și, în acord cu jurisprudența CJUE, nu beneficiază de protecția drepturilor conferite de Directiva 93/13. În acest sens sunt și dipozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care transpun Directiva 93/13 potrivit cărora „ p rin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”. Or, analiza calității de consumator a unei persoane fizice s-a făcut în funcție de criteriul scopului în care recurenta a acționat, constatându-se că există un raport de natură funcțională cu societatea comercială pentru care a garantat și nu se justifică protecția instituită prin Legea 193/2000. Contrar celor susținute de recurentă, se constată că instanța de apel a analizat situația concretă a recurentei fiind cercetat atât contractul de împrumut cât și cele accesorii, de garanție, sens în care s-a constatat că garanția a fost efectuată în scop profesional și nu urmare a nevoilor sale personale. Critica recurentei privind lipsa analizei legăturii funcționale subiective de către instanța de apel prin raportare la imposibilitatea de exercitare a unui interes profesional la momentul încheierii contractului de garanție, deoarece era în concediu de maternitate, nu este fondată. Raportul funcțional cu societatea intimată C. SRL a fost analizat din perspectiva calității recurentei de asociat majoritar la aceasta în acord cu cele reținute de CJUE la paragraful 29 din Cauza nr. C-74/15. În consecință, garantarea împrumutului acordat nu a fost în interesul personal al recurentei pentru a fi incidentă legislația din domeniul protecției consumatorului. Faptul că recurenta se afla în concediu de maternitate la data perfectării contractului de garanție nu are nicio relevanță, întrucât drepturile și obligațiile ce decurg din calitatea de asociat rămân aceleași, nu se suspendă sau anulează. Calitatea de asociat într-o societate nu este identică cu cea de angajat în cadrul acesteia pentru a putea susține suspendarea drepturilor și obligaților ce decurg din raporturile de muncă. În consecință, faptul că recurenta la data perfectării contractului de garanție se afla în concediu de maternitate nu este în măsură a afecta legătura funcțională cu societatea împrumutată, la care era asociat majoritar, și scopul urmărit prin această operațiune, care în niciun caz nu a fost unul personal. Critica recurentei privind respingerea în mod greșit a cererii de sesizare a CJUE cu anumite întrebări preliminare, întrucât instanța a reținut existența unei jurisprudențe pentru soluționarea aspectelor ce se urmăresc a fi clarificate, este nefondată. Procedura întrebărilor preliminare poate fi utilizată într-o cauză supusă spre soluționare instanței naționale, atunci când se ridică o chestiune nouă de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului UE sau atunci când jurisprudența existentă nu pare să furnizeze clarificarea necesară pentru abordarea unei situații juridice noi. Or, în cauză, în mod just, instanța de apel a reținut că pentru aspectele ce se doresc a fi clarificate s-a conturat o jurisprudență și nu este necesar a se parcurge această procedură, întrucât instanța va aplica chestiunile dezlegate prin hotărârile CJUE. Astfel, prin hotărârea pronunțată la data de 5 decembrie 2013 în cauza Vapenik, C - 508/12, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a indicat că noțiunea de consumator folosită în mai multe reglementări din dreptul Uniunii trebuie să primească aceeași semnificație pentru a asigura respectarea obiectivelor urmărite de legiuitorul european în domeniul contractelor încheiate de consumatori, precum și coerența dreptului Uniunii. În acest sens, instanța de apel a enumerat cu titlu exemplificativ hotărârea pronunțată în Cauza Dietzinger C-45/96 potrivit căreia contractul de garanție sau de fideiusiune se prezintă, din punctul de vedere al părților contractante, ca un contract distinct, din moment ce este încheiat între alte persoane decât părțile la contractul principal. Prin urmare, părțile la contractul de garanție sau de fideiusiune sunt cele în raport cu care trebuie apreciată calitatea în care au acționat. De asemenea, prin hotărârea pronunțată la data de 14 martie 2013 în cauza Ceskâ Sporitelna, C-419/11, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat la punctul 32 că articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, care se referă la noțiunea „consumator”, nu vizează decât consumatorul final privat, care nu este angajat în activități comerciale sau profesionale iar prin hotărârea pronunțată la 22 noiembrie 2011 în cauza Benincasa, C - 542/99, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut la punctul 17 că numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular (...) în materie de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională . Totodată, în Cauza Tarcău nr. C-74/15, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut condițiile în care un contract de garanție poate fi analizat din perspectiva clauzelor abuzive, respectiv contractul de fidejusiune sau de garanție sa fie încheiat între alte persoane decât părțile la contractul principal și lipsa unui raport de natura funcționala între garant si societatea împrumutată. Prin urmare, se reține că instanța națională apreciază asupra utilității și concludenței sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța de apel considerând că este lămurită privind chestiunile ce se solicită a fi clarificate, în mod just, a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 380/2020 din 10 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă. Referitor la cererea intimatei-pârâte D. S.A. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., „ partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei ”. Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Înalta Curte a respins cererea intimatei-pârâte privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.