ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 365/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 martie 2015 pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanței constatarea clauzelor abuzive art. 12.1-12.4 din Contractul de credit 2007 și art. 9.1-94 din Contract 2008; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului pe toată perioada derulării contractului; obligarea la restituirea diferenței de curs pentru ratele achitate de la data contractului și până la zi cu dobânda percepută de bancă; denominarea în moneda națională a plăților; constatarea ca fiind abuzivă a clauzei modificării unilaterale a dobânzii art. 8.1/Contract din 2007 și art. 5.3/Contract din 2008, cu obligarea restituirii sumei peste dobânda negociată; a clauzei privind comisionul de acordare de 2% din credit art. 9.1/Contract din 2007 și art. 6.1b/Contract din 2008, precum și obligarea la restituirea comisionului de 1290 CHF, respectiv 340 CHF, total 1630 CHF; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 31/2017 din 24 mai 2017, Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și SC. C. reprezentată de C. S.R.L., având ca obiect, pretenții (clauze abuzive).

A respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a lipsei de obiect invocată de B. S.A., ca neîntemeiate.

A constatat caracterul abuziv și în consecință, nulitatea absolută a clauzelor prev. de art. 9.1. lit. a) din contractul de credit C.2204/17 oct. 2007 și art. 6.1 lit. b) din Contractul de credit x/26.02.2008 cu privire la comisionul de acordare și pe cale de consecință:

A obligat pârâta B. S.A. să restituie comisionul încasat, cu dobânda legală aferentă începând cu data achitării până la data restituirii efective.

A constatat ca fiind abuzive clauzele prevăzute de art. 12.2 din Contractul de credit nr. x și art. 9.2 din Contractul de credit x/2008, prima ipoteză, și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a acestora cu privire la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat creditul - CHF.

S-a stabilizat cursul de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăților, în temeiul contractelor precizate, la cursul BNR, valabil la data când CHF s-a majorat cu 10%, față de valoarea de la data când au fost acordate împrumuturile și, pe cale de consecință, a obligat la restituirea diferențelor de sume încasate, cu acest titlu, pârâtele S.C. B. S.A., D., E.., C. (prin reprezentant C. S.R.L.), fiecare pârâtă pentru perioadele în care au figurat, conform contractelor de cesiune creanță, ca și creditoare.

A obligat la restituirea diferențelor de sume actualizate cu dobânda legală, începând cu data achitării lor și până la restituirea integrală.

A obligat pârâtele la plata sumei de 6000 RON onorariu avocat.

A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva aceste sentințe, pârâtele B. S.A. și de C. au formulat cereri de apel.

Prin decizia civilă nr. 294/A din 20 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, s-au admis apelurile declarate de B. S.A. și de C..

A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 31/2017 din 24 mai 2017 a Tribunalului Vrancea în sensul respingerii cererii de constatare ca fiind abuzive a clauzei 12.2 din contractul x/2007 și a clauzei 9.2 din contractul x/2008, a cererii de stabilizare a cursului de schimb CHF-leu și a cererii de restituire a sumelor de bani încasate cu acest titlu.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

S-au compensat cheltuielile de judecată ale părților din apel.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 294/A din 20 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel a făcut o greșită apreciere a raportului dintre dispozițiile cu caracter special ce reglementează protecția consumatorului în contractele cu profesioniștii, respectiv Legea nr. 193/2000, care este o transpunere în plan intern a Directivei 93/13/CEE, prin care se urmărește asigurarea unei protecții mai mari a consumatorului în raport cu comerciantul profesionist și dispozițiile de drept comun, apreciind că în mod nejustificat s-a acordat prioritate dispozițiilor de drept comun în raport cu dispozițiile speciale.

Principiul nominalismului monetar, apreciază recurenta, nu interzice conversia în RON a creditelor în valută, ci este chiar regula originară care o impune în caz de fluctuație a cursului; nu interzice înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci este chiar regula originară care o permite în caz de fluctuație a cursului; protejează debitorii față de creditorii tentați de cămătărie.

Dacă principiul nominalismului monetar instituit prin art. 1578 C. civ. de la 1864 poate fi acceptat ca normă imperativă (cu excepția aferentă, a impreviziunii) prevederile art. 1576 C. civ. de la 1864 sunt supletive, astfel încât excepția prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabilă, clauza de restituire a împrumutului contractat în CHF în aceeași monedă din contractul în speță nr. x/20 decembrie 2007, cu corolarul suportării riscului valutar de către reclamantul împrumutat consumator putând fi analizată din perspectiva caracterului său abuziv.

În opinia recurentei, hotărârea instanței de apel este nelegală și netemeinică prin aprecierea excluderii cenzurii contractului pe considerentul principiului pacta sunt servanda, în sensul că ceea ce s-a contractat în temeiul art. 1576-1586 C. civ., nu mai poate fi revocat de părți în temeiul art. 969 C. civ. vechi.

Însă, Curtea Constituționala prin Decizia nr. 623/2016, a decis ca principiul pacta sunt servanda nu trebuie privint în mod rigid.

În acest sens, Curtea reține că sub imperiul C. civ. din 1864 atât doctrina, cât și practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepțional și exterior voinței părților ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului.

Având în vedere considerentele arătate, Curtea a reținut că impreviziunea constituie doar o aparentă excepție de la principiul autonomiei de voință a părților, iar, în speță, precizează recurenta-reclamantă, acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile privind principiul impreviziunii.

Prin urmare, apreciază că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară contractului respectiv.

Astfel, revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, existența unui eventual dezechilibru. în sensul dispoziției menționate.

Intimatele-pârâte C. și B. S.A. au formulat întâmpinări prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil și în subsidiar, ca nefondat.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 5 aprilie 2019, a fost respinsă excepția inadmisibilitătii invocată de intimata-pârâtă B. S.A. BUCUREȘTI - SOCIETATE ADMINISTRATĂ ÎN SISTEM DUALIST; a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă C.; a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 294/A din 20 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă și s-a acordat termen pentru judecarea recursului la 18 octombrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 18 octombrie 2019, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 294/A din 20 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 17 februarie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În speță, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, motivarea fiind clară și concisă.

Este știut că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În acest context, se impune a se preciza că aducerea în discuție a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată și inexistența oricăror critici concrete în recursul de față.

Instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele motivelor de apel formulate de pârâte, a avut în vedere apărările reclamantei, stabilind situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de probele cauzei.

Or, simpla nemulțumire a recurentei cu privire la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a susținerilor formulate de către reclamantă nu reprezintă motive de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate.

Înalta Curte subliniază că recurenta-reclamantă nu a învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum a solicitat recurenta-reclamantă. Altfel spus, cererea reclamantei, de înghețare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituția juridică a impreviziunii, astfel cum în mod greșit pretinde recurenta.

Este de necontestat că prin contractul de credit încheiat, părțile au agreat clauza de risc valutar, clauză ce reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății.

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeași valoare așadar, indiferent de evoluția cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Conform textului legal menționat:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților. Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă s-a obligat în mod expres prin convenția încheiată să restituie creditul în moneda în care i-a fost acordat, respectiv în CHF.

Astfel, în condițiile în care prin contractul de credit încheiat consimțind la contractarea unui credit în valută și asumându-și obligația de plată a ratelor în aceeași valută, reclamanții și-au asumat în mod liber și conștient riscul valutar.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Pretinzându-se eliminarea riscului valutar, prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

Prin urmare, nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de recurenta-reclamantă, respectiv stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Invocarea de către recurentă a Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016 este lipsită de relevanță în speță, întrucât, potrivit acestei decizii, condițiile specifice impreviziunii presupun condiții cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența situației neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a contractului) și condițiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părților contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanțelor (caracterul licit al neexecutării obligațiilor contractuale).

Or, aspectele invocate în cauză (creșterea cursului valutar) nu pot fi asimilitate unor împrejurări excepționale, exterioare și complet independente de culpa părților pentru a putea opera impreviziunea, acestea fiind aspecte asumate de împrumutat cu ocazia încheierii contractului de împrumut.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Din Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A.rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Contrar suținerilor recurentei, din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, rezultă cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru reclamantă, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Prin urmare, se constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea, cu respectarea, totodată, a mecanismului de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 294/A din 20 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 294/A din 20 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2021.