ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 846/2022

Ședința publică din data de 07 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 10 decembrie 2014, sub numărul x/2014, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA. și BBBBB. au chemat în judecată pârâta CCCCC., solicitând

- să constate caracterul abuziv al clauzelor din convențiile de credit încheiate de reclamanți, în calitate de consumatori, precum și din actele adiționale, așa cum sunt acestea identificate în Anexa 1 coloana H la prezenta cerere, respectiv:

- I.1. clauza referitoare la comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare (clauză ce se regăsește la pct. 5 lit. a) din Condițiile Speciale, art. 1, 2, 3 din actele adiționale specificate în Anexa 1 coloana G);

- I.2. clauza care dă dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat, în situația în care împrumutatul nu își îndeplinește orice obligație din contract (regăsită în Convențiile de credit la art. 8.1 lit. b), c) și d) din Condițiile Generale);

- ca o consecință a constatării caracterului abuziv a clauzelor mai sus arătate, să se constate nulitatea absolută a acestora;

- să se dispună repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule, cuantumul provizoriu al acestora fiind precizat în Anexa nr. 1 coloana i) la prezenta cerere, până la data sesizării instanței, precum și în continuare, până la momentul eliminării comisionului de risc/administrare;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7252 pronunțată la data de 18 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea precizată formulată de reclamanții rămași în proces, respectiv EE., KK., LL., YY., ZZ., DDD., EEE., FFF., III., MMM., DDDD., IIII., JJJJ., LLLL., MMMM. și XXXX., în contradictoriu cu pârâta CCCCC.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor din convențiile de credit încheiate de reclamanții rămași în proces, precum și din Actele Adiționale, referitoare la comisionul de risc, redenumit și la declararea scadenței anticipate a creditului.

A constatat nulitatea absolută a acestor clauze și a dispus restituirea sumelor încasate cu acest titlu către reclamanții rămași în proces EE., KK., LL., YY., ZZ., DDD., EEE., FFF., III., MMM., DDDD., IIII., JJJJ., LLLL., MMMM. și XXXX..

A luat act de renunțările la judecată formulate de reclamanții A. și B., a redus cuantumul onorariului de avocat la suma de 7.000 RON și a obligat pârâta la acest cuantum.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, la data de 7 aprilie 2017, pârâta DDDDD. S.A. (fostă CCCCC.).

Prin decizia civilă nr. 342/A pronunțată la data de 13 februarie 2018, în baza art. 463 C. proc. civ., instanța de apel a luat act de renunțarea apelantei-pârâte DDDDD. S.A. la judecarea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 7252/18.12.2015 în contradictoriu cu intimații - reclamanți EE., KK., LL., DDD., EEE., III., LLLL., MMMM., XXXX., MMM., IIII. și JJJJ..

A obligat apelanta-pârâtă la plata, către fiecare dintre intimații-reclamanți EE., LL., EEE., XXXX. și MMMM. a câte 545,88 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A admis apelul formulat de pârâta DDDDD. S.A. împotriva sentinței civile mai sus menționate, având ca obiect acțiune în constatare, în contradictoriu cu intimații - reclamanți YY., ZZ., FFF. și DDDD..

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții YY., ZZ., FFF. și DDDD., în contradictoriu cu pârâta DDDDD. S.A., ca nefondată.

A obligat intimații-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată astfel: YY. și ZZ. - 220 RON, FFF. - 1294 RON, DDDD. - 282 RON.

Reclamanții YY., ZZ., FFF. și DDDD. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 342/A/13 februarie 2018.

Prin decizia 1987/15.10.2020, Înalta Curte a admis recursul formulat de reclamanții YY., ZZ., FFF. și DDDD., a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza curții de apel spre rejudecarea apelului BT în contradictoriu cu acești reclamanți.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 872/A din 18 mai 2021 a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă DDDDD. S.A. împotriva sentinței civile nr. 7252/18.12.2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimații-reclamanți YY., ZZ., FFF. și DDDD. ca nefondat.

La data de 30 iunie 2021 (data poștei), pârâta DDDDD. S.A. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 872/A din 18 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 08 iulie 2021.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă arată că hotărârea pronunțată de instanța de apel este dată cu încălcarea, interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, a Directivei 13/93/CEE, motivul de nelegalitate invocat fiind întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă invocă faptul că la data promovării acțiunii deduse judecății, raporturile contractuale dintre pârâtă și reclamanți au încetat prin executarea benevolă a prestațiilor reciproce.

Raportat la această precizare, în temeiul dispozițiilor art. 1167 alin. (2) C. civ., solicită să se constate că executarea voluntară ține loc de renunțare în privința mijloacelor și excepțiilor ce puteau fi opuse de acel act.

În cauza dedusă judecății, contractul supus examinării nu mai era în ființă, situație în care nici clauzele cuprinse în acesta nu pot fi înlăturate sau modificate întrucât ele nu mai există.

Împrejurarea că dispozițiile Legii nr. 193/2000 sunt aplicabile exclusiv contractelor aflate în curs de derulare rezultă din dispozițiile art. 12 și 13 din Legea nr. 193/2000.

Din punct de vedere procesual, recurenta susține și lipsa de interes a acțiunii, potrivit art. 33 din C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs se referă la greșita interpretare a instanței de fond a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește anularea clauzei de la art. 5 lit. a) din convențiile de credit.

În ceea ce privește clauzele privitoare la prețul contractului conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 acestea sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv.

De asemenea, solicită să se observe că și condiția exprimării în mod clar și inteligibil a acestei clauze este îndeplinită.

Prin convențiile de credit s-a stabilit un cuantum determinat al comisionului de risc, exprimat atât ca procent aplicat la soldul creditului, cât și numeric, printr-o sumă evidențiată distinct de graficul de rambursare, astfel încât reclamanții au cunoscut care este întinderea exactă a obligației de plată.

Consumatorilor nu le-a fost ascunsă existența sau cuantumul acestor comisioane, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost clari, limpezi, accesibili, apți de a fi înțeleși.

Prin urmare, arată că cerințele prevăzute la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt îndeplinite în speță, în ceea ce privește excluderea clauzelor referitoare comisionul de risc de la controlul caracterului abuziv.

În ceea ce privește prezumția negocierii, recurenta învederează faptul că reclamanților le incumba sarcina probei dovedirii aspectului vecin și conex prezumției relative legale instituite de prevederile art. 4 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 193/2000, or, în cauza de față, reclamanții nu au făcut dovada solicitării/tentativei de a pune în discuție modificarea formei/conținutului clauzelor contestate.

În cazul de față, faptul vecin și conex existenței/inexistenței unei negocieri este oferta ori tentativa de negociere a clauzelor contractuale venită din partea consumatorului. Reclamanții nu au dovedit și nici măcar nu au susținut existența unor tentative de negociere cu recurenta anterior încheierii contractului de credit.

În lipsa unei tentative de negociere a clauzelor contractuale venită din partea reclamanților, negocierea s-a limitat practic la oferta făcută de către pârâtă și acceptată de reclamanți.

Mai mult, dovada negocierii rezultă din analiza convențiilor de credit deduse judecății, în sensul că nu toate convențiile de credit au prevăzut același procent al comisionului de risc, acesta derivând de la o convenție la alta.

În concluzie, clauza ce reglementează comisionul de risc nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Recurenta învederează instanței faptul că Legea nr. 193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil al clauzelor contractuale, nu și necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor, ori dobânzilor.

În ceea ce privește definirea riscului de credit, acesta este cel putin determinabilă având în vedere dispozițiile art. 2 lit. g) din Norma nr. 17 din 18 decembrie 2003 și care definesc riscul de credit.

Comisionul de risc este perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată, astfel, riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu creditul acordat.

În continuare, recurenta prezintă criticile prin care susține lipsa caracterului abuziv în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 8.1 lit. b).

Modul de formulare al acestei clauze este extrem de clar, părțile acceptând și înțelegând să considere că obligațiile asumate prin contractul de credit de către debitor sunt obligații esențiale, care justifică declararea creditului scadent anticipat.

Rolul acestor clauze este de a pune în vedere cocontractantului obligațiile pe care o parte le consideră esențiale, prevenindu-l asupra importanței executării acestora și pentru a înlesni interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune problema caracterului esențial al executării.

În ceea ce privește clauzele prevăzute la art. 8 lit. c) și d) arată că rațiunea introducerii acestora a avut în vedere situațiile în care împrumutatul se află în ipoteza în care rambursarea creditului devine imposibilă, situație care justifică interesul băncii de a declara scadent anticipat creditului, pentru a putea să recupereze sumele din garanțiile acordate.

Nu poate fi abuzivă o clauză care tinde să preîntâmpine nerespectarea obligațiilor de către cealaltă parte contractuală.

Cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor așa zise ca fiind abuzive, recurenta apreciază că acest capăt de cerere încalcă principiul libertății contractuale și principiul forței obligatorii a contractului, pentru că solicită instanței să dispună obligarea pârâtei la plata unor sume de bani ce au fost încasate în temeiul unui contract de credit valabil încheiat.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, cu consecința respingerii cererii reclamantei și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 20 august 2021, intimații-reclamanți YY., ZZ., FFF., DDDD. au formulat întâmpinare, prin care pe cale de excepție, au invocat nulitatea cererii de recurs raportat la dispozițiile art. 488 pct. 8 coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, potrivit dovezilor existente la dosar.

Pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 28.10.2021, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 10.02.2022, a fost respinsă excepția nulității recursului, fiind admis în principiu recursul declarat, fiind acordat termen pentru soluționarea acestuia în ședința publică la 07.04.2022.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, a constatat că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanța supremă observă că recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentarea criticilor vizând greșita respingere a lipsei de interes, greșita interpretare a instanței de apel în ceea ce privește anularea clauzei de la art. 5 lit. a) din convențiile de credit și a clauzelor de la art. 8.1 lit. b), c) și d), precum și admiterea capătului de cerere privind restituirea sumelor percepute în baza clauzelor așa zise ca fiind abuzive.

Prima critică a recursului vizează greșita menținere de către instanța de apel a soluției instanței de fond în ceea ce privește respingerea excepției lipsei de interes, reclamanții, în opinia recurentei-pârâte, nu ar mai putea solicita în temeiul dispozițiilor Legii nr. 193/2000 să se constate existența unor clauze abuzive în contractul de credit, câtă vreme acesta nu se mai află în derulare, fiind încetat prin executarea benevolă a prestațiilor.

În acest context, recurenta susține, în esență, aplicarea greșită a prevederilor art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 și art. 1167 alin. (2) C. civ.

Motivul de recurs invocat de către recurenta-pârâtă DDDDD. S.A., respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.

Se reține că prin Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauzele conexate C-698/18 și C-699/18, S.C. Raiffeisen Bank S.A. împotriva JB și EEEEE. S.A. împotriva KC, obligatorie pentru instanțele naționale, s-a statuat că "definiția noțiunii de consumator care figurează la articolul 2 litera(b) din Directiva 93/13 nu conține niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia și încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecția pe care i-o conferă această directivă" (pct. 71).

Având în vedere că sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, în hotărârea amintită s-a statuat și că "executarea contractului în discuție nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situație de inferioritate. În aceste condiții, limitarea protecției conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuție, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitate a consumatorului de a se prevala de această protecție, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecție instituit de această directivă" (pct. 73).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a ajuns la concluzia că noțiunea de "consumator" care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că faptul că un contract este executat integral nu exclude ca o parte la acest contract să poată fi calificată drept "consumator", în sensul acestei dispoziții.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în speță, reclamanții sunt consumatori și au posibilitatea să solicite în temeiul Legii nr. 193/2000 constatarea existenței unor clauze contractuale ca fiind abuzive, chiar și în condițiile în care contractul nu mai este în derulare.

Legislația privind protecția consumatorilor reprezintă o legislație specială, a cărei aplicare trebuie subsumată situațiilor în care se poate reține o astfel de calitate (consumator), recurenta prevalându-se în mod greșit de aplicarea în cauză a prevederilor C. civ. din 1864, în locul celor prevăzute de Legea nr. 193/2000.

În acest context, se impune a se preciza că, în jurisprudența constantă a instanțelor române, inopozabilitatea clauzelor abuzive a fost asimilată regimului nulității absolute, efectul acesteia fiind restabilirea situației anterioare, respectiv restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Altfel spus, cum în mod legal a reținut și instanța de apel, natura juridică a acțiunii în constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractele încheiate cu consumatorii este identică naturii juridice a acțiunii în constatarea nulității absolute, acțiune care poate fi promovată oricând, independent de stadiul de derulare al contractului vizat.

Din această perspectivă este de necontestat că reclamanții sunt îndrituiti să promoveze acțiunea dedusă judecății, chiar și în condițiile în care contractul nu mai este în derulare.

În consecință, soluția instanței de apel este legală, în acord cu regimul juridic al nulității absolute, fiind dată, totodată, cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente speței și regulilor de drept pe care s-a bazat soluția.

A doua critică adusă deciziei recurate de către recurenta-pârâtă a constat în aplicarea greșită a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu referire la faptul că nu se poate face o analiză a clauzei privitoare la comisioane pretins abuzivă, deoarece criticile vizează în realitate prețul contractului, clauza fiind redactată în mod clar și inteligibil.

Instanța de recurs reține că în privința contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 363/2007, art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu prevedea această clauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv, deci contractul încheiat cu reclamanții Kiss și contractul cu FFF. poate face pe deplin obiectul analizei instanței din perspectiva comisionului de risc.

În ceea ce privește contractele încheiate în anul 2008, pretinsa aplicare a acestei excluderi este contrazisă de decizia CJUE în cauza Kasler, în condițiile în care rațiunea admiterii acestui capăt al cererii a avut în vedere lipsa unei fundamentări a perceperii comisionului și nu valoarea acestuia.

Așa cum s-a statuat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din data de 26 februarie 2015, pronunțată în cauza C-143/13 Bogdan Matei, FFFFF. împotriva României, domeniul de aplicare exact al noțiunilor de "obiect principal" și "preț", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii "costul total al creditului" pentru consumatori, "întrucât articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă" (par. 49).

Totodată, instanța europeană a statuat că acele clauze contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului" (par. 54); că "cea de-a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat" (par. 55); "clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor" (par. 56).

Prin raportare la aceste interpretări obligatorii desprinse din Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 trebuie să fie vorba de clauze contractuale care se asociază obiectului principal al contractului, în sensul de prestație esențială care caracterizează contractul de credit, ori de o clauză care vizează caracterul adecvat al prețului sau al remunerației stabilite față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora.

În privința clauzei care reglementează comisionul de risc, deși aceasta face parte din costul total al creditului, nu poate fi totuși asimilat obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestația esențială a convenției de credit, ci de o prestație cu caracter accesoriu. Prestația esențială și, consecutiv, obiectul principal al contractului de credit, este reprezentată de suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului. Comisioanele, deși parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nefiind vorba de prestații care caracterizează un contract de credit.

De asemenea, clauza privind comisionul de risc nu poate fi inclusă nici în cea de a doua categorie de excluderi la care se referă a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, deoarece recurenții-reclamanți susțin lipsa unei fundamentări a perceperii comisionului, așa încât nu se pune problema caracterului adecvat al comisionului de acestuia.

În consecință, nu se poate exclude de plano analiza caracterului abuziv al clauzelor din contractele încheiate în anul 2008, în mod legal, prima instanță, verificând în concret, dacă clauzele sunt abuzive în sensul CJUE.

Cu privire la aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurenta a susținut că este îndeplinită cerința privind redactarea clauzei privind comisionul de risc într-un limbaj clar și inteligibil.

Din această perspectivă, instanța de recurs notează că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul național dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Instanța de recurs reține că prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul național prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE se instituie cerința de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, verificarea efectuată de instanța de apel în privința clauzei care reglementează comisionul de risc este corectă.

Instanța de recurs reține, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunțată, că instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de risc și a reținut, contrar susținerii recurentei-pârâte, că există suficiente criterii care demonstrează lipsa unei veritabile negocieri a clauzei și lipsa fundamentului perceperii acestui comision sau destinația sa.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu- se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de risc și a reținut că această clauză creează un dezechilibru juridic.

Astfel, obligația consumatorilor la plata lunară a unei sume, inițial sub umbrela comisionului de risc, și ulterior prin redenumirea acestuia în comision de administrare, nu este susținută de prestarea niciunui serviciu de către pârâtă, potrivit afirmațiilor acesteia, acest comision fiind stabilit pentru acoperirea riscului de nerambursare a creditului, risc de neexecutare garanție, risc de urmărire a garanției, risc de depreciere/pierdere a garanției, de neîncasare a valorii asigurării, riscul de credit, riscul de poziție, riscul valutar, riscul operațional. Or, la momentul încheierii contractelor de credit și a actelor adiționale, pârâta trebuia să explice, clar, detaliat, ce înțelege să acopere prin acest comision.

Nu vor fi reținute criticile recurentei privind justificarea acestui comision întemeiat pe Norma BNR nr. 17/2003, întrucât pârâta trebuia să detalieze exact ce riscuri sunt acoperite de această clauză, atât timp cât această normă stabilește doar ce măsuri este obligată să ia o instituție de credit pentru a contracara multitudinea de riscuri definite de aceasta.

De altfel, riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții reglementate prin contract, iar prin introducerea comisionului de risc, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei credințe.

În raport de considerentele expuse, instanța de recurs reține că sunt nefondate criticile formulate referitoare la comisionul de risc.

În ceea ce privește criticile privind caracterul abuziv al clauzelor pe care le conține art. 8.1 lit. b), c), d) privind declararea scadenței anticipate, în mod corect a reținut instanța de apel că sunt încălcate dispozițiile legale, clauza privind declararea anticipată a creditului având caracter abuziv.

Privitor la clauzele contractuale care permit băncii să declare scadența anticipată a creditului aflată la art. 8.1 lit. b), c), d), recurenta-pârâtă a susținut că nu se poate reține caracterul abuziv al acesteia având în vedere lipsa dezechilibrului semnificativ pe care l-au creat aceste clauze între drepturile băncii și obligațiile contractantei.

În legătură cu constatarea caracterului abuziv al acestei clauze instanța de apel a constatat că, pârâta are dreptul să declare creditul scadent anticipat în caz de neîndeplinire de către reclamanți a oricărei obligații, din orice motiv, ca atare prin clauzele inserate la art. 8.1 pârâta a stabilit un drept de a declara scadența în mod unilateral.

Din analiza acestor clauze rezultă că dreptul băncii este unul discreționar, având în vedere că pârâta are dreptul să declare creditul scadent anticipat în caz de neîndeplinire de către reclamanți a oricărei obligații, din orice motiv, respectiv din motive considerate justificate în propria sa opinie.

Ultima critică adusă deciziei recurate se referă la admiterea capătului de cerere privind repunerea în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor constatate nule.

Astfel, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale atrage constatarea nulității absolute a acestora, cu efect retroactiv, respectiv repunerea părților în situația anterioară semnării convenției de credit, prin restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive.

În jurisprudența constantă a instanțelor române, inopozabilitatea clauzelor abuzive a fost asimilată regimului nulității absolute, efectul acesteia fiind restabilirea situației anterioare, respectiv restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

În consecință, soluția instanței de apel este legală, în acord cu regimul juridic al nulității absolute.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că decizia recurată este la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă DDDDD. S.A. împotriva deciziei civile nr. 872/A din 18 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimaților-reclamanți YY., FFF. și DDDD. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestora, în sensul obligării recurentei-pârâte DDDDD. S.A. la plata sumei de 585,58 RON pentru fiecare dintre intimații-reclamanți, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă DDDDD. S.A. împotriva deciziei civile nr. 872/A din 18 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante YY., ZZ., FFF. și DDDD..

Obligă recurenta-pârâtă DDDDD. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în valoare de câte 585,58 RON pentru fiecare dintre intimații-reclamanți YY., FFF. și DDDD..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2022.