ÎCCJ, decizie (scj.ro #119925)

Contract de credit. Actiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze. Incidența prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000. Consecințe

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acțiune în constatarea caracterului abuziv

contract de facilitate de credit

Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (3)

Directiva nr. 93/13/CEE

Caracterul negociat al unui contract de credit nu poate fi apreciat doar prin simpla semnare a contractului, deoarece părțile nu se află pe poziții de egalitate, nici în ceea ce privește cunoștințele de specialitate, nici în ceea ce privește puterea de negociere, banca fiind un profesionist care se ocupă cu acordarea de credite, iar consumatorii fiind simple persoane fizice care nu au avut posibilitatea să negocieze, în cunoștință de cauză, contractul, ci doar   să-l semneze sau nu.

Astfel, simpla informare a consumatorilor în legătură cu prevederile contractului nu echivalează, în nici un fel, cu negocierea contractului, în cazul contractelor de acest tip, jurisprudența CJUE și a instanței supreme fiind în concordanță cu ideea că acest tip de contracte, de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de profesionist, fiind de datoria acestuia de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3864 din 4 decembrie 2014

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții C.M.V. și C.A.M. împotriva pârâtelor C.E.I. IFN SA și C.E.B. NV prin mandatar C.E.I. IFN SA, înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, sub nr. XX099/3/2012/20 mai 2013, s-a solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună adaptarea clauzelor contractului de facilitate de credit și de garanție nr. 103252/24 ianuarie 2008 privind împrumutul în sumă de 212,313 CHF, pentru achiziție locuință, urmare intervenirii impreviziunii contractuale, conform propunerii adresată pârâtei în data de 9 iulie 2012, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4094 din data de 20 mai 2013 pronunțată de către Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. xx099/3/2012 s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.E.I. IFN SA, ca neîntemeiată.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții C.M.V. și C.A.M., în contradictoriu cu pârâții C.E.I. IFN SA  și C.E.B. NV, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că la data de 24 ianuarie 2008 s-a încheiat între pârâta C.E.I. IFN SA, în calitate de împrumutător, pe de o parte, și reclamanții C.M.V. și F. (în prezent, C.) A.M., în calitate de împrumutați, contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 103252/24 ianuarie 2008, având ca obiect suma împrumutată de 212.313 CHF (franci elvețieni), durata de creditare fiind de 360 de luni.

Conform art. 6.1 din convenția părților, rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care s-a acordat creditul, lunar, în rate ce includ, în conformitate cu graficul de rambursare care este parte integrantă din contract, astfel: începând cu luna a 7-a de la acordarea creditului, dobânda lunară și comisionul lunar de administrare la soldul facilității de credit; începând cu luna a 49-a de la acordarea creditului, dobânda lunară și comisionul de administrare calculate la soldul facilității de credit.

Prin cererea din data de 26 august 2011 adresată C.E.B. (România) SA – Sucursala Militari, reclamanții au solicitat extinderea perioadei de rambursare a creditului, astfel încât rata lunară să atingă o valoare medie de 2.000 lei lunar, precizându-se de către reclamanți că aceasta este suma pe care o pot plăti la momentul respectiv. Solicitarea s-a bazat pe următoarele argumente: creșterea valorii sumei împrumutate și, implicit, a ratelor de credit, urmare a evoluției cursului francului elvețian; scăderea veniturilor reclamanților cu peste 50% în ultimii doi ani, pe fondul crizei financiare globale; intervenția cheltuielilor generate de nașterea unui copil.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.E.I. IFN SA, prima instanță a reținut că la data de 31 martie 2009 s-a încheiat între pârâta C.E.I. IFN SA, în calitate de cedent și C.E.B. NV (Olanda), în calitate de cesionar, un contract de cesiune de creanță, inclusiv pentru creanța izvorâtă din contractul de credit încheiat de cedent cu reclamanții.

În cadrul unui litigiu declanșat în scopul sancționării nerespectării dispozițiilor legale edictate pentru încheierea contractului prin care s-a născut creanța – acțiune în nulitate – dar și în cazul litigiilor prin care se solicită adaptarea contractului, cedentul din cesiunea de creanță, în calitate de parte contractantă, are calitate procesuală pasivă.

Asupra fondului, prima instanță a reținut că pentru contractul de credit dedus judecății nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1271 din noul Cod civil, acestea fiind incidente exclusiv în cazul convențiilor încheiate după intrarea în vigoare a actului normativ, astfel cum dispune expres art. 107 din Legea nr. 71/2011.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, diferită de cea în care obțineau veniturile din salariu, împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

În acest context, modificarea circumstanțelor invocate de către reclamanți – respectiv fluctuația monetară – a fost integrată în contract, cu consecințe asupra executării obligației contractuale astfel asumate, riscul creșterii cursului de schimb fiind suportat, pe cale de consecință, de către debitor, în lipsă de dispoziție contrară.

De altfel, în materia contractului de împrumut, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fără ca evoluțiile economice să influențeze obligațiile asumate de împrumutat.

Executarea obligațiilor reclamanților, afectată de variația cursului de schimb, își găsește suportul atât în conținutul clauzelor contractuale, cât și în dispozițiile legale din materia contractului de împrumut, teoria impreviziunii negăsindu-și, astfel, aplicarea în speță.

Nici reducerea veniturilor reclamanților – împrejurare nedovedită în cauză – nu conduce la aplicarea teoriei impreviziunii, imposibilitatea de executare a obligației asumate fiind suportată în cadrul riscului contractual de către debitor. De asemenea, nașterea unui copil, cu consecința creșterii cheltuielilor necesare întreținerii familiei, nu poate fi privită ca un element care să determine adaptarea clauzelor contractuale, o astfel de împrejurare nefiind exterioară voinței reclamanților.

Astfel cum rezultă din corespondența părților, purtată în cursul anului 2012, pârâta C.E.B. NV, prin mandatarul C.E.I. IFN SA, a propus reclamanților o variantă de reeșalonare a plăților ratelor de credit, ofertă ce nu a fost acceptată, pentru că, în opinia împrumutaților, aceasta nu a corespuns posibilităților lor financiare și pentru că impunea obligații noi cu privire la garanții.

Clauza prevăzută de art. 2.4 este criticată de către reclamanți, conform cererii completatoare depuse la dosar, la data de 24 februarie 2013, deoarece prevede că rambursarea creditului se face în franci elvețieni, iar cursul CHF a crescut în mod considerabil, această creștere fiind imprevizibilă pentru debitor, clauza fiind și inechitabilă, precum și contrară bunei-credințe.

Art. 2.4 din contractul de credit nu face referire la rambursarea creditului, cum susțin reclamanții, ci la utilizarea acestuia. Ca atare, argumentele reclamanților expuse în cererea completatoare, care se referă, exclusiv, la obligația de rambursare a sumei împrumutate, nu pot fi analizate prin raportare la clauza 2.4.

În realitate, clauzele prin care reclamanții s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în cap. VI al convenției de credit. Aceste clauze transpun, însă, principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 , fără a fi întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutaților de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituției de credit. Astfel, în baza acelorași clauze, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus este suportată de împrumutător, nefiind, astfel, întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Pentru același considerent, nu a fost reținută ca fiind îndeplinită nici cerința relei-credințe a instituției financiare, nerezultând că aceasta le-a impus reclamanților produsul financiar astfel contractat, respectiv în CHF.

Susținerile reclamanților, în sensul că instituția financiară nu a procedat la o informare corespunzătoare cu privire la riscul valutar, nu au fost primite, din calitatea de profesionist a împrumutătorului în domeniul financiar bancar neputându-se trage prezumția cunoașterii ori a posibilității de prevedere a evoluției cursului de schimb al CHF. Fluctuația cursului de schimb nu constituie prin sine însăși o împrejurare care să determine a se reține caracterul abuziv al clauzelor privind rambursarea sumei împrumutate, nefiind îndeplinite, numai pentru acest considerent, condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, astfel cum s-a reținut anterior.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții C.M.V. și C.A.M.,

solicitând  admiterea apelului, schimbarea sentinței și admiterea cererii de adaptare a clauzelor contractuale, în sensul plății sumei de 400 CHF, debit și accesorii, pe o durată de 10 ani, în baza intervenirii teoriei impreviziunii, pe fondul unor clauze contractuale abuzive.

Prin decizia civilă nr. 39 din 21 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 4094 din 20 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, (1) o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

În mod corect a reținut prima instanță că executarea obligațiilor reclamanților, afectată de variația cursului de schimb, își găsește suportul atât în conținutul clauzelor contractuale, cât și în dispozițiile legale din materia contractului de împrumut, teoria impreviziunii negăsindu-și astfel aplicarea în speță.

Părțile sunt libere să stabilească clauze prin care să se țină seama de fluctuația valorică în timp a bunurilor împrumutate, astfel că împrumutătorul va primi la scadență bunuri echivalente în termeni reali celor împrumutate, iar nu doar nominal.

Reducerea veniturilor reclamanților – împrejurare nedovedită în cauză – nu poate conduce la aplicarea teoriei impreviziunii, imposibilitatea de executare a obligației asumate fiind suportată în cadrul riscului contractual de către debitor. De asemenea, nașterea unui copil nu poate fi privită ca un element care să determine adaptarea clauzelor contractuale, o astfel de împrejurare nefiind exterioară voinței reclamanților.

Riscul valutar exprimă o probabilitate de a înregistra pierderi din contractele  de credit  din cauza modificării cursului de schimb al valutei în perioada dintre încheierea contractului și scadența acestuia.

Cei care sunt supuși riscului valutar sunt clienții, atunci când în momentul încasării contravalorii mărfurilor, valuta de contract se depreciază față de momentul încheierii contractului comercial internațional, dar și banca, în eventualitatea în care valuta de contract se apreciază în perioada dintre încheierea contractului și scadența acestuia.

Oricare dintre cele doua fenomene poate avea loc pe o piață liberă.

Prin urmare, condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și reaua-credință a băncii nu sunt  îndeplinite în speță.

În ce privește critica referitoare la neaplicarea principiului nominalismului monetar, instanța de apel a reținut că în materia contractului de împrumut legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, astfel cum rezultă din prevederile art. 1578 C. civ.

Legea înțelege prin clauza clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Este obligatorie redactarea clară și fără echivoc a clauzelor astfel încât să nu fie necesare cunoștințe de specialitate pentru înțelegerea lor.

Din redactarea clauzelor declarate ca fiind abuzive de către apelanți  rezultă că  banca pârâtă a explicat, la încheierea contractului, că rambursarea creditului se face în franci elvețieni, având în vedere că reclamanților li s-a acordat un credit în sumă de 212.313CHF.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că un contract de adeziune nu este, în mod automat, unul abuziv, ci pentru a fi declarat abuziv trebuie verificate următoarele condiții: existența negocierii și dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

S

ub aspectul puterii de negociere a clauzelor contractului, instanța de apel a arătat că  efectele nedorite ale riscului valutar pot fi contracarate

de clienții băncii sau, cel puțin, atenuate prin aplicarea unor măsuri contractuale, precum alegerea valutei de contract.

O altă metodă prin care se pot evita astfel de efecte este reprezentată de reeșalonarea plăților ratelor de credit, astfel cum s-a și propus de către bancă, ofertă ce a fost refuzată de apelanți, întrucât nu a corespuns intereselor acestora.

În privința caracterului nenegociat al contractului de credit, instanța de apel a arătat că astfel de contracte sunt contracte de adeziune, care presupun redactarea unilaterală a contractului, la care se adaugă, din partea clientului, adeziunea sau nu la propunerea făcută, fiind de esența contractului nemodificarea contractului de către potențialul cocontractant.

Prin urmare, pentru a fi în prezența unui contract de adeziune trebuie să lipsească negocierea.

Clientul poate opta sau nu pentru încheierea acestuia, apelanții neputând susține  și nici dovedi că li s-a impus semnarea acestuia în condiții de presiune.

Cu privire la faptul că prima instanță ar fi omis să ia în considerare și celelalte clauze aflate în strânsă legătură cu clauza de la art. 2.4 din contract, instanța de apel nu a reținut această critică, având în vedere că reclamanții nu au indicat care sunt acele clauze pretins a fi abuzive și în legătură cu clauza reclamată, pentru aprecierea obiectului cererii nefiind suficientă sintagma „celelalte clauze aflate în strânsă legătură cu aceasta”.

Și oricum, atât timp cât clauza principală cuprinsă în art. 2.4 din contract nu a fost declarată abuzivă, cu atât mai puțin puteau fi apreciate ca fiind abuzive „celelalte clauze aflate în legătură…”, clauze accesorii în raport cu cea principală.

În ce privește obligația de informare de către bancă cu privire la riscurile contractului, în speță, riscul valutar, instanța de apel a reținut că pentru a proteja consimțământul consumatorului, clauzele trebuie prezentate într-o formă clară și comprehensibilă.

În speță, nu se poate susține că reclamanți nu au putut să înțeleagă că rambursarea creditului se face în franci elvețieni, având în vedere că reclamanților li s-a acordat un credit în sumă de 212.313CHF.

Nu există caracterul abuziv al unei prevederi contractuale care ar obliga împrumutații să ramburseze creditul în moneda în care acesta a fost contractat.

Consumatorul este o persoană mediu avizată și mediu diligentă care nu poate face abstracție de faptul că fluctuațiile cursului valutar afectează participanții unei piețe libere.

Pe de altă parte, însăși jurisprudența CJUE statuează că obligația de informare are niște limite reprezentate de condițiile unei bune funcționări a pieței. Cantitatea și conținutul informațiilor furnizate de profesionist consumatorului nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru reglarea optimă a mecanismelor pieței (Hotărârea CJCE din 4 martie 2004, Cauza Cofinoga Merignac SA/Sylvain Sachithanathan).

Tot din perspectiva obligației de informare, dar și a puterii de negociere, instanța de apel a reținut că consumatorul a avut posibilitatea să aleagă între oferte în raport de interesele sale și de posibilitatea de a-și asuma obligațiile contractuale, în raport cu prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992, potrivit cărora „Consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină securitate.

S-a  reținut că ultima plată a fost efectuată de către apelanți în luna februarie 2012, iar în cursul lunii decembrie 2012, în conformitate cu prevederile contractuale și legale în vigoare, a fost declarată exigibilitatea anticipată a creditului nr. 103252/24 ianuarie 2008, înaintând Biroului Executorului Judecătoresc C.B. cererea de executare nr. 42392/13 decembrie 2012, în vederea efectuării demersurilor necesare în vederea recuperării întregii creanțe.

În ce privește pretenția apelanților cu privire la adaptarea contractului, pe fondul constatării unor clauze abuzive, instanța de apel a constatat că reclamanții solicită instanței să se substituie voinței părților în raporturile juridice dintre acestea, ceea ce nu e permis, raporturile contractuale se nasc prin acordul de voință al părților, care reprezintă legea părților, potrivit art. 969 C. civ.

Părțile au libertatea de a negocia o eventuală modificare a clauzelor contractuale și, în ipoteza în care voința reclamantei coincide cu cea a pârâtei, contractul poate fi modificat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C.M.V. și C.A.M., aducându-i următoarele critici:

Astfel, reclamanții-recurenți au arătat că prin cererea de chemare în judecată au solicitat și constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 2 pct. 4 din contractul de facilitare de credit și de garanție nr. 103252/24 ianuarie 2008, precum și a clauzelor aflate în strânsă legătură cu acesta, privind operațiunile de tragere și rambursare a creditului acordat în CHF, care determină o suportare a riscului valutar, exclusiv, de către debitor.

Din probele administrate în cauză rezultă că pârâta-intimată și-a asigurat o poziție dominantă și abuzivă, atât la momentul încheierii contractului, dar și pe parcursul încheierii acestora.

S-a mai susținut că în ce privește clauzele privind suportarea riscului valutar, acestea sunt lipsite de claritate și necesită cunoștințe de specialitate pentru a le înțelege, încadrându-se, astfel, în cerințele art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aceste clauze au mai fost criticate atât sub aspectul caracterului imprevizibil pentru debitor, la momentul semnării contractului, dar și sub aspectul caracterului inechitabil și contrar principiului bunei-credințe ca riscul valutar să fie suportat doar de către debitor.

Creditoarea și-a asumat o poziție favorabilă, deoarece a continuat să încaseze, integral, dobânzile și comisioanele, iar riscul fluctuațiilor de curs valutar, care este considerabil în cazul CHF, a fost suportat doar de către recurenții-reclamanți.

S-a mai susținut că o astfel de variație de curs valutar nu era, în mod rezonabil, previzibilă la momentul contractului și nici nu a avut posibilitatea negocierii vreunei clauze contractuale, contractul fiind unul de adeziune.

Deși banca nu i-a informat cu privire la riscul fluctuațiilor de curs valutar, pretinde de la reclamanți plata unor sume disproporțional de mari comparativ cu suma acordată în 2008, asigurându-și un profit nejustificat, fondat pe un dezechilibru contractual.

Recurenții au mai susținut că, în mod greșit, a reținut instanța de apel că ei sunt persoane mediu avansate și mediu diligente care nu puteau face abstracție de faptul că fluctuațiile cursului valutar afectează participanții unei piețe libere în cazul contractului de împrumut bancar.

S-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, în sensul că acea clauză invocată de către reclamanți este una abuzivă, deoarece nu a fost negociată direct cu ei și a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea lor, contrar cerințelor bunei-credințe.

S-a mai arătat că, în mod greșit, instanța de apel s-a referit în considerentele deciziei recurate, în mod exclusiv, la principiul „

pacta sunt servanda

”, prevăzut de art. 969 C. civ., în condițiile în care apărarea reclamanților s-a fondat pe o excepție de la acest principiu, impreviziunea contractuală.

În motivarea suportării riscului valutar de către reclamanți instanța de apel a făcut referire la momentul încheierii contractului comercial internațional, deși din actele depuse la dosar rezultă că reclamanții au încheiat acest contract de credit pentru achiziționarea unei locuințe, și nu pentru a desfășura acte de comerț internațional.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

a) Instanța de apel a tratat, cu precădere, problema dedusă judecății, din perspectiva prevederilor de drept comun, or, în cauza de față avem de a face cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, contract care, deși trebuie să respecte condițiile de validitate ale oricărui contract, din punct de vedere al caracterului abuziv al unor clauze cuprinse în el, trebuie analizat, cu precădere din perspectiva Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE, a jurisprudenței CJUE și a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie.

b) Din această perspectivă, caracterul negociat al contractelor nu poate fi apreciat doar prin simpla semnare a contractului, deoarece părțile nu se află pe poziții de egalitate, nici în ce privește cunoștințele de specialitate, nici în ce privește puterea de negociere, pârâta fiind un profesionist care se ocupă cu acordarea de credite, iar reclamanții fiind simple persoane fizice care nu au avut posibilitatea să negocieze, în cunoștință de cauză, contractul, ci doar să-l semneze sau nu.

Simpla informare a reclamanților în legătură cu prevederile contractului nu echivalează, în nici un fel, cu negocierea contractului, în cazul contractelor de acest tip, jurisprudența  CJUE și a Instanței Supreme, fiind în concordanță cu ideea că acest tip de contracte, de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de comercianți, fiind de datoria comerciantului (în prezent profesionistului) de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei, ceea ce în speța de față nu s-a petrecut.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, jurisprudența CJUE privind limitele obligației de informare, aceasta făcând referire la o clauză ce privea un litigiu între doi comercianți, or, în speța de față este aplicabilă legislația și jurisprudența privind protecția consumatorilor.

c) În ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului.

Există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a CJUE, cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al renumerației, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.

Această problemă a fost tranșată în jurisprudența CJUE, jurisprudență ce este obligatorie pentru instanțele din România.

Astfel, în cauza C-484/08 se arată că: „dispozițiile art. 4 alin. 2 și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări… care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”.

Mai mult, în cauza C-241/98, CJUE a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte, un interes public că aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.

Ca atare, instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, astfel încât se poate afirma că instanțele nu au doar dreptul, ci au, chiar, această obligație.

d) Instanța de apel a concluzionat, în mod greșit, că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, în domeniul protecției consumatorilor lucrurile stând altfel.

În acest context, trebuie analizat ce înseamnă sintagma „redactarea clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil”, dar această analiză trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislației speciale, privind protecția consumatorului.

Limbaj clar înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie ținut seama de faptul că ele nu au fost negociate, așa după cum s-a arătat mai sus, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamanți în legătură cu conținutul contractului și că le-a lăsat timp de analiză și gândire nu înseamnă că a și negociat aceste clauze cu reclamanții.

În ce privește limbajul inteligibil, Înalta Curte apreciază că acest caracter înseamnă mai mult, respectiv, înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i privește.

În acest sens, sunt relevante concluziile la care a ajuns CJUE în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 și mai ales 75.

CJUE a arătat următoarele: „Art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală…, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului… la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze…., astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice care rezultă în ceea ce-l privește”.

Or, instanța de apel nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei de la art. 2.4 în ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea acestui contract, în ce privește clauza respectivă.

Aceasta înseamnă că instanța de apel nu a lămurit, pe deplin, situația de fapt, astfel că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, aceasta urmând să țină seama, în stabilirea situației de fapt, de cele arătate mai sus.

Totodată, instanța de apel va analiza și celelalte clauze arătate de către reclamanți ca abuzive, inclusiv clauza referitoare la declararea scadenței anticipate a creditului, dar în lumina legislației și jurisprudenței speciale privind protecția consumatorilor.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și la dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale Directivei 93/13/CEE, Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță de apel.