ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 286/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI~a Civilă la data de 25 august 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 pct. b) din contractul de credit și de garanție nr. x/21.03.2008, privind comisionul de acordare în cuantum de 3.605,24 CHF; obligarea pârâtei la restituirea acestuia; constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. c) din același contract; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, începând cu rata 13 din contract (15.04.2009) și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, sumă care să fie actualizată cu indicele de inflație pentru perioada avută în vedere; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit, la cursul B.N.R. valabil la momentul semnării contractului, respectiv 21.03.2008, atât pentru perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului și momentul sesizării instanței (luna august 2016), cât și pentru viitor, până la încetarea contractului; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate în plus în această perioadă; denominarea în monedă națională a plăților și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7996 din 16 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea formulată de reclamantă ca neîntemeiată. A fost obligată reclamanta la plata către pârâte a sumei de 3.232,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 413/2018 din 21 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în complet de divergență, cu majoritate, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 7996 din 16 decembrie 2016, ca nefondat. A fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 3.281,40 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu opinia separată a d-nei judecător D. în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a sentinței atacate, admiterii în parte a cererii și a constatării caracterul abuziv și nulității absolute a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b), cu restituirea sumei plătite cu acest titlu (comision de acordare).

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 413/2018 din 21 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică de nelegalitate vizează faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii în analiza efectuată de instanța de apel cu privire la clauza de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat, din perspectiv caracterului pretins abuziv. Argumentația adusă în susținerea acestei critici vizează următoarele aspecte:

Hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind emisă cu greșita interpretare și aplicare a art. 38 din Carta Drepturilor Fundamentale a Drepturilor Omului, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, precum și cu nerespectarea considerentelor deciziilor C.J.U.E. pronunțate în cauzele C-186/16, C-92/11, C-34/13, a considerentelor deciziei Curții Constituționale a României nr. 62/2017.

Instanța de apel nu a ținut cont de interpretările obligatorii emise de Curtea Europeană de Justiție, în problema calificării clauzei de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat (sau a întregului contract) ca fiind abuzivă, precum și în chestiunea obligației de informare: hotărârea Andriciuc și alții vs. Banca Românească, Cauza CI86/16 (în integralitate), Ordonanța Curții în Cauza C.J.U.E. nr. C-119/17, Liviu Petru Lupean și Oana Andreea Lupean contra S.C. OTP BANK Nyrt emisă la data de 22 februarie 2018 (în integralitate).

Instanța de apel a constatat în mod greșit că în prezenta cauză operează excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, obligația de restituire a creditului în moneda CHF neputând fi analizată din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Deși instanța de apel face vorbire despre aceleași decizii ale Curții Europene de Justiție, interpretarea acesteia cu privire la excluderea clauzei de risc valutar de la controlul caracterului abuziv este fundamental greșită.

Instanța de apel a reținut că excluderea nu vizează "doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național ci și pe cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea".

Cu alte cuvinte, se arată, chiar dacă actul cu putere de lege nu este obligatoriu (părțile putând deroga de la acesta), clauza care îl transpune este exclusă conform art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, fapt ce contravine jurisprudenței CJ.U.E.

Recurenta invocă paragrafele 26-31 din considerentele deciziei CI86/16 a Curții de Justiție a Uniunii Europene și precizează că, pentru a opera excluderea este necesar ca prevederea contractuală să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; actul sau norma respectivă să fie obligatoriu; excepția este de strictă interpretare astfel că, înainte de a lua o decizie, instanța trebuie să analizeze contextul factual precum și să țină seama de obiectivul Directivei 93/13, protecția consumatorului. În acest context recurenta invocă jurisprudența anterioară a CJ.U.E., respectiv: hotărârea din 10 septembrie 2014, Kusionovâ, C-34/13, EU:C:2014:2189; hotărârea RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, considerentul 13 din Directiva 93/13.

Consideră recurenta că, urmare a unei analize logico-juridice, principala preocupare este în primul rând aceea de a stabili dacă norma este sau nu o normă obligatorie. Condiția "să nu se fi instituit alte acorduri" vizează împrejurarea unui acord al părților cu privire la derogarea de la o normă obligatorie și nu cu privire la facultatea/posibilitatea părților de a deroga de la o norma supletivă.

Astfel, nu se pune problema dacă părțile au derogat sau nu de la aceasta, ci dacă ar fi putut să o facă. Or, nicio normă de drept nu interzicea/excludea ajungerea la un alt acord cu privire la moneda de restituire a creditului. Cu alte cuvinte, în privința nominalismului monetar nu avem de-a face cu o normă obligatorie.

Se arată că, analizând aceeași situație, prin decizia nr. 62/2017, Curtea Constituțională a României a statuat cu efect obligatoriu pentru instanțele de judecată faptul că art. 1578 vechiul C. civ. - principiul nominalismului monetar, este în dreptul național o normă supletivă, caracteristica sa esențială fiind aceea că părțile pot deroga de la aceasta.

Precizează recurenta că, în cauza de față, părțile nu au derogat de la această prevedere. Consumatorul nu putea să își expună punctul de vedere cu privire la această clauză și nici să negocieze o altă modalitate de plată, întrucât contractul de credit nu este unul negociat, clauzele acestuia fiind impuse de către profesionist. Consideră că aici intervine rolul instanței de a analiza contextul factual și obiectivul directivei, ceea ce în prezenta cauză nu s-a întâmplat.

Legea nr. 193/2000, articolul 4, alin. (1) prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Inserarea de către profesionist a clauzei de restituire a creditului în moneda în care acesta a fost acordat, nu a urmărit o aliniere la prevederile vechiul C. civ., ci o metodă de a-și asigura restituirea în aceeași monedă, pentru a preîntâmpina eventuale pierderi în situația modificării costurilor sale de finanțare.

Din analiza contractului de credit rezultă că acesta este un contract standard, preformulat, al cărui conținut a fost stabilit exclusiv de către bancă.

Reclamanta și-a exprimat adeziunea la acest contract fără a avea posibilitatea de a influența natura clauzelor. Banca a exercitat de la bun început o poziție dominantă, asumându-și inclusiv rolul de "consultant" în alegerea produsului financiar evident, omițând să sublinieze și aspectele negative ale produsului financiar oferit, cum ar fi riscul valutar.

Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților s-a produs încă de la momentul încheierii contractului.

Interpretarea Directivei 93/13 dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc aduce în lumină caracterul esențial al obligației de informare ce cade în sarcina profesionistului, precum și sancțiunea ce se impune în situația în care aceasta nu a fost respectată.

O interpretare contrară, în sensul că aceasta nu ar trebui să se refere și la eventualele fluctuații ale cursului valutar, ar contraveni dezlegării date de Curtea Europeană de Justiție în această chestiune: ordonanța C J.U.E. în cauza Lupean (C-119/17) - paragraful 21.

Acțiunea de informare a consumatorului nu poate fi pur formală și nici raportată la simpla achiesare a acestuia de a contracta un credit în CHF. Aceasta nu trebuie să fie doar clară și inteligibilă, pe plan formal și gramatical, ci: trebuie să evidențieze efectele concrete ale acesteia; să permită înțelegerea faptului că moneda poate suferi aprecieri/deprecieri; să permită o evaluare a consecințelor pe care le-ar putea avea asupra executării contractului o atare asumare de rambursare a creditului și a accesoriilor sale (dobândă, comisioane), în moneda contractului.

Recurenta invocă paragraful 32 și 37 din decizia din speța Andriciuc și paragrafele 17, 18, 19, 20, 21, 41, 43, 44-51.

Conform deciziei C.J.U.E. în cauza Andriciuc, în cazul în care o instituție financiară acordă un împrumut încheiat în monedă străină, aceasta trebuie să furnizeze împrumutatului informații suficiente pentru a-i permite să adopte o decizie prudentă și în cunoștință de cauză. Astfel, profesionistul trebuie să comunice consumatorului vizat orice informație pertinentă care îi permite acestuia să evalueze consecințele economice ale unei clauze asupra obligațiilor sale financiare.

În prezenta cauză, intimata-pârâtă nu a furnizat nicio informație pertinentă consumatorului, ci dimpotrivă.

Contractul trebuia, de asemenea, să evidențieze relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce îl privește.

Astfel, se arată, pe de o parte, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic sa și-1 asume în cazul devalorizării monedei în care își primește veniturile. Pe de alta parte, instituția bancară trebuie sa prezinte posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu își primește veniturile în respectiva monedă.

Este de notorietate că francul elvețian este o monedă care are anumite caracteristici speciale, ce o diferențiază substanțial de alte monede folosite în acordarea creditelor, fiind o monedă "netradițională".

Rezultă din cele de mai sus, că creditoarea s-a "acoperit" împotriva tuturor riscurilor pe care aceasta le cunoștea și care, la fel de evident, au făcut obiectul unor analize specifice anterior acordării produsului.

Respectarea obligației de informare a profesionistului, era vitală pentru a asigura o protecție efectivă a consumatorului.

Un consumator mediu, nu avea informații suficiente din raporturile exterioare celor cu banca pentru a putea înțelege mecanismul de schimb al acestei monede, modalitatea în care fluctuează și alte aspecte care să conducă la luarea unei decizii de a contracta în cunoștință de cauză.

Totodată, conform celor statuate de CJ.U.E. în decizia pronunțată în cauza Andriciuc, această obligație de informare trebuia materializată și în sensul oferirii consumatorului a unei proiecții asupra costurilor pe care urmează să le suporte în cazul în care cursul de schimb va creste.

Finanțatorul, în calitatea sa de profesionist al sistemului bancar, cu un portofoliu vast de credite în franci elvețieni, a cunoscut, sau cel puțin trebuia să cunoască, studiile și raportările de specialitate din perioada 2005-2007, anterioare acordării creditelor.

Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților s-a produs încă de la momentul încheierii contractului.

Se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, respectiv dacă, în economia generală a contractului, în prezența acestei clauze, poziția profesionistului a fost întărită, în detrimentul consumatorului.

Instanța trebuie să analizeze, prin raportare și la celelalte clauze din contract și prin raportare la mecanismul efectiv de tragere a creditului și de plată a ratelor, dacă s-a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutaților prin încălcarea obligației de informare. Totodată trebuie să verifice daca s-a transferat riscul valutar în totalitate asupra consumatorului.

Se poate concluziona, în aceste condiții, că prevederea din contractul de credit care prevede restituirea creditului în moneda CHF, nu expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb valutar al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice, care rezultă din aceasta și îl privesc. În aceste condiții, aceste clauze sunt lipsite de caracterul inteligibil necesar pentru a nu crea un dezechilibru în detrimentul consumatorului.

Creditoarea a stipulat în contractul încheiat cu reclamantul obligația de a achita sumele în moneda creditului, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligații, astfel că în situația dublării valorii francului elvețian în raport cu moneda națională, convenția de credit dobândește un caracter excesiv de oneros, ceea ce conduce la încălcarea criteriului echivalenței prestațiilor (absența unei clauze de adaptare a contractului).

În materia dreptului consumului, obligația de informare ce incumbă profesionistului face parte din categoria obligațiilor legale explicite. Ca atare, părțile nu pot înlătura această obligație prin convenția lor, de aici rezultând natura de ordine publică a normelor care o reglementează.

Obligația generală de bună-credință ține de esența sistemului nostru de drept. Pe de altă parte, existența unei obligații generale de bună-credință contractuală a devenit un concept european.

O interpretare a nominalismului în sensul acreditat de creditori nu se bazează pe circumstanțele avute în vedere la edictarea normei, fiind străină de scopul în care a fost adoptată și nu exclude abuzul de putere economică.

În acest sens, clauza în discuție nu este exclusă de la cenzură și nu absolvă profesionistul de obligația de informare prevăzută de legea specială.

Buna-credință are rolul de a impune ca la evaluarea caracterului abuziv al unei clauze să se aibă în vedere toate circumstanțele relevante ale încheierii contractului. în această privință, posibilitatea consumatorului de a conștientiza natura reală a tranzacției este unul dintre factorii cheie ce trebuie avut în vedere.

În jurisprudența sa, CJ.U.E. a reținut că sistemul de protecție pus în aplicare de legislația în materie se întemeiază pe ideea că consumatorul se afla într-o situație de inferioritate față de agentul economic, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de acesta, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Recurenta-reclamantă nu putea, în mod rezonabil, să prevadă evoluția cursului valutar ulterior momentului încheierii contractului, în sensul creșterii valorii francului elvețian într-un asemenea procent, astfel încât survenirea unei valorizări acute a CHF în anul 2011 față de RON și față de valutele de referință să conducă la asemenea consecințe economice.

Potrivit unei jurisprudențe constante a C.J.U.E., instanța națională este obligată, în măsura posibilului, să interpreteze dreptul național în lumina textului și a finalității directivei în cauza pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 ultimul paragraf T.F.U.E.

O astfel de obligație impusă autorităților unui stat și inclusiv autorității judecătorești, a fost dezvoltată prin afirmarea principiului interpretării conforme, în doctrină precizându-se că reprezintă principala formă de a conferi efect directivelor, fie că au fost corect transpuse, fie că au fost insuficient transpuse sau fie că nu au fost transpuse.

Conform jurisprudenței recente, obligația de interpretare conformă a căpătat un caracter primar și principal, judecătorul sau autoritatea publică având obligația, înainte de oricare alta, de a interpreta conform norma de drept intern cu directiva incidentă și doar dacă această interpretare s-ar dovedi limitată, urmând să aplice cu efect direct dispozițiile din directivă care se pretează la o astfel abordare - în acest sens hotărârea din 30 noiembrie 2006, Comisia/Luxemburg, C-32/05, p. 1-11323, punctul 32.

Dispozițiile art. 1268-1269 din C. civ. prevăd că, în materia interpretării clauzelor contractuale îndoielnice, se va ține cont în ordine de: (i) sensul care se potrivește cel mai bine naturii, scopului și obiectului contractului, (ii) interpretarea acestora în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul, iar în subsidiar se vor interpreta (iii) în favoarea celui care se obligă (debitorul).

Prin urmare, raționamentul utilizat de legiuitor în privința interpretării clauzelor contractuale susceptibile de mai multe sensuri trebuie aplicat și în speța dedusă judecății.

Prin "negociere", în sensul normelor de protecție a consumatorului, se înțelege ocazia oferită destinatarului ofertei de a influența efectiv natura și/sau conținutul clauzelor. Dacă se invocă negocierea, trebuie făcută dovada faptului că împrumutatul a avut și alte opțiuni decât cea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza în integralitate.

În cauza de față, la data încheierii contractului, profesionistul avea atât cunoștințele, cât și mijloacele să evalueze "riscul inerent" al contractului, cât și posibilitatea să îl comunice consumatorilor, astfel încât este evident că în prezenta cauză dezechilibrul semnificativ s-a produs încă de la momentul încheierii contractului, chiar și în ipoteza în care profesionistul nu a putut prevedea că riscul inerent se va transforma și într-unui supraadăugat.

Față de toate aceste aspecte, această clauza contractuală nu poate fi cuprinsă în aria de excludere prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, iar în rejudecare, după casare, instanța de apel va trebui să analizeze în mod real toate aceste aspecte.

Următoarea critică vizează faptul că, în ceea ce privește analiza clauzei înscrise la art. 5.1. lit. b) ce reglementează comisionul de acordare, hotărârea recurată a fost pronunțată cu greșita interpretare a Legii nr. 193/2000 și a Directivei 93/13. În susținerea acestei critici recurenta aduce următoarea argumentație:

Instanța de apel, cu majoritate, a reținut că, contraprestația pentru perceperea comisionului de acordare reiese din însăși denumirea comisionului, că profesionistul întreprinde activități concrete în etapa pre-contractuală pentru acordarea creditului, că clauza este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil ce nu necesită cunoștințe tehnice sau de specialitate.

Interpretarea instanței de apel este incorectă și în dezacord cu jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție (deciziile nr. 578/14.02.2013 și nr. 2797/2014).

În lipsa definirii comisionului într-un limbaj inteligibil, împrumutații nu au avut posibilitatea de a înțelege cu claritate motivele pentru care creditoarea a condiționat acordarea creditului de acest comision.

Clauza privind comisionul de acordare nu respectă de asemenea exigențele bunei-credințe, inserarea acestuia vătămând interesele patrimoniale ale reclamantei, respectiv condiționează acordarea creditului de plata acestuia. Prin includerea acestui comision s-a urmărit în realitate obținerea de avantaje disproporționate față de prestațiile efectuate de bancă, impunerea comisionului în discuție reprezentând o modalitate de percepere a unui cost mai mare decât cel menționat cu titlu de dobândă în contract, în detrimentul reclamantei.

Comisionul de acordare se plătește o singură dată la data acordării creditului, iar perceperea acestuia condiționează acordarea creditului de această plată.

Contrar celor reținute de instanța de apel, perceperea acestui comision nu se justifică, deoarece obligația de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere de credit, întrunește condițiile de creditare, revine băncii, a furnizorului de servicii, deci costurile aferente acestor activități trebuie suportate de cel care impune aceste verificări, la fel cum în cazul oricărui comerciant, acesta suportă cheltuielile operaționale legate de activitatea sa economică, costuri care se regăsesc în prețul final al produsului, în acest caz dobânda.

Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obțin creditul solicitat, deși aceleași resurse se consumă și în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.

De asemenea, așa-zisele operațiuni efectuate de bancă sunt cuantificate nu în raport de aceste activități, ci de soldul creditului, raportarea procentuală realizându-se la aceasta și nu la volumul operațiunilor efectiv realizate (aspect ce rezultă din clauza contractuală).

În plus, așa cum a reținut și instanța apelului, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consfințit dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), paragrafele 28-29,40-44).

În ce privește condițiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Câtă vreme funcția și destinația comisionului de acordare nu au fost evidențiate în contract, iar acordarea creditului a fost condiționată de plata acestui comision, orice consumator s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.

În materia protecției consumatorilor s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reține că acestea sunt abuzive și că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin, (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.

Ultima critică vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului în care instanța de apel a analizat clauza inserată la art. clauza 5.1. lit. c) din contract care reglementează comisionul de administrare, hotărârea fiind pronunțată, în opinia recurentei, cu greșita interpretare a Legii nr. 193/2000 și a Directivei 93/13. Argumentele aduse în susținerea acestei critici vizează următoarele aspecte:

Instanța de apel a reținut că, contraprestația pentru perceperea comisionului de administrare reiese din însăși denumirea comisionului, că profesionistul desfășoară activități care presupun costuri, că prin O.U.G. nr. 50/2010 "s-a legalizat" comisionul de administrare lunar, precum și că acesta nu produce un dezechilibru deoarece are o valoarea neînsemnată.

Această concluzie este netemeinică și nelegală.

Așa-zisele operațiuni efectuate de bancă sunt cuantificate nu în raport de activitățile prestate de angajați, ci de soldul creditului, raportarea procentuală realizându-se la acesta și nu la volumul operațiunilor efectiv realizate.

De asemenea, în contract nu s-a prevăzut motivul pentru care comisionul de administrare este perceput astfel încât consumatorul nu poate înțelege de ce această sumă ar trebui suportată distinct de dobândă independent de garanțiile pe care clientul le oferă în executarea obligațiilor și de conduita avută în raporturile cu banca.

În cazul comisionului de administrare, nu se justifică în contract care este rațiunea pentru care se percepe un astfel de comision lunar al cărui modalitate de calcul este tot procentuală, raportată la soldul creditului. De altfel, nici pe parcursul procesului creditoarea nu a dovedit, în niciun fel, care a fost exact contraprestația care justifică majorarea ratei cu 1/4 din valoarea acesteia.

Consumatorului i s-a comunicat că are obligația de a plăti aceste comisioane tară însă să i se și explice pentru ce sunt acestea datorate. Din analiza textului clauzei, comisionul este perceput de către consumator, ca având o valoare nesemnificativă datorită modalității de exprimare procentuală a comisionului "0,15". Această prezentare este de să inducă în eroare consumatorul cu privire la incidența economică pe această clauză o generează.

Incidența este majoră, însă. Consumatorul ajunge să datoreze până la finalul contractului, cu titlu de comision de administrare până la o treime din valoarea inițială a creditului.

Mai mult decât atât, perceperea acestui comision în moneda creditului, atrage după sine și plata acestuia în moneda CHF, pentru care se efectuează un schimb valutar la cursul zilei, în caz de insuficiență a fondurilor, scadența anticipată. Cu alte cuvinte, obligarea consumatorului la plata acestui comision, care preia adevărate atribute a principalului finanțat, comision ce trebuie achitat cu prioritate față de alte creanțe ce rezultă din contractul de credit, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Contraprestația lipsește cu desăvârșire în cazul acestor comisioane. Prevederile contractuale ce nu dau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă perceperea comisionului este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit, este abuzivă.

Intimatele-pârâte B. S.A. și C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil, iar în secundar ca nefondat, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatele-pârâte, sub aspectul inadmisibilității, au invocat dispozițiile art. 457 și art. 27 din C. proc. civ.

Pe fond, intimatele au arătat că, în mod corect, instanța de apel a interpretat și aplicat principiul nominalismului monetar, cât și îndrumările oferite de C.J.U.E. în cauza Andriciuc - CI86/16, precum și neîndeplinirea condițiilor pentru a se reține caracterul abuziv al clauzelor privind perceperea comisioanelor.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 17 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 06 noiembrie 2019, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursului și a admis în principiu recursul.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 06 martie 2020, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 413 din 21 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă până la soluționarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul CJUE.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 21 martie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

În ceea ce privește prima critică adusă deciziei atacate, Înalta Curte constată că dispozițiile contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Aserțiunile recurentei în susținerea posibilității denominării în moneda națională a creditului nu pot fi primite față de faptul că, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și în moneda națională (leu). Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operațiunile valutare se numără și rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți, operațiuni valutare curente, operațiuni valutare de capital și operațiuni valutare între rezidenți.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Sub aspectul următoarelor două critici, prin care se contestă soluția instanței de apel prin care s-a statuat asupra legalității și valabilității clauzelor contractuale inserate la art. 5.1 lit. b) și c) din contractul de credit, se constată că, în mod legal, instanța de apel a reținut caracterul clar și inteligibil al acestor clauze.

Prin clauza înscrisă la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit s-a stabilit în sarcina împrumutatului obligația de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 3.605, 24 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului care se achită la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Prin clauza înscrisă la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit s-a stabilit un comision de administrare lunar de 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a.

Analiza caracterului abuziv a clauzelor denunțate - cea privind comisionul de acordare și cea privind comisionul de administrare - a fost realizată de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situația specifică a contractului, cu o strictă și amănunțită cercetare a situației de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speță, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credințe, al dezechilibrului semnificativ al prestațiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss, în care s-au reținut că "instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește și în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență susarătată se regăsește în clauza denunțată.

Valoarea celor două comisioane poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îl privește. Motivele perceperii acestor comisioane sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea lor, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă. Așadar, aceste clauze conțin date relevante pentru a determina întinderea obligației de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care sunt definite și determinate cele două comisioane fiind accesibil și prefigurând contraprestațiile băncii.

Prin Hotărârea din 03.06.2010, pronunțată în Cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid, C.J.U.E. consfințește dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv și în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuție.

Rezumând, este de subliniat că dispozițiile contractuale referitoare la clauzele în discuție îndeplinesc criteriile legale de transparență, clauzele fiind clare și inteligibile, redactate în acord cu cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, este de relevat faptul că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare și al clauzei privind comisionul de administrare, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În concluzie, contrar susținerilor recurentei, este de punctat faptul că, în privința clauzei inserate în art. 5.1 lit. b) și c), referitoare la comisionul de acordare și la cel de administrare, nu sunt îndeplinite cerințele reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea acesteia ca fiind abuzivă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.A., privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat obligarea recurenților la plata sumei de 5.555,64 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisurile existente la paginile 111, 112 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei cheltuielile de judecată solicitate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 413/2018 din 21 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Totodată, va obliga recurenta să plătească intimatei B. S.A. suma de 5.555,64 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 413/2018 din 21 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească intimatei B. S.A. suma de 5.555,64 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2021.