ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 294/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 14.04.2014 sub nr. x/2014, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO.,PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW. au chemat în judecată pârâtele XXXX. S.A., YYYY. și YYYY. (ROMÂNIA) S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana M din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana H, precum și din actele adiționale indicate (acolo unde este cazul) în coloana N (clauzele de risc valutar), pentru încălcarea de către bancă a următoarelor obligații: (i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; (ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; (iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit; să fie obligată banca la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat în Anexa 1 coloana K; să fie obligată banca la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 5580 din 13 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București. Prin aceeași sentință, s-a dispus disjungerea cererilor formulate de ceilalți reclamanți și formarea unui nou dosar.

Prin sentința civilă nr. 1114 din 5 martie 2015, pronunțată în dosarul nou format nr. x/2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată. A obligat pe fiecare din reclamanți la plata către pârâta YYYY. (ROMÂNIA) S.A. a sumei de 421,49, RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat pe fiecare din reclamanți la plata către pârâta XXXX. S.A. a sumei de 881,31 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1779 din 26 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost respinse excepțiile lipsei de obiect și lipsei de interes în ceea ce privește cererea de chemare în judecată formulată de apelanta reclamantă V..

A fost respins apelul declarat de către apelanții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., ZZZZ., M., N., O., P., Q., R., S., T., V., W., X., Y., Z., BB., DD., EE., FF., GG., HH., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., VV., UU., WW., XX., YY., ZZ., AAA., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., KKK., LLL., MMM., NNN., AAAAA., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., KKKK., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., BBBBB., UUUU., VVVV. și WWWW. împotriva sentinței civile nr. 1114 din 05 martie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x, ca nefondat.

Au fost obligați apelanții-reclamanți la câte 212,13 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă YYYY. (ROMÂNIA) S.A. și la câte 446.47 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă XXXX. S.A.

Împotriva acestei decizii, recurenții-reclamanți T., W., FF., GG., KK., PP., RR., YY., ZZ.,CCC., FFF., NNN., AAAAA., PPP., RRR., UUU., EEEE., LLLL., NNNN. și VVVV. au declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că, prin primul motiv de apel, au arătat că prima instanță, Tribunalul București, a pronunțat o hotărâre nulă, cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv nu s-a pronunțat cu privire la încălcarea: (i) obligației de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (ii) obligației de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; motivele esențiale pe care reclamanții le-au invocat în susținerea cererii de chemare în judecată.

Sentința tribunalului nu conține nici măcar o referire la cele două capete de cerere, motiv pentru care aceasta trebuia anulată. Cu toate acestea, instanța de apel a reținut în mod total eronat că "instanța nu este obligată să răspundă fiecărui argument în parte".

Un astfel de argument, consideră recurenții, este contrar art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea trebuie să cuprindă motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat toate cererile părților. Or, se arată, Tribunalul București nu a arătat care erau motivele pentru care a respins cele două capete de cerere, iar instanța de apel avea obligația de a sancționa o asemenea motivare precară.

Al doilea motiv de casare invocat de recurenții-reclamanți vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

O primă critică se referă la aplicarea greșită de către instanța de apel a deciziei CJUE din cauza C-186/16 și este susținută de următoarea argumentație:

Prin Decizia pronunțată în cauza C - 186/16, CJUE a răspuns pe larg la cele trei întrebări preliminare ridicate în cauza de față și trimise de Curtea de Apel Oradea la CJUE. După cum se poate observa, doar una dintre întrebări viza aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

Pe lângă răspunsurile clare la întrebările preliminare cu care a fost sesizată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a indicat și mecanismul pe care trebuie să-1 aplice judecătorul național atunci când e sesizat cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze, precum cele din prezentul litigiu.

Raportat la exigențele deciziei CJUE, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nici nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16 și nici nu se referă la toate dezlegările date de CJUE în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilității analizei caracterului abuziv ci doar la punctele 25-31 ale hotărârii, ce au vizat aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

Mecanismul de verificare prezintă următoarele iterații:Paragrafele 26-31 din Hotărârea CJUE obligă instanța națională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă din dreptul național, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13; dacă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul național, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13; potrivit paragrafelor 32-41 din Decizie, dacă însă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13; chiar dacă va constata că acele clauze intră în sfera obiectului principal al contractului, paragrafele 43-51 din Decizie obligă instanța să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor CJUE; în cazul în care clauzele în discuție intră în sfera noțiunilor de mai sus și sunt redactate în mod clar și inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 4 alin. (2) și art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000; dacă însă instanța constată că respectivele clauze, deși intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor; în fine, paragrafele 52-58 din Decizie, obligă instanța națională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica și un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului. Exact în cheia pașilor de mai sus trebuie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu și, după cum vom arăta, clauzele contestate: pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea "reflectă" principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive; pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă intră în sfera noțiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar și inteligibil; în fine, clauzele sunt abuzive, pentru că au fost inserate în contracte nenegociate și, contrar cerințelor bunei-credințe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, dezechilibrul manifestându-se și în timpul executării contractului.

A doua critică de nelegalitate se referă la modul în care instanța de apel a făcut aplicarea principiului nominalismului monetar. Argumentele aduse în sprijinul acestei critici sunt următoarele:

Consideră recurenții că principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidență excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Instanța de apel, pornind de la considerentele CJUE din Cauza C - 186/16, a constatat în mod greșit că este incidență excluderea de la analiza caracterului abuziv prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Astfel, instanța de apel a apreciat în mod greșit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

Legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale: (i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului; (ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului și la calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată în raport de produsele și serviciile primite în schimb de consumator.

Excepțiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situații similare. În conformitate cu deciziile constante ale CJUE, legislația protecției consumatorilor este guvernată de principiul efectivității, motiv pentru care s-a decis că "modul în care este reglementat dreptul procedural național nu trebuie sa aibă drept consecință să împiedice exercitarea drepturilor acordate consumatorilor prin Directiva 93/13". Așadar, excepțiile de la analiza caracterului abuziv nu trebuie interpretate și aplicate în așa fel încât să facă inutilă reglementarea regimului juridic sancționator al clauzelor abuzive, un regim orientat către prevenția prin disuasiune a abuzului de putere economică a comercianților.

Analiza în condițiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziției produsului sau a perfectării contractului.

Regula, preluată din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, este prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și are în vedere noțiunea largă de "lege", adică, de act normativ emis de Parlament, Guvern, de alte autorități centrale sau chiar de autorități administrativ-teritoriale cu putere de reglementare.

Motivația pentru care legislația protecției consumatorilor (inclusiv Directiva clauzelor abuzive) nu permite analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale ce reflectă dispoziții din acte normative este aceea că o astfel de analiză ar însemna un control indirect al unei norme obligatorii în dreptul național în materia protecției consumatorului, fapt ce ar contraveni chiar Tratatului de Funcționare a UE.

Potrivit art. 4 alin. (2) lit. f) din TFUE, în materia protecției consumatorilor, există o competență partajată între Uniune și statele membre, ceea ce înseamnă că Uniunea nu exercită o competență exclusivă în materia protecției consumatorilor. Dată fiind competența partajată între Uniune și statele membre în materia protecției consumatorilor, potrivit art. 2 alin. (2) din TFUE:

"(...) statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu (...)".

Pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie sa fie prevăzută în contract, adică să reproducă fidel sau măcar să reflecte dispoziția din actul normativ. Este, deci, necesară condiția minimală ca respectiva clauză să fie inserată în contract, adică să existe în forma materială, scrisă, nefiind suficientă similaritatea cu o regulă dintr-un act normativ oarecare.

Cu atât mai puțin nu se poate aplica exceptarea de la analiza caracterului abuziv a unei clauze care creează confuzie sau similarități vagi cu dispoziții din acte normative. Echivocul și caracterul vag al unei clauze contractuale sunt, în ele însele, motive ale unei prezumții de caracter abuziv.

O regulă supletivă din acte normative sau o trimitere imprecisă la dreptul comun nu echivalează cu sintagma "clauza prevăzută în contract în temeiul altor acte normative".

Soluția instanței de apel conduce, în mod greșit, la concluzia că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluție care ar fi "impusă" de "principiul" nominalismului monetar, o regulă de drept comun din C. civ. care ar exclude, în condițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi speciale derogatorii de la dreptul comun. Numai că riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract (ceea ce, în condițiile formalismului informativ, determină nulitatea clauzei de transfer al riscului de la creditor la debitor sau chiar nulitatea întregului contract) și nu ține de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea sau ancorarea creanței într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit față de riscul valutar. Fluctuațiile cursului valutar nu sunt sinonime cu fluctuațiile valorii creanțelor. Iar nominalismul monetar nu este o clauză prevăzută în contract, ci o normă supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenției părților, suplinind voința acestora. Principiul nominalismului monetar, motivația pentru care instanța de apel a apreciat că articolele care stabilesc restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, sunt excluse de la aplicarea Directivei nr. 93/13, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție a consumatorului, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv. Directiva 93/13 își propune, printre altele, să îi protejeze pe consumatori și contra inserării în contracte a unor norme legale, de la care aceștia ar fi putut deroga, dar le-au fost impuse de profesionist, printr-un contract nenegociat, prin cvadrupla sa superioritate contractuală (tehnică, juridică, economică și temporală).

O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție al consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat la alin. (13), teza a doua că "statele membre ar trebui sa aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție". Mai mult, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce privește protecția consumatorilor, că statele membre pot să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte.

În aceste condiții, consideră recurenții, revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de CJUE în cauza C-186/16. Numai așa s-ar fi putut asigura nivelul minim de protecție al consumatorilor instituit prin Directivă.

Dacă norma legală sau administrativă stabilind, total sau parțial, conținutul contractului, este în sine ilegitimă (întrucât încalcă TFUE, CEDO sau jurisprudența pronunțată în aplicarea și interpretarea acesteia), ea poate fi înlăturată de la aplicare în baza art. 148 alin. (2), respectiv, art. 20 alin. (2) din Constituție, evacuarea din contract a clauzei care o evocă fiind indirectă.

De altfel, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-a pronunțat inclusiv Curtea Constituțională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens.

Consideră recurenții că instanța trebuie să țină cont de legislația specială a protecției consumatorului, și nu de dreptul comun aplicabil împrumutului și să aibă în vedere poziția juridică a consumatorului, garantată de legea română care este una în care decizia de a contracta este documentată cu toate caracteristicile și riscurile contractului în care se pregătește să intre, iar modul în care profesionistul a acționat 1-a pus pe consumator în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, tară a cunoaște riscurile asociate acestuia, ceea ce înseamnă o situație juridică mai puțin favorabilă consumatorului în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

Potrivit raționamentului instanței de apel, ar însemna că nu s-ar putea constata niciodată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract, pentru că nicio clauză nu l-ar putea plasa vreodată pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, ce prevede, cu titlu supletiv, principiul pacta sunt servanda - contractul este legea părților.

De altfel, precizează recurenții, întregul raționament al instanței de apel se bazează pe analiza situației împrumutatului din dreptul comun și a principiilor incidente: forța obligatorie a contractului, executarea obligațiilor cu bună-credință, interzicerea îmbogățirii fără justă cauză. Or, instanța de apel trebuia să verifice cu precădere respectarea normelor speciale din materia protecției consumatorului.

Precizează că nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului. Prin acțiune nu a fost criticat principiul nominalismului per se, ci a fost criticat modul în care a fost inserată o clauză prejudiciabilă pentru consumator, despre care s-a spus ulterior că ar transpune acest principiu și că ar fî absolut intangibilă. In orice caz, atenția instanței trebuie concentrată pe momentul acordării creditului, nu pe modalitatea în care trebuie restituit creditul.

În acest sens, se arată, Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia nr. 3864/4.12.2014, într-un dosar în care a fost contestată clauza de risc valutar:

"instanța de apel a tratat, cu precădere, problema dedusă judecății, din perspectiva prevederilor de drept comun, or, în cauza de față avem de a face cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, contract care, deși trebuie să respecte condițiile de validitate ale oricărui contract, din punct de vedere al caracterului abuziv al unor clauze cuprinse în el, trebuie analizat, cu precădere din perspectiva Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE, a jurisprudenței CJUE și a jurisprudenței înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie".

Recurenții consideră surprinzătoare aprecierea făcută de instanța de apel în ceea ce privește calitatea de consumator, deși, acest aspect a fost tranșat de mult în jurisprudența CJUE. Redăm în acest sens câteva considerente din Cauza Costea C-l 10/14: Potrivit Curții, normele uniforme privind clauzele abuzive ar trebui să se aplice tuturor contractelor încheiate între "consumatori" și "vânzători sau furnizori", noțiuni definite de Directiva 93/13. Conform definiției din directivă, "consumator înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directiva menționată, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale." CJUE a mai arătat că noțiunea de "consumator" are un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real. Totodată, situația de inferioritate a consumatorului față de vânzător sau furnizor pe care urmărește să o remedieze sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 privește atât nivelul de informare al consumatorului, cât și puterea sa de negociere în prezența unor condiții redactate în prealabil de vânzător sau furnizor și asupra conținutului cărora acest consumator nu poate exercita o influență. Astfel, nu poate fi exclusă posibilitatea de a califica un avocat drept "consumator" atunci când acesta acționează în afara activității sale profesionale.

O altă critică de nelegalitate invocată se referă la faptul că, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", clauzele contestate nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al acestora. Se arată că, în decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală este cerința ca respectivele clauze să fie clar și inteligibil exprimate. Exprimarea într-un limbaj prolix și echivoc a clauzelor contractuale determină admisibilitatea analizei caracterului abuziv, fără excepție . CJUE a reținut în speța Kasler:

"este necesar să se constate că aceeași cerință figurează la articolul 5 din Directiva 93/13, care prevede că clauzele contractuale scrise trebuie "întotdeauna" să fie redactate într-un limbaj clar și inteligibil. Al douăzecilea considerent al Directivei 93/13 precizează în această privință că trebuie să i se ofere efectiv consumatorului posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract."

Cu alte cuvinte, se arată, caracterul clar și inteligibil, așa cum a fost explicat de către CJUE în numeroase spețe, trebuie să însoțească o clauză întotdeauna, chiar și atunci când transpune o normă supletivă din dreptul național, iar consumatorul trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a înțelege consecințele economice și potențialele efecte ale unei asemenea clauze.

Faptul că în contractele profesionistului, clauza de risc valutar ar transpune o normă supletivă din C. civ., nu îl scutește pe profesionist de obligația de a-1 informa pe consumator despre consecințele economice ale clauzei. Un consumator, fie el mediu informat, nu are automat cunoștințele juridice și economice necesare pentru a înțelege sensul unei norme supletive pretins transpusă contractual, dar mai ales pentru a percepe efectele distructive ale acesteia într-un contract nenumit.

Contractul de credit este unul nenumit și nu se confundă cu împrumutul din dreptul comun, iar nominalismul monetar nu a fost conceput pentru a fi aplicat în contracte.

Recurenții-reclamanți invocă, de asemenea, faptul că informarea, în faza precontractuală, trebuie să privească mai ales consecințele economice ale clauzei și că C.J.U.E. se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele acestora.

Recurenții-reclamanți susțin, de asemenea, că îndeplinirea obligației de informare de către banca trebuie analizată prin raportare la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din decizia C.J.U.E. pronunțată în speța Andriciuc).

În opinia recurenților-reclamanți, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraf 50 din decizia C.J.U.E. pronunțată în speța Andriciuc).

Recurenții-reclamanți susțin, de asemenea, că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor din Codul consumului și din O.G. nr. 21/1992, ceea ce a determinat respingerea argumentelor acestora referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Un ultim aspect invocat de către recurenții-reclamanți vizează încălcarea de către bancă a obligației de informare și avertizare.

Intimatul-reclamant I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat în cauză.

Intimatul-reclamant FFFF. a formulat întâmpinare, prin care a arătat că nu a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, motiv pentru care consideră că nu deține calitate procesuală în cauză.

Intimatele-pârâte XXXX. S.A., YYYY. și YYYY. (ROMÂNIA) S.A. au formulat întâmpinare, prin care au invocat:

1) Excepția nulității cererii de recurs:

În susținerea excepției se arată că, prin raportare la prevederile art. 486 alin. (1) lit. a) teza întâi și alin. (3) teza întâi C. proc. civ., cererea de recurs este vădit informă, fiind încălcate cerințele esențiale de validitate ale căii de atac promovate, cu consecința incidenței sancțiunii nulității, conform prevederilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. a) teza întâi și alin. (3) teza întâi, coroborate cu dispozițiile art. 194 lit. a) și ale art. 196 alin. (1), prin raportare la art. 494 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte invocă faptul că cererea de recurs nu permite identificarea titularilor acesteia, lipsind orice precizări cu privire la datele de identificare ale părților care au exercitat calea de atac.

Prin raportare la prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) teza întâi și alin. (3) teza întâi, precum și ale art. 487 alin. (1) și art. 480 alin. (1) C. proc. civ., intimatele-pârâte mai arată că cererea de recurs este lovită de nulitate inclusiv față de nerespectarea prevederilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) teza întâi și alin. (3) teza întâi, precum și ale art. 487 alin. (1) și art. 489 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cererea nu cuprinde nicio critică de nelegalitate a deciziei instanței de apel, fiind preluate, în integralitate, motivări străine prezentei cauze și argumente fără nicio legătură cu raporturile juridice deduse judecății.

2) Excepția puterii de lucru judecat:

În susținerea acestei excepții se arată că prezentul dosar, având numărul inițial 39561/3/2014 (și înregistrat, în prezent, pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2018) s-a format ca urmare a disjungerii de către Tribunalul București, în primă instanță, a pretențiilor formulate de către 12 dintre reclamanți, acestea constituind dosarul nr. x/2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București.

Dosarul nr. x/2015 a fost soluționat prin raportare la aceleași motive și argumente prezentate instanței în prezenta cauză, fiind invocate, în integralitate, temeiuri de drept și susțineri identice (ca urmare a măsurii disjungerii) în susținerea pretențiilor nefondate.

Or, precizează intimatele, toate aceste pretenții au fost respinse ca nefondate, prin hotărâre judecătorească definitivă, respectiv prin decizia civilă nr. 363 din data de 05.02.2018. pronunțată de către Tribunalul București, secția a VI - a civilă, în dosarul nr. x/2015.

3)Decăderea recurenților din dreptul de a invoca temeiuri noi, nesupuse analizei instanțelor de fond:

Intimatele-pârâte susțin că, prin calea de atac formulată, recurenții - reclamanți au încălcat limitele judecății în fața instanței de recurs, aceștia invocând temeiuri noi, care nu au fost niciodată supuse analizei instanțelor de fond, cu nesocotirea prevederilor imperative ale art. 488 alin. (2) și ale art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, intimatele solicită instanței înlăturarea de plano a temeiurilor noi menționate prin cererea de recurs, acestea neformând obiectul judecății în fața instanțelor de fond:

• susținerile privind pretinsa "viciere" a consimțământului ori privind presupusa "eroare -obstacol (error in negotio)", "error in corpore"" sau "viclenie";

• art. 45 indice 13, art. 48 indice 14 și art. 16 indice 15 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (în continuare, "Codul consumului");

• art. 2 pct. 9 indice 16 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor (în continuare, "O.G. nr. 21/1992").

Față de faptul că toate aceste temeiuri de drept sunt invocate, pentru întâia oară, în faza recursului, intimatele solicită instanței să procedeze la aplicarea sancțiunii decăderii recurenților-reclamanți din dreptul de a completa cererea cu motive și argumente noi, conducând la înlăturarea acestora de la analiza legalității hotărârii recurate, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) și ale art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierile pronunțate în complet de filtru la data de 10 iunie 2020 și 14 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 9 decembrie 2020, a fixat termen în ședință publică la data de 10 februarie 2021, cu citarea părților, în vederea discutării excepției nulității recursului, invocată de intimatele - pârâte XXXX. S.A., YYYY. și YYYY. (ROMÂNIA) S.A.

Examinând, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. a) și d) C. proc. civ., excepția nulității recursului recurenților-reclamanți, invocată de intimatele - pârâte XXXX. S.A., YYYY. și YYYY. (ROMÂNIA) S.A., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. a) și d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și prenumele consilierului juridic care întocmește cererea, respectiv motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Prin raportare la prevederile art. 486 alin. (1) lit. a) teza întâi și alin. (3) teza întâi C. proc. civ., este de relevat caracterul inform al cererii de recurs rezultat din imposibilitatea efectivă de identificare a titularilor cererii de recurs, în cuprinsul acesteia neregăsindu-se precizări cu privire la datele de identificare ale părților care au exercitat calea de atac: numele, prenumele, domiciliul, reședința și codul numeric personal.

Procedând astfel, recurenții au nesocotit normele procedurale de ordine publică a căror nerespectare atrage însăși nelegala învestire a instanței de recurs, lipsind elementele obligatorii pentru configurarea cadrului procesual sub aspect subiectiv.

În acest context Înalta Curte reține că cererea de recurs este formulată cu încălcarea dispozițiile imperative ale art. 486 alin. (1) lit. a) teza întâi C. proc. civ., lipsindu-i elementele obligatorii pentru configurarea cadrului procesual sub aspect subiectiv, sens în care devine incidentă sancțiunea nulității, prevăzută, în mod expres, de art. 486 alin. (3) teza întâi C. proc. civ.

Cererea de recurs este lovită de nulitate și față de nerespectarea prevederilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) teza întâi și alin. (3) teza întâi C. proc. civ., precum și ale art. 487 alin. (1) C. proc. civ. și art. 489 alin. (1) C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine și în cazul reglementat de art. 486 alin. (1) lit. d) din același cod.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, partea care a exercitat calea de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al titularului căii de atac cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Față de dezvoltarea criticilor formulate de recurenți în memoriul depus la dosar, se constată că acestea nu vizează decizia atacată și rezidă doar în preluarea motivelor de apel și, parțial în temeiuri și argumente străine de natura cauzei care se referă la faptul că instanța de apel a apreciat că atât O.G. nr. 21/1992 cât și Legea nr. 296/2004 au ca obiect de reglementare și serviciile financiare, că instanța a constatat neîndeplinirea obligației de informare de către Bancă, că, în opinia instanței de apel, contractele de credit în valută nu ar fi caracterizate prin dezechilibrul uzual din contractele de consum.

Se reține, așadar, că cererea de recurs nu cuprinde nicio veritabilă critică de nelegalitate a deciziei instanței de apel, fiind preluate, în integralitate, motivări străine prezentei cauzei, argumente fără nicio legătură cu raporturile juridice deduse judecății, precum și reiterări ale motivelor de apel, împrejurare în raport cu care motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură este invocat în mod formal. Procedând astfel, recurenții - reclamanți au încălcat cerințele cuprinse în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., conform cărora recursul trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care acesta se sprijină, dar și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul supune instanței examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În concluzie, în prezenta speță, nu se poate considera că alegațiile din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată și nu se dezvoltă motivele de nelegalitate sau când criticile vizează aspecte străine de pricină, aceasta fiind situația proprie speței.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată și că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Dat fiind caracterul întemeiat al excepției nulității recursului în raport cu art. 486 alin. (1) lit. a) și d) C. proc. civ., aspect de natură a împiedica exercitarea controlului de legalitate a deciziei atacate, Înalta Curte constată că nu se mai impune examinarea cererii de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2020 al Înaltei Curți, formulată de recurenți, precum și a celorlalte excepții invocate de intimatele-pârâte XXXX. S.A., YYYY. și YYYY. (ROMÂNIA) S.A.

Referitor la cererea intimatelor-pârâte XXXX. S.A., YYYY. și YYYY. (ROMÂNIA) S.A. privind obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimatele-pârâte XXXX. S.A. și YYYY. S.A. au solicitat obligarea recurenților la plata sumei de 62.283,53 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisurile existente la paginile 91,92 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenții să plătească intimatelor cheltuielile de judecată solicitate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți T., W., FF., GG., KK., PP., RR., YY., ZZ., CCC., FFF., NNN., AAAAA., PPP., RRR., UUU., EEEE., LLLL., NNNN. și VVVV. împotriva deciziei civile nr. 1779/2018 din 26 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Totodată, va obliga recurenții să plătească intimatelor XXXX. S.A. și YYYY. S.A. suma de 62.283,53 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți T., W., FF., GG., KK., PP., RR., YY., ZZ., CCC., FFF., NNN., AAAAA., PPP., RRR., UUU., EEEE., LLLL., NNNN. și VVVV. împotriva deciziei civile nr. 1779/2018 din 26 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenții să plătească intimatelor XXXX. S.A. și YYYY. S.A. suma de 62.283,53 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2021.