ÎCCJ, decizie (scj.ro #181120)

Acțiune în constatarea existenței unor clauze abuzive dintr-un contract de credit care nu mai este în derulare. Admisibilitatea demersului în raport cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

Cuprins pe materii: Drept comercial. Protecția consumatorilor

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute

clauză abuzivă

contract de credit

excepția inadmisibilității

contract executat

consumator

Directiva 93/13, art. 2 lit. b)

Legea nr. 193/2000

C. proc. civ., art. 497

Prin Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii

Europene în

cauzele conexate C-698/18 și C-699/18, SC Raiffeisen Bank SA împotriva JB și BRD Groupe Societe Generale SA împotriva KC, s-a statuat că „definiția noțiunii de consumator care figurează la articolul 2 litera( b) din Directiva 93/13 nu conține niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia și încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecția pe care i-o conferă această directivă” (pct. 71).

Totodată, prin această hotărâre s-a statuat că „(…)limitarea protecției conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuție, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitate a consumatorului de a se prevala de această protecție, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecție instituit de această directivă

” (pct. 73).

Prin urmare, în acord cu jurisprudența CJUE, consumatorul are posibilitatea să solicite în temeiul Legii nr. 193/2000 constatarea existenței unor clauze contractuale ca fiind abuzive, chiar și în condițiile în care contractul de credit nu mai este în derulare.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 720 din 24 martie 2021

Prin sentința civilă nr. 271/C din 21 martie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/62/2016, Tribunalul Brașov a respins excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția inadmisibilității, excepția lipsei de obiect a cererii și excepția lipsei de interes, invocate de pârâta Banca A. S.A.; a admis în parte cererea formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâta Banca A. S.A. și, în consecință, a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la: art. 3 lit. d) (posibilitatea băncii de a revizui structura ratei dobânzii curente), art. 5 lit. a) (comisionul de risc), lit. b) (comision de analiză dosar credit) și lit. d) (comision de gestiune) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. 0128611/11.10.2007 și art. 3.5 (comisionul de risc) și 3.6 (comision de administrare), din condițiile generale ale acestei convenții; art. 3 pct. 5.1 lit. b) (comision de risc) din actul adițional nr. 4/24.03.2011 la convenției de credit nr. 0128611/11.10.2007; art. 2.4.2 (comision lunar gestiune cont din convenția de credit nr. 170858/28.11.2012); art. 3 lit. d) (posibilitatea băncii de a revizui structura ratei dobânzii curente), art. 5 lit. a) (comisionul de risc), lit. b) (comision de analiză dosar credit) și lit. d) (comision administrare garanții) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. 0141969/18.02.2008 și art. 3.5 (comisionul de risc) și 3.6 (comision de administrare), din condițiile generale ale acestei convenții; art. 2.4.2 (comision lunar gestiune cont) din convenția de credit nr. 170859/28.11.2012; a dispus înlăturarea clauzelor de mai sus și a respins restul pretențiilor reclamantului.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul B. și pârâta Banca A. au formulat cereri de apel.

Prin decizia  civilă nr. 1796/Ap din 27 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate în cauză de către reclamantul B. și de către pârâta Banca A. SA, prin Serviciul Litigii, împotriva sentinței civile nr. 271/C din 21 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Brașov.

A fost obligată apelanta-pârâtă Banca A. SA să plătească apelantului-reclamant B. suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., pârâta Banca A. SA a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1796/Ap din 27 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția civilă.

În argumentarea cererii de recurs, după o scurtă prezentare a situației de fapt, Banca A. SA a precizat că înțelege să critice hotărârea atacată sub aspectul prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea poate fi casată „când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

Subsumat acestui motiv de casare, a solicitat instanței să constate faptul că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au omis analizarea art. 1167 alin. 2 C. civ. din 1864, conform căruia: „confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, informă și în epoca determinată de lege ține loc de renunțare în privința mijloacelor și excepțiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a se vătăma însă drepturile persoanelor a treia”.

Totodată, având în vedere că reclamantul solicită constatarea ca fiind abuzive a unor clauze contractuale din contracte care nu mai sunt în ființă, iar în motivare se prevalează de dispozițiile Legii nr. 193/2000, recurenta apreciază că aceste prevederi se aplică doar contractelor în derulare, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000: „Clauzele abuzive (...) nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare...”. De asemenea, potrivit prevederilor art. 7 din Legea nr. 193/2000: „în măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului”.

Recurenta consideră că nu pot fi constatate abuzive clauze în contracte ce nu mai produc efecte între părți și solicită instanței de recurs să constate că, întrucât reclamantul solicită constatarea nulității unor clauze contractuale din contracte deja încheiate, acțiunea este una decurgând

ex contractu

.

În opinia sa, admiterea posibilității unei „ultraactivități contractuale” (

post contractum finitum

) ar permite cocontractanților de rea-credință să atace

sine die

convențiile în care ei înșiși au fost parte și care au încetat anterior prin acordul ambelor părți, cu consecințe extrem de grave asupra securității circuitului juridic civil.

În acest context, subliniază că nu poate fi de acord cu argumentarea instanței conform căreia „Critica apelantei pârâte referitoare la soluția de respingere de către instanța de fond a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată este nefondată, câtă vreme nici o dispoziție legală nu limitează posibilitatea invocării de către consumator a caracterului abuziv al clauzelor contractuale până la momentul încetării/stingerii acestuia”, prevederile art. 6 și art. 7 din Legii nr. 193/2000 evidențiind condiția derulării/existenței contractului care cuprinde presupusele clauze abuzive.

Reținerea instanței de apel: „consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective” este nefondată raportat la interesul particular al consumatorului, în speță reclamantul B., care și-a întemeiat prezenta acțiune pe prevederile art. 14 din Legea nr. 193/2000: „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”.

Astfel, se deduce, în mod evident, faptul că legiuitorul oferă consumatorului posibilitatea ocrotirii interesului particular (a fiecăruia în parte), acesta având posibilitatea de a solicita instanțelor judecătorești constatarea și excluderea presupuselor clauze abuzive din contractele în care este parte.

Prevederile Legii nr. 193/2000 stabilesc în mod clar faptul că acțiunile promovate în constatarea clauzelor abuzive într-un contract de credit vizează apărarea unui interes particular, fiecare consumator având posibilitatea de a formula sau nu acțiune în baza acestei legi, neexistând o obligativitate a promovării unei asemenea cereri în instanță.

În prezenta cauză, mai susține recurenta-pârâtă, nu se poate face vorbire de nulitate absolută și implicit de imprescriptibilitate, câtă vreme legiuitorul oferă consumatorului posibilitatea ocrotirii unui interes particular (în mod particular) care are ca sancțiune nulitatea relativă conform art. 1248 alin. 1 și 2 C. civ.

Un alt argument în plus, pentru care apreciază că aceste clauze provenite dintr-un contract încheiat/finalizat nu pot fi sancționate cu nulitatea absolută este dat de faptul că instanța de judecată, conform art. 1247 alin. 3 C. civ., nu poate invoca din oficiu nulitatea absolută în aceste cauze. Constatarea clauzelor abuzive se face doar la solicitarea consumatorului, așa cum prevede și Legea nr. 193/2000, care solicită înlăturarea/anularea clauzelor constatate ca abuzive.

Totodată, solicită a se constata că reclamantul invocă o lipsă de negociere, de bună-credință din partea băncii, conform condițiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, or aceste motive privesc consimțământul/acordul consumatorului de la momentul încheierii contractului de credit cu privire la anumite clauze, aspecte ce țin de nulitatea relativă a clauzelor contractuale.

Consideră că opinia instanței de apel privind aplicarea prevederilor art. 1.247 alin. 2) coroborat cu art. 1.249 alin. 1 C. civ. nu poate fi atribuită clauzelor abuzive atâta timp cât promovarea unei asemenea acțiuni în instanță privește ocrotirea unui interes particular, și nu general, și este sancționat cu nulitatea relativă, care este supusă, la rândul ei, unui termen de prescripție.

Conchizând, apreciază ca fiind în mod indubitabil inadmisibile aceste capete de cerere ce privesc constatarea caracterului abuziv din cadrul Convențiilor de credit nr. 0141969/18.02.2008, respectiv 0128611/11.10.2007.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii capetelor de cerere ce privesc constatarea ca fiind abuzive a clauzelor prevăzute de art. 3 litera d), art. 5 literele b) și d) din Convenția de credit nr. 0128611/11.10.2007, cât și din Convenția de credit nr. 0141969/18.02.2008, convenții stinse/încheiate ca urmare a refinanțării creditelor.

Intimatul-reclamant B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 27 aprilie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul din 19 octombrie 2018, în temeiul art. 520 alin. 4 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului, până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, înregistrată sub nr. 2658/1/ 2018.

Prin încheierea din 3 februarie 2021, a fost respinsă cererea de constatare a intervenirii perimării, formulată de intimatul-reclamant B.; a fost repusă cauza pe rol și a fost admis în principiu recursul declarat, fiind acordat termen pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, a constatat că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar,

instanța supremă observă că recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac a recursului și modificarea deciziei recurate, nesocotind că, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte, Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, modificări care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 C. proc. civ.

Totodată,

deși recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., se constată că în argumentarea cererii de recurs a precizat expres că înțelege să critice decizia atacată din perspectiva motivului reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Întreaga construcție a recursului vizează greșita menținere de către instanța de apel a soluției instanței de fond în ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității acțiunii promovate de reclamantul B., care, în opinia recurentei-pârâte, nu ar mai putea solicita în temeiul dispozițiilor Legii nr. 193/2000 să se constate existența unor clauze abuzive în contractul de credit, câtă vreme acesta nu se mai află în derulare.

În acest context, recurenta susține, în esență, aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Motivul de recurs invocat de către recurenta-pârâtă Banca A. S.A., respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.

Se reține că prin Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în

cauzele conexate C-698/18 și C-699/18

, SC Raiffeisen Bank SA împotriva JB și BRD Groupe Societe Generale SA împotriva KC, obligatorie pentru instanțele naționale, s-a statuat că „

definiția noțiunii de consumator care figurează la articolul 2 litera( b) din Directiva 93/13 nu conține niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia și încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecția pe care i-o conferă această directivă

” (pct. 71).

Având în vedere că sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, în hotărârea amintită s-a statuat și că „

executarea contractului în discuție nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situație de inferioritate. În aceste condiții, limitarea protecției conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuție, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitate a consumatorului de a se prevala de această protecție, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecție instituit de această directivă

” (pct. 73).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a ajuns la concluzia că noțiunea de „consumator” care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că faptul că un contract este executat integral nu exclude ca o parte la acest contract să poată fi calificată drept „consumator”, în sensul acestei dispoziții.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în speță, reclamantul B. este consumator și are posibilitatea să solicite în temeiul Legii nr. 193/2000 constatarea existenței unor clauze contractuale ca fiind abuzive, chiar și în condițiile în care contractul nu mai este în derulare.

Legislația privind protecția consumatorilor reprezintă o legislație specială, a cărei aplicare trebuie subsumată situațiilor în care se poate reține o astfel de calitate (consumator), recurenta prevalându-se în mod greșit de aplicarea în cauză a prevederilor Codului civil din 1864, în locul celor prevăzute de Legea nr. 193/2000.

În acest context, se impune a se preciza că, în jurisprudența constantă a instanțelor române, inopozabilitatea clauzelor abuzive a fost asimilată regimului nulității absolute, efectul acesteia fiind restabilirea situației anterioare, respectiv restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Altfel spus, cum în mod legal a reținut și instanța de apel, natura juridică a acțiunii în constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractele încheiate cu consumatorii este identică naturii juridice a acțiunii în constatarea nulității absolute, acțiune care poate fi promovată oricând, independent de stadiul de derulare al contractului vizat.

Din această perspectivă este de necontestat că reclamantul este îndrituit să promoveze acțiunea dedusă judecății, chiar și în condițiile în care contractul nu mai este în derulare, fiind nefondate și criticile recurentei sub aspectul nulității relative a clauzelor inserate în contractele de credit încheiate cu consumatorii.

În consecință, soluția instanței de apel este legală, în acord cu regimul juridic al nulității absolute, fiind dată, totodată, cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente speței și regulilor de drept pe care s-a bazat soluția.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că decizia recurată este la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., a respins recursul declarat de recurenta-pârâtă Banca A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1796/Ap din 27 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatului B. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. 1 C. proc. civ., să fie admisă cererea acestuia, în sensul obligării recurentei-pârâte Banca A. S.A. la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant B., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.