ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 141/2021

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 5 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., Rusu Lucreția, JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., NNNNN., OOOOO., PPPPP., QQQQQ., RRRRR., SSSSS., TTTTT., UUUUU., VVVVV., WWWWW., XXXXX., YYYYY., ZZZZZ., AAAAAA., BBBBBB., CCCCCC., DDDDDD., EEEEEE., AA., BB. și CC. au chemat în judecată pârâtele FFFFFF. S.A., GGGGGG. și HHHHHH.., solicitând: constatarea nulității absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana H și I din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana G; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF-LEU indicat în Anexa 1 coloana K; obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 30.400.000 RON în solidaritate activă, pentru prejudiciul suferit de reclamanți prin faptele ilicite ale paratei, în subsidiar fiecare dintre reclamanti au solicitat o despăgubire de 200.000 RON pentru prejudiciul individual suferit și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6818 din 4 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a respins cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., Rusu Lucreția, JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., NNNNN., OOOOO., PPPPP., QQQQQ., RRRRR., SSSSS., TTTTT., UUUUU., VVVVV., WWWWW., XXXXX., YYYYY., ZZZZZ., AAAAAA., BBBBBB., CCCCCC., DDDDDD., EEEEEE., AA., BB., CC., în contradictoriu cu pârâtele FFFFFF. S.A., GGGGGG., reprezentată de FFFFFF. S.A. și HHHHHH.., reprezentată de FFFFFF. S.A., ca neîntemeiată; în temeiul art. 187 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ. s-a dispus amendarea fiecărui reclamant cu suma de 100 RON.

Prin decizia civilă nr. 2290 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți WWWW., C., F., I., A., L., N., Q., S., V., X., IIIIII., CC., FF., HH., B., MM., PP., TT., ZZ., XX., EEE., GGG., D., E., G., H., J., K., M., O., P., R., T., U., W., Y., AA., BB., DD., EE., GG., II., JJ., KK., LL., NN., RR., SS., OO., QQ., UU., WW., BBB., DDD., III., LLL., OOO., QQQ., VVV., ZZZ., CCCC., FFFF., IIII., MMMM., PPPP., TTTT., XXXX., YYYY., ZZZZ., BBBBB., JJJJJJ., CCCCC., DDDDD., EEEEE., VV., YY., AAA., CCC., FFF., HHH., JJJ., MMM., PPP., SSS., TTT., WWW., XXX., AAAA., EEEE., GGGG., JJJJ., LLLL., OOOO., QQQQ., SSSS., VVVV., FFFFF., KKK., KKK., NNN., RRR., UUU., YYY., BBBB., DDDD., HHHH., KKKK., NNNN., RRRR., UUUU., GGGGG., HHHHH., IIIII., Rusu Lucretia, JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., OOOOO., NNNNN., PPPPP., QQQQQ., RRRRR., SSSSS., TTTTT., UUUUU., VVVVV., WWWWW., XXXXX., YYYYY., ZZZZZ., AAAAAA., BBBBBB., CCCCCC., DDDDDD. și EEEEEE. împotriva sentinței civile nr. 6818/04.12.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte FFFFFF. S.A., GGGGGG., reprezentată de FFFFFF. S.A. și HHHHHH.., reprezentată de FFFFFF. S.A.; s-a anulat în parte sentința civilă apelată, în sensul că s-a luat act de renunțarea reclamanților L., V., X., IIIIII., CC., FF., HH., B., MM., PP., ZZ., XX., GGG., R., T., U., Y., EE., SS., OO., BBB., LLL., OOO., ZZZ., CCCC., MMMM., XXXX., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., VV., WWW., GGGG., QQQQ., VVVV., KKK., NNN., UUU., YYY., DDDD., HHHH., KKKK., NNNN., RRRR., HHHHH., KKKKK., MMMMM., RRRRR., SSSSS., UUUUU., WWWWW., YYYYY., AAAAAA. și DDDDDD. la judecata cererii de chemare în judecată; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de ceilalți reclamanți; apelanții-reclamanți au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, respectiv câte 37 RON în sarcina fiecărui apelant-reclamant, către intimata-pârâtă FFFFFF. S.A.

Curtea de Apel București a constatat că, până la momentul soluționării apelului, o parte din apelanții-reclamanți au renunțat la judecata cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2015, în integralitate.

Deși au depus cereri de renunțare la judecata acțiunii și apelanții-reclamanți H., DD., MMM. și UUUU. s-a constatat că acestea privesc alte dosare, astfel că, nefiind formulate în legătură cu pricina de față, aceste cereri nu au fost avute în vedere.

Întrucât intimatele-pârâte și-au manifestat acordul față de cererile de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată depuse în apel de către reclamanții L., V., X., IIIIII., CC., FF., HH., B., MM., PP., ZZ., XX., GGG., R., T., U., Y., EE., SS., OO., BBB., LLL., OOO., ZZZ., CCCC., MMMM., XXXX., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., VV., WWW., GGGG., QQQQ., VVVV., KKK., NNN., UUU., YYY., DDDD., HHHH., KKKK., NNNN., RRRR., HHHHH., KKKKK., MMMMM., RRRRR., SSSSS., UUUUU., WWWWW., YYYYY., AAAAAA. și DDDDDD., instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 406 alin. (5) din C. proc. civ.

Față de împrejurarea că o parte dintre apelanții-reclamanți care au renunțat la judecata cererii de chemare în judecată în apel au formulat și cereri de renunțare la judecata apelului, Curtea a arătat că prioritate are manifestarea de voință de a renunța la judecata acțiunii introductive, care produce efecte mai puternice decât renunțarea la calea de atac.

Cât privește contractele de novație depuse la dosar și împrejurarea că o parte din creditele ce formează obiectul acțiunii au fost lichidate, Curtea a constatat că aceste aspecte nu au fost deduse judecății ca manifestare a unor acte procesuale de dispoziție făcute de părți, de care instanța să ia act și nici nu au fost invocate excepții procesuale de natură a exclude controlul instanței de apel asupra soluției dispuse pe fondul litigiului.

Verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, cu privire la ceilalți reclamanți care nu au renunțat la judecata acțiunii în prezentul dosar, Curtea de Apel București a reținut caracterul nefondat al criticilor formulate de acești reclamanți, fiind păstrate dispozițiile sentinței referitoare la respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Cu titlu prealabil, s-a constatat că, prin apelul formulat, au fost aduse patru critici esențiale sentinței apelate, iar la pct. 5 din memoriul depus la dosar, apelanții au solicitat instanței de apel să aibă în vedere argumentele expuse în cererea de chemare în judecată.

Dat fiind faptul că motivele 1, 3, 4 și 6 din cererea de apel privesc modalitatea de interpretare și aplicare de către prima instanță a prevederilor Legii nr. 193/2000, analiza obligației de informare a profesionistului, respectiv aplicarea în cauză a principiului nominalismului monetar, iar argumente similare au fost expuse și la pct. 5 din apel, Curtea a considerat că acestea ar trebui analizate împreună în dezlegarea apelului, astfel încât au fost expuse considerente comune.

Referitor la critica expusă la pct. 2, s-a reținut că a fost invocată omisiunea de analiză de către prima instanță a tuturor argumentelor expuse în cererea de chemare în judecată în ceea ce privește obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare și obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), contrar dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și respingerea argumentelor reclamanților vizând caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Critica a fost respinsă ca nefondată, întrucât, deși instanța este obligată să expună în hotărâre considerentele pentru care apreciază susținerile părților ca neîntemeiate sau, dimpotrivă, constată caracterul fondat al acestora, nu există nicio obligație în sensul de a răspunde în mod distinct fiecărui argument în parte, câtă vreme răspunsul la argumentele și susținerile părților se regăsesc în hotărâre.

Argumentele pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor sau în apărare față de acestea pot fi grupate, iar instanța le poate răspunde prin considerente comune, fără că prin aceasta să se aducă atingere dreptului părților de-a le fi examinată efectiv cauza.

Curtea a constatat că apelanții-reclamanți nici nu au arătat, în susținerea acestei critici, acele argumente esențiale invocate în cererea de chemare în judecată pe care prima instanță nu le-a luat în considerare și în ce măsură omisiunea de analiză a acestora a produs o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

Totodată, Curtea a reținut că din motivarea sentinței apelate rezultă că, în ceea ce privește obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare, prima instanță a reținut că nu s-a făcut nicio dovadă că banca a deținut și a ascuns față de împrumutați informații referitoare la evoluția CHF sau că aceasta ar fi avut posibilitatea să influențeze în vreun fel evoluția CHF, iar în ceea ce privește obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), a reținut că reclamanții utilizează termenul "toxic/defectuos" nu în sensul lui propriu, avut în vedere de legislația în materie, ci în sens metaforic, argumentele expuse de parte fiind, în esență, identice cu cele invocate în susținerea încălcării obligației de informare; s-a mai reținut că pretinsul caracter toxic/defectuos al produsului "credit în CHF", în înțelesul folosit de parte, decurge, în opinia reclamanților, din lipsa informării de către bancă asupra riscului valutar și, de altfel, acesta nu putea exista la momentul încheierii contractului, creșterea valorii CHF intervenind la o distanță de câțiva ani de la acel moment.

Faptul că susținerile reclamanților au fost înlăturate cu această motivare nu înseamnă că hotărârea este nemotivată, aceste argumente putându-se subsuma, eventual, unor critici de netemeinicie, însă nu pot atrage sancțiunea nulității pentru nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

A fost apreciată ca fiind nefondată și critica referitoare la respingerea de către prima instanță a argumentelor prezentate cu privire la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Astfel, din cuprinsul acțiunii rezultă că apelanții-reclamanți au susținut incidența unei răspunderi civile obiective, pentru produse defectuoase, toxice, distinct de incidența unei răspunderi civile subiective, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 (în cadrul căreia au fost expuse de o manieră amplă susțineri referitoare la încălcarea de către bancă a obligației de informare, consiliere și avertizare a consumatorului, respectiv la existența unor practici comerciale înșelătoare).

Din perspectiva răspunderii civile obiective, pentru produse defectuoase, toxice, riscul valutar nu poate fi asociat acestor noțiuni, atât timp cât prestația băncii nu reprezintă un viciu de natura celui expus în acțiune.

Instanța de prim control judiciar a reținut că nici la momentul încheierii contractului și nici în prezent nu este interzisă acordarea creditelor în franci elvețieni, astfel că nu poate fi considerată contrară legii deținerea în portofoliu de către bancă a unor astfel de credite.

Totodată, nu există nicio dispoziție legală sau vreo prevedere în Norma BNR nr. 17/2003 din care să rezulte că băncile ar suporta toate riscurile legate de acordarea unui credit, inclusiv riscul valutar, astfel încât să se poată dispune conversia creditului în RON și stabilizarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii convenției de credit.

Curtea a mai reținut că acordarea unui credit nu poate constitui un serviciu defectuos, prestația în sine, de punere la dispoziție a sumei împrumutate, neputând fi caracterizată astfel, față de prevederile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, care au în vedere acele servicii care afectează viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora.

În speță, nu se poate conchide că intimata-pârâtă a furnizat apelanților-reclamanți un serviciu care le-a afectat interesele economice ori care a adus atingere drepturilor și intereselor legitime ale acestora, contrar dispozițiilor art. 25, art. 27 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului și art. 3 lit. a), art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Deși creșterea valorii cursului de schimb CHF-LEU a avut drept consecință mărirea obligației de plată ce revine apelanților-reclamanți în echivalent în RON, serviciul în sine, astfel cum a fost prestat, respectiv acordarea creditului în valută, nu ridică probleme din perspectiva acestor dispoziții.

Apelanților-reclamanți le-a fost pusă la dispoziție suma împrumutată în moneda stipulată în contract, fiind pe deplin satisfăcute interesele lor economice la momentul acordării creditului.

După cum rezultă din dispozițiile legale invocate de apelanții-reclamanți, cerința privind respectarea intereselor economice ale consumatorului se raportează la serviciul prestat de agentul economic, prin prisma naturii și caracteristicilor serviciului respectiv.

Or, variația cursului de schimb al valutei creditului nu constituie o trăsătură proprie serviciului financiar oferit de instituția de credit cocontractantă, ci este consecința acțiunii unei multitudini de factori pe piața monetară.

Totodată, s-a arătat că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 17 din Legea nr. 296/2004, deoarece acestea se referă la conformitatea produselor, în accepțiunea dată de pct. 29 din Anexa legii, în sens de bun material, măsura reparatorie asupra căreia consumatorul are un drept de opțiune indicând aceeași semnificație, din moment ce poate avea ca obiect repararea sau înlocuirea produselor. În plus, lipsa de conformitate este asociată cu noțiunea "declarație de conformitate", care se raportează la un document tehnic normativ, ce nu are incidență în cadrul contractelor de credit.

La fel, art. 12 din O.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil, având în vedere că în cazul contractelor de credit nu se pune problema unor termene de garanție și de valabilitate, în cadrul cărora să se impună remedierea de către furnizor a unor deficiențe.

În ceea ce privește art. 15 din O.G. nr. 21/1992 s-a constatat că forma acestui text de lege, de care s-au prevalat reclamanții, nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit și, prin urmare, nu este incidentă în cauză.

Curtea de Apel Bucureșit a reținut, totodată, că apelanții-reclamanți nu au utilizat termenul "toxic" în sensul propriu al acestui cuvânt (produsele toxice fiind cele care afectează viața, sănătatea, mediul înconjurător), ci în sens larg, vizând, în esență, consecințele vătămătoare ale serviciului financiar prestat. Legislația invocată în cererea de chemare în judecată nu utilizează noțiunea de "serviciu toxic", pentru a se putea susține caracterul toxic al serviciilor financiare, astfel că, din această perspectivă, nu se poate reține o încălcare de către pârâtă a obligațiilor legale.

Referitor la considerațiile ample expuse în sprijinul tezei caracterului defectuos/toxic al serviciului financiar prestat, cu referire la modalitatea de îndeplinire de către bancă a obligației de informare, Curtea a reținut că acest aspect poate prezenta relevanță în analiza condițiilor cerute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze inserate într-un contract încheiat în aceste condiții, neputând susține teza angajării răspunderii obiective a intimatei-pârâte pentru prestarea unui serviciu defectuos, în condițiile prevăzute de actele normative invocate.

În dezlegarea criticilor prezentate la pct. 1, 3, 4, 5 și 6 din cererea de apel, Curtea a reținut, în primul rând, că reclamanții, prin acțiunea formulată în cauză, au contestat clauzele contractuale care prevăd, în esență, acordarea de către banca pârâtă a unui credit în franci elvețieni, tragerea creditului realizându-se în moneda creditului, prevăzută și în graficul de rambursare, dar și obligația împrumutaților de a rambursa ratele lunare în valuta în care a fost acordat creditul, respectiv autorizarea băncii să debiteze conturile împrumutatului cu suma datorată la scadență.

Relativ la nerespectarea obligației de informare, consiliere și avertizare, respectiv la existența unor practici înșelătoare, instanța de apel a reținut că dispozițiile legale în vigoare nu îndreptățesc concluzia potrivit căreia aceste situații sunt suficiente, prin ele însele, pentru a determina nulitatea clauzelor privind moneda de restituire a creditului.

Însă, astfel de elemente pot prezenta relevanță în analiza condițiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, respectiv condiția vizând caracterul clar și inteligibil al unor clauze contractuale ori condiția referitoare la existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Pe cale de consecință, luând în considerare limitele învestirii sale, Curtea a reținut că toate aceste susțineri pot fi analizate numai prin raportare la condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al prevederilor contractuale contestate.

În cadrul analizei legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, din perspectiva Legii nr. 193/2000, Curtea a constatat că prevederile contractuale contestate transpun o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Cu alte cuvinte, un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulație contrară, în aceeași monedă, indiferent de fluctuațiile pe care le-ar putea suferi pe piața valutară. Întrucât contractul de credit este o specie a împrumutului de consumație, aceste prevederi legale sunt pe deplin aplicabile în cauză.

Aplicând în speță argumentele expuse în considerentele deciziei recurate, Curtea a ajuns la concluzia că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru apelanții-reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. de la 1864), de la care părțile nu au derogat.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărârea pronunțată în Cauza C-92/11, RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, paragraful 28, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

De altfel, aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea și înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecința aplicării dispozițiilor supletive din dreptul național, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, ajungându-se în aceeași situație ca și cea reclamată prin acțiune. În plus, pot exista contracte de credit care să nu conțină o clauză expresă de restituire a împrumutului în aceeași monedă, ipoteză în care, în mod evident, cenzura instanței s-ar raporta chiar la dispoziția supletivă din dreptul național, ceea ce nu poate fi primit.

Curtea a apreciat ca nefondată susținerea apelanților-reclamanți în sensul că ar putea fi verificat caracterul abuziv al unor clauze contractuale care transpun norme supletive din dreptul intern, întrucât normele supletive sunt și ele obligatorii în raporturile dintre părți în lipsa unei stipulații contrare în convenție. Aceasta este situația de fapt din cauză, în care nu numai că nu există o stipulație contrară care să excludă de la aplicare principiul nominalismului monetar, ci, dimpotrivă, aplicarea acestuia în raportul contractual a fost confirmată de prevederile convenției, în care s-a menționat că restituirea creditului urmează a se efectua în aceeași monedă în care acesta a fost acordat.

S-a mai constatat că prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16, Ruxandra Andriciuc și alții împotriva KKKKKK. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

În cauza de față, astfel cum s-a argumentat, clauzele din contractul de credit contestate transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000. Cum această verificare este prima care trebuie să fie efectuată, potrivit ordinii instituite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16, găsindu-se justificat cazul de excludere, este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Ca atare, prin prisma acestor considerente, criticile aduse de apelanții-reclamanți sentinței apelate, cu privire la greșita reținere de către prima instanță, a incidenței art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în privința clauzelor contestate, respectiv a faptului că acestea sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, întrucât se referă la obiectul principal al contractului, reglementând moneda de restituire a creditului și sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, nu pot determina o schimbare a soluției dispuse în cauză, de respingere a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În legătură cu această critică, expusă la pct. 3 din cererea de apel, este și cea formulată la pct. 6, referitoare la greșita interpretare a principiilor enunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în cauza Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. LLLLLL. (C-26/13).

În esență, în cauza amintită, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că o clauză ce cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine - în alt context factual și juridic decât cel din prezenta cauză, după cum înșiși apelanții-reclamanți au arătat în cererea de apel - nu poate fi considerată ca o "remunerație" al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, precum și că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Or, verificarea acestor aspecte, dacă clauzele contestate se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului/preț (remunerație) în schimbul unor servicii prestate de împrumutător și dacă ele au caracter clar și inteligibil, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv (clauzele reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național).

Aceeași concluzie se impune și cu privire la criticile de netemeinicie sau de nelegalitate a hotărârii în raport de considerentele expuse cu privire la obligația de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, respectiv de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare, acestea fiind legate de caracterul clar și inteligibil al clauzelor, precum și în raport de condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și a relei-credințe a băncii, și de prevederile Anexei la Legea nr. 193/2000, deoarece odată ce instanța a stabilit că o clauză contractuală supusă judecății transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiții enunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în Cauza Ruxandra Andriciuc și alții împotriva KKKKKK. S.A..

În ceea ce privește critica apelanților referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului, Curtea a arătat că nu poate fi primi teza acestora potrivit căreia, în speță, "specia aflătoare în curs în momentul plății" nu poate fi moneda CHF, ci doar moneda națională, nefiind relevantă nici calificarea dată de aceștia monedei CHF, ca monedă de depozit și de tezaurizare, neutilizarea monedei CHF ca instrument de plată pe teritoriul României neputând conduce la o atare concluzie. Astfel, operațiunile de circulație a monedelor pot avea loc și scriptic, prin virament bancar și nu numai prin remitere materială, inclusiv în condițiile unei cantități insuficiente pe piață.

Dispozițiile art. 1579 din C. civ. de la 1864, invocate, de asemenea, de către apelanții-reclamanți nu sunt, în mod evident, aplicabile împrumutului în bani, alin. (1) al acestui articol făcând referire la "împrumuturi de vergi metalice sau producte", iar alin. (3) la "împrumutul în monede de aur și argint". Deși apelanții au susținut că împrumutul în monedă CHF trebuie asimilat celui în monede de aur și argint, această susținere nu a fost fundamentată pe nicio dispoziție legală sau raționament juridic.

Instanța de apel a mai reținut că, în cuprinsul Deciziei nr. 62/2017 a Curții Constituționale, s-a reținut că în virtutea principiului nominalismului monetar suma acordată, cu titlu de împrumut, trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, iar acest principiu se aplică și în cazul concret al contractului de credit, atâta timp cât acordarea creditului în moneda străină este permisă conform reglementărilor legale și câtă vreme împrumutatul are obligația de a restitui lucruri de aceeași cantitate și calitate.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii sau deprecierii acestei monede comparativ cu moneda străină, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în moneda străină (paragrafele 37-38).

Pe cale de consecință, Curtea de Apel București a reținut că, în esență, clauzele contestate reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar, iar prima instanță a interpretat și a aplicat corect în speță prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, neputând fi primită teza apelanților-reclamanți conform căreia principiul nominalismului monetar este chiar regula originară care permite înghețarea cursului valutar la nivelul celui din data acordării creditului în caz de fluctuație a cursului.

Totodată, în considerarea caracterului subsidiar, instanța de apel a constatat că este neîntemeiat și capătul de cerere privind obligarea intimatei-pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, ca urmare a conversiei sumei creditului din CHF în RON.

În plus, Curtea a reținut că o astfel de solicitare reprezintă o modificare a condițiilor contractuale, pe care instanța de judecată nu o poate dispune în lipsa unui acord între părți, aspect pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene l-a reținut în jurisprudența sa (hotărârea pronunțată în cauza C-618/10 Banco Espanol de Crédito, S.A. împotriva MMMMMM.).

S-a mai constatat că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, apelanții-reclamanți au făcut referire și la teoria impreviziunii, prin expunerea unei spețe (hotărârea pronunțată în anul 1920 de către Tribunalul Ilfov în cauza Lascăr Catargiu vs. NNNNNN.), în care s-a făcut aplicarea acestei teorii.

În primul rând, Curtea a arătat că, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și anularea ei, care se analizează pentru motive concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea sau inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deși nu a cunoscut o consacrare legală sub imperiul dispozițiilor C. civ. de la 1864, doctrina și practica au recunoscut posibilitatea aplicării acestei teorii ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, urmând ca, în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile și obligațiile părților, precum și întinderea acestora.

Din modalitatea de formulare a petitelor I și II din cererea de chemare în judecată, rezultă că apelanții-reclamanți nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestațiile părților să fie unele echilibrate, ci o intervenție a instanței în acordul de voință al părților.

În concret, s-a solicitat instanței să dispună restituirea sumei de bani împrumutate în raport de valoarea monedei străine de la data încheierii contractului, iar acest curs de schimb valutar să fie avut în vedere pe toată perioada de derulare a contractului.

Însă, o astfel de solicitare nu poate fi primită, deoarece nu urmărește reechilibrarea prestațiilor părților, efectul fiind cel de dezechilibrare a contractului în defavoarea intimatei-pârâte.

Referitor la soluția dată capătului de cerere având ca obiect daune morale (petitul III din acțiunea introductivă), Curtea de Apel București a constatat că apelanții-reclamanți nu au formulat nicio critică concretă în raport de considerentele pe care se întemeiază această soluție.

Împotriva deciziei civile nr. 2290 din 19 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs reclamanții F., N., D., J., UU., QQQ., TTTT., ZZZZ., CCC., FFF., JJJ., JJJJ., OOOO., FFFFF., RRR., BBBB., PPPPP., TTTTT., ZZZZZ. și BBBBBB., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 21 septembrie 2018.

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, au susținut faptul că, raportat la exigențele deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, astfel:

Paragrafele 26-31 din decizie obligă instanța națională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul național, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul național, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizie, dacă însă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noțiuni, paragrafele 43-51 din decizie obligă instanța să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuție intră în sfera acestor noțiuni și sunt redactate în mod clar și inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.

Dacă însă instanța constată că respectivele clauze, deși intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din decizie obligă instanța națională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica și un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurenții-reclamanți consideră că acestea sunt reperele după care trebuia să fie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, s-a arătat că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.

Recurenții susțin că dispoziția din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece excepția este de strictă interpretare, așa cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, la paragraful 31 din decizie. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție a consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței acestei directive, în preambulul căreia s-a arătat, la alin. (13), teza a II-a că:

"statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție".

Mai mult, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce privește protecția consumatorilor, că statele membre pot să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte, împrejurare față de care revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție, așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, această obligație a instanței de apel rezultând și din art. 20 alin. (2) din Constituție.

În opinia recurenților-reclamanți, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă), însă sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurenții menționează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiții: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Or, în cazul de față, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenții-reclamanți precizează că instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanța europeană (C.J.U.E.) a statuat, în paragraful 32 al deciziei din Cauza Andriciuc, în sensul că:

"în cazul în care instanța de trimitere ar constata că clauza în discuție în litigiul principal nu este inclusă în excepția menționată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului" sau în noțiunea "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecință pentru speța de față și astfel de litigii, în general.

Prin urmare, chiar dacă instanța constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Recurenții-reclamanți consideră că aceasta a constituit principala eroare a instanțelor ce au respins acțiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului.

Or, potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, un asemenea raționament este prohibit, instanței revenindu-i sarcina de a continua analiza.

În Cauza Andriciuc, la paragraful 37 din decizie, C.J.U.E. a arătat că:

"în speță, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziția Curții tind să indice că o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

În același sens sunt și paragrafele 41 și 43 din decizie, cu mențiunea că C.J.U.E. a accentuat faptul că " ... această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar și inteligibil".

Așadar, revenea instanței de apel obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că instanța de apel a constatat, în mod greșit, că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a făcut o analiză vastă, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei și b) informarea privind consecințele economice ale clauzei, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului.

Recurenții au precizat faptul că instanța europeană se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie să fie analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale și, nicidecum, raportat la profan și la public, în general, aducând, în esență, următoarea argumentație:

În Cauza Andriciuc, la paragraful 47 din Decizie, C.J.U.E. impune ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Prin urmare, recurenții apreciază că instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă (paragraful 56 din decizia C.J.U.E.).

De asemenea, s-a arătat că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraful 50 din decizie).

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat expres că banca trebuia să prezinte orice informație pertinentă și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului, întrucât numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, însă un aspect mult mai important este acela că aceasta trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales, în condițiile în care cele mai mari trei bănci din sistem (OOOOOO., PPPPPP. și QQQQQQ.) nu acordau credite în CHF, cu toate că și acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiții, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simțitor, iar profitabilitatea băncii și bonusurile angajaților din vânzări ar fi scăzut în consecință.

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenții-reclamanți au arătat că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Totodată, recurenții relevă faptul că este stabilită o astfel de obligație de avertizare în Codul consumului, pe mai multe paliere, raportându-se la dispozițiile pe care le consideră relevante și anume la art. 15 și art. 45.

Un alt aspect deosebit de important, în opinia recurenților-reclamanți, este acela că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

S-a arătat că această obligație de avertizare și consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit.

De asemenea. recurenții-reclamanți au susținut că este contrară legii și jurisprudenței C.J.U.E., inclusiv soluției pronunțate în Cauza Andriciuc și alții contra KKKKKK., ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligația de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromițătoare pentru o unitate bancară afirmația că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecințele contractării creditului în CHF, chiar și pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a răspunderii.

O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 și pct. 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar și ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acționa în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor și nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. k), art. 3, art. 6 și art. 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înșelătoare.

Față de cele anterior expuse, este evident că, în concepția Curții de Justiție a Uniunii Europene, instituția bancară care acordă credite în monedă străină are o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de potențialele hipervalorizări ale monedei de plată față de moneda în care debitorul își primește venitul.

Recurenții consideră că banca și-a încălcat obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații fiind lovite de nulitate absolută.

În situația contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

Ca urmare a aplicării acestei sancțiuni, clauza de risc valutar va deveni inoperabilă, astfel încât recurenții apreciază că ar trebui să fie antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, materializată în suportarea riscului valutar, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de consumatori ca o consecință a nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, precum și în stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenții-reclamanți F., N., D., J., UU., QQQ., TTTT., ZZZZ., CCC., FFF., JJJ., JJJJ., OOOO., FFFFF., RRR., BBBB., PPPPP., TTTTT., ZZZZZ. și BBBBBB., raportându-se la statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene, au menționat că revine instanței de judecată sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor cauzei și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

Recurenții au făcut trimitere, în cuprinsul cererii de recurs, la studii publicate pe această temă.

În opinia recurenților, dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziția părților este funciarmente inegalitară, sens în care a făcut referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie.

Astfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în repetate rânduri, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract. Intervenția p