ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1130/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 29 aprilie 2014, sub nr. x/2014, care în urma disjungerii dispusă în ședința din 27 noiembrie 2014 a fost reînregistrată sub nr. x/2014, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK. au chemat în judecată pe pârâta LLLLL. S.A. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în anexa 1 coloana K și coloana L din contractele de credit și din actele adiționale indicate în anexa 1 coloana G, pentru încălcarea de către pârâtă a obligațiilor de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit, a obligației de a nu pune în vânzare produse sau servicii financiare defectuoase sau toxice și a obligației de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - LEU și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1464 din 26 martie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

La data de 22 octombrie 2018, Eurobank NNNNN. S.A. a formulat cerere de intervenție principală în temeiul dispozițiilor art. 61 și 62 C. proc. civ., motivat de faptul că între LLLLL. S.A., în calitate de cedent și Eurobank NNNNN. S.A., în calitate de cesionar, a intervenit contractul de cesiune de creanță prin care au fost cesionate creanțele rezultate din contractele de credit încheiate de cedent.

La termenul din data de 21 ianuarie 2019, intimata Eurobank NNNNN. S.A. a formulat precizări ale cererii de intervenție în sensul indicării temeiului juridic ca fiind art. 39 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 255 din 11 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a admis în parte apelul pentru reclamanții: BBBBB., LLLL., WW., MMM., K., G., XXX., U., BB., AAAAA., GGG., WWWW., E., EE., XXXX. și UUUU., care au formulat cerere de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată, și în consecință s-a anulat în parte sentința civilă atacată, în sensul că s-a luat act de renunțarea acestor reclamanți la judecarea cererii de chemare în judecată.

Prin aceeași decizie a fost respins ca nefondat apelul formulat de ceilalți reclamanți, respectiv A., C., D., F., H., I., J., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., V., W., X., Y., Z., AA. CC., DD., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., VVVV., YYYY., ZZZZ., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK., B. împotriva sentinței civile nr. 1464/26.03.2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-pârâtă OOOOO. S.A., care a preluat prin absorbție LLLLL. S.A. și intimata Eurobank NNNNN. S.A., pentru care au fost mențiune dispozițiile sentinței civile atacate.

La data de 5 aprilie 2019, reclamanții B., C., D., H., N., P., T., Z., II., JJ., LL., QQ., SS., AAA., DDD., III., PPP., QQQ., TTT., WWW., DDDD., GGGG., HHHH., MMMM., RRRR., VVVV., KKKKK., J., R., V., TT., YY., CCC., EEE., KKK., EEEE., KKKK. și NNNN. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 255 din 11 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, pe considerentul că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE.

Recurenții au învederat că analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută raportat la exigențele jurisprudenței CJUE, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, motiv pentru care se impune casarea hotărârii.

În ceea ce privește principiul nominalismului monetar, s-a arătat că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele care îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În acest sens, recurenții au subliniat că, în speță, principiul nominalismului, așa cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nu este instituit de norme obligatorii și nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenții au mai subliniat că, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, clauzele contestate nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Astfel, s-a arătat că redactarea clauzei trebuia să fie clară și înțeleasă în mod extensiv, iar contractul trebuie să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza.

Recurenții au mai învederat că este importantă informarea în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, cu privire la consecințele economice ale clauzei, în acest sens CJUE referindu-se la obligația băncii de a avertiza consumatorul asupra posibilelor variații de curs și asupra efectelor unor astfel de variații.

Prin urmare, s-a arătat că împrumutații au contractat creditele necunoscând posibila întindere a obligațiilor și costul total al împrumutului astfel cum prevede paragraful 47 din decizia CJUE, motiv pentru care se poate considera că respectivul contract de credit a fost unul aleatoriu, iar nu comutativ.

Instanța de apel trebuia să se raporteze la expertiza și cunoștințele profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă.

Totodată, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, respectiv toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației, inclusiv pe parcursul derulării contractului.

Recurenții-reclamanți au subliniat că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit, aceasta fiind obligația de informare în temeiul căreia consumatorul trebuie avertizat cu privire la măsurile de precauție pe care trebuie să și le ia anterior semnării contractului care are ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât și riscurile potențiale, excepționale.

S-a mai învederat că, în cauză, clauzele contestate de recurenți provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, raportat la faptul că banca putea cunoaște posibilele variații ale cursului de schimb valutar.

S-a mai arătat că CJUE a stabilit că protecția conferită consumatorului de legislația clauzelor abuzive permite judecătorului național să aprecieze chiar și din oficiu asupra caracterului abuziv al unei clauze contractuale, chiar și atunci când contractul a fost executat parțial de consumatori, acest lucru neechivalând cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce conține clauze abuzive.

Omisiunea informării confirmă, în opinia recurenților-reclamanți, dezechilibrul contractual și probează reaua-credință a băncii, iar transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislația protecției consumatorului.

Recurenții au mai susținut că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecință a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, iar răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecință a nulității absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Astfel, răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligația de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat cu costurile și în condițiile contractuale contemporane încheierii contractelor.

La data de 5 iunie 2019, intimata Eurobank NNNNN. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca fiind legală. În esență, intimata a susținut lipsa caracterului abuziv al clauzelor invocate de reclamanți, dezvoltând în acest sens condițiile cumulative pentru ca o clauză să aibă caracter abuziv.

Totodată, s-a mai arătat că instanța nu poate interveni în echilibrul contractual stabilit de părți, așa cum reiese din jurisprudența CJUE.

În plus, interpretarea reclamanților în sensul nașterii unei obligații în sarcina băncii de a proceda la modificarea contractelor de credit prin înlocuirea cursului format pe piață pentru CHF cu unul solicitat de împrumutat, de la nivelul de la data creditării, apare ca lipsită de orice temei juridic, fiind totodată de natură să afecteze echilibrul contractual creat prin dispozițiile agreate la momentul încheierii convențiilor de creditare.

La data de 25 iunie 2019, a formulat întâmpinare și intimata-pârâtă OOOOO. S.A., care a preluat LLLLL. S.A..

Cu privire la fuziunea prin absorbție dintre OOOOO. și LLLLL. S.A. și preluarea calității procesuale în temeiul art. 38 coroborat cu art. 39 C. proc. civ., s-a precizat că prin încheierea nr. 1899 din 21 noembrie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a constatat legalitatea hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acționarilor OOOOO. S.A., din 16 octombrie 2018 și a Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acționarilor LLLLL. S.A. din 19 octombrie 2018, prin care s-a aprobat fuziunea prin absorție dintre OOOOO. S.A. si LLLLL. S.A..

Astfel, s-a învederat că personalitatea juridică a LLLLL. S.A. a încetat, întreg patrimoniul acesteia fiind transmis, cu titlu universal, către OOOOO. S.A., inclusiv drepturile de natură litigioasă rezultate din prezenta cauză. De aceea, toate drepturile și obligațiile de drept procesual sau substanțial, inclusiv calitatea procesuală, care s-au născut sau se vor naște din litigiul ce face obiectul dosarului pendinte, au fost sau vor fi preluate de OOOOO. S.A.. în sensul celor susținute, intimata OOOOO. S.A. a atașat încheierea nr. 1899 din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă OOOOO. S.A. a invocat excepția nulității recursului, deoarece criticile formulate nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele instituite de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Totodată, s-a mai arătat că cererea de recurs nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 487 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a precizat că, în cauză, criticile recurenților-reclamanți prin care au solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare sunt inadmisibile, raportat la faptul că acestea nu se încadrează în prevederile art. 498 C. proc. civ.

De asemenea, OOOOO. S.A. a solicitat respingerea ca neîntemeiat a motivului potrivit căruia instanța de apel a pronunțat soluția de respingere a apelului prin aplicarea greșită a normelor de drept material.

La dosar au fost depuse cereri de renunțare la judecată de către intimații-reclamanți TTTT. și PPPPP., JJJJ., UUU. și QQQQQ., VV. și RRRRR., UU., OO..

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 3 martie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de pârâta OOOOO. S.A. cu motivarea reținută în considerentele acestei încheieri. Totodată, a fost admis în principiu recursul.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020 s-a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin încheierea din 9 iulie 2020 a fost suspendată judecata recursului până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauza fiind repusă pe rol ulterior.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În acord cu aceste dispoziții, analizând cererile formulate de intimații-reclamanți TTTT., PPPPP., JJJJ., VV., RRRRR., UU., OO., UUU. și ZZ. privind renunțarea la judecarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte le va respinge întrucât sunt incompatibile cu calitatea procesuală a intimaților-reclamanți în calea extraordinară de atac a recursului.

Astfel, deși prin art. 406 alin. (1) C. proc. civ. este prevăzut că reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă, acest drept de dispoziție nu se poate manifesta în cadrul procesual al judecății stabilit prin calea extraordinară de atac a recursului formulată în cauză de alți reclamanți.

Nedeclararea căii de atac a recursului de către intimații care au formulat cererea de renunțare la judecarea cererii de chemare în judecată are ca efect rămânerea definitivă a hotărârii instanței de apel față de aceste părți, prin urmare neexercitarea recursului de către reclamanții care au formulat cererea de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată împiedică formularea actelor de dispoziție pe care le-ar fi putut exercita dacă ar fi declarat recurs.

Referitor la cererea formulată de QQQQQ. privind renunțarea la judecarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că aceasta este în afara cadrului procesual, motiv pentru care, în temeiul art. 40 C. proc. civ., va fi respinsă, din dosar nerezultând calitatea de parte a acestei persoane.

În ceea ce privește recursul, Înalta Curte reține că motivele invocate de recurenții-reclamanți se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Privitor la clauza de restituire a creditului în moneda CHF, recurenții-reclamanți au precizat că instanța de apel a constatat în mod greșit că în cauză operează excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, hotărârea fiind nelegală raportat la hotărârea CJUE pronunțată în cauza Andriciuc C186/16.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 1578 C. civ., aplicabile în cauză, care consacră principiul nominalismului monetar, și a condițiilor care trebuie să fie verificate de instanța națională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate întrucât soluția instanței de apel respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva OOOOO. S.A..

Înalta Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse.

Prin urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SSSSS. a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva OOOOO. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva OOOOO. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce se impun a fi realizate de către instanța națională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepția menționată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului", par. 32 Cauza C-186/16. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46 din aceeași decizie a instanței europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe, par. 56 Cauza C-186/16.

Critica ce vizează greșita reținere în cauză a excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, este nefondată având în vedere și interpretarea dată de CJUE în decizia pronunțată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19

Prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. OOOOO. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive,

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. În acest sens, CJUE a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel. Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, aceasta intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza privind riscul valutar criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar și are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord diferit al părților în această privință.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE și a celor statuate de CJUE, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutați de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat -CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi. Prevederea legală transpune în dreptul intern art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare, nu se poate invoca greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000 deoarece atâta timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății, astfel că nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerințelor de transparență sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credințe.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, va respinge cererile formulate de intimații-reclamanți TTTT., PPPPP., JJJJ., VV., RRRRR., UU., OO., UUU., QQQQQ. și ZZ. privind renunțarea la judecarea cererii de chemare în judecată.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B., C., D., H., N., P., T., Z., II., JJ., LL., QQ., SS., AAA., DDD., III., PPP., QQQ., TTT., WWW., DDDD., GGGG., HHHH., MMMM., RRRR., VVVV., KKKKK., J., R., V., TT., YY., CCC., EEE., KKK., EEEE., KKKK. și NNNN. împotriva deciziei civile nr. 255 din 11 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererile formulate de intimații-reclamanți TTTT., PPPPP., JJJJ., VV., RRRRR., UU., OO., UUU., QQQQQ. și ZZ. privind renunțarea la judecarea cererii de chemare în judecată.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B., C., D., H., N., P., T., Z., II., JJ., LL., QQ., SS., AAA., DDD., III., PPP., QQQ., TTT., WWW., DDDD., GGGG., HHHH., MMMM., RRRR., VVVV., KKKKK., J., R., V., TT., YY., CCC., EEE., KKK., EEEE., KKKK. și NNNN. împotriva deciziei civile nr. 255 din 11 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,11 mai 2021.