ÎCCJ, decizie (scj.ro #82795)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82795) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Contract
de credit. Analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc.
Condiții de admisibilitate
Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte
Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității
absolute
-
contract de credit
-
comision de risc
-
clauză abuzivă
Legea
nr. 193/2000, art. 4 alin. (6)
Directiva
nr. 93/13/CEE
C.
civ., art. 969
1.
Potrivit
dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii
abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal
al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț
și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile
oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze
sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Sensul
acestei prevederi este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului
abuziv acele clauze ce vizează proporționalitatea dintre calitatea
bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul
plătit de consumator, situație ce nu s-ar putea pune în cazul unui
contract de credit, întrucât consumatorul nu plătește o anumită
calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primește
o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în
condițiile convenite prin contract.
Prin
urmare, este posibilă analizarea caracterului abuziv al clauzei
referitoare la comisionul de risc, ca parte componentă din costul total al
creditului, având în vedere faptul că art. 4 alin. (6) din Legea nr.
193/2000 nu exclude „ab initio” controlului unui eventual caracter abuziv al
clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la
preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea
clauză care le determină este clară, neechivocă și
exprimată într-un limbaj inteligibil.
2.
Sintagma ”…exprimate într-un limbaj ușor inteligibil” folosită de
legiuitorul național în cuprinsul Legii nr. 193/2000, cât și cea
folosită în norma comunitară, „…exprimate în mod clar și
inteligibil”, nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor
inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că
altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul
unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar
definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea
clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul
clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.
Pe
acest aspect, deși comisionul de risc face parte din costul total al
contractului de credit, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate
fi analizată în condițiile în care ea nu este exprimată în mod
clar și inteligibil, lăsând loc la echivoc.
Secția a II-a civilă, Decizia nr. 578 din 14
februarie 2013
Notă
: În decizie au fost avute în
vedere dispozițiile din vechiul Cod civil
Prin
sentința nr. 336 din 23 februarie 2012, Tribunalul Iași, Secția
a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a fost admisă
acțiunea formulată de reclamanții L.M.D. și L.I., cu
domiciliul ales la Cabinet de Avocat Ț.G.E. din Iași, în
contradictoriu cu pârâta SC V. România SA cu sediul în București, cu
sediul ales la Cabinet Avocat I.M. din Iași.
S-a
constatat nulitatea clauzei menționate la art. 5 lit. a) din
Condițiile speciale ale convenției de credit nr. 0164821/25.09.2008
privind „comisionul de risc”.
A fost
obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de
6533,90 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în
perioada octombrie 2008 – decembrie 2010.
A fost
obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 2000 lei
cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru
a se pronunța în acest sens, tribunalul a constatat că
reclamanții L.M.D. și L.I., raportat la obiectul convenției de
credit nr. 0164821/25.09.2008 și partea contractantă - pârâta SC V.
România SA, se încadrează în prevederile Legii nr. 193/2000, care la art.
2 alin. (1) stabilește că prin consumator se înțelege orice
persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în
asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub
incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara
activității sale comerciale, industriale sau de producție,
artizanale ori liberale, reținând relevanța jurisprudenței
Curții de Justiție a Uniunii Europene din care reiese definiția
consumatorului ca acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic
și mai puțin experimentată în materie juridică.
De asemenea, instanța s-a raportat la interpretarea
directivei menționate de către Curtea de Justiție a
Comunităților Europene, care a stabilit în cauza
Oceano Grupo
Editorial S.A. versus Rocio
Murciano Quintero ( C – 240/98 )
că
protecția acestui act normativ conferă judecătorului
național posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei
clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei
cereri întemeiate pe aceasta. Întrucât o asemenea examinare presupune
existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două
părți, care și-a produs integral sau parțial efectele, este
neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a
obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica
verificarea conținutului său de către instanța de
judecată.
Instanța a mai reținut că art. 1 alin. (3)
din Legea nr. 193/2000 interzice comercianților stipularea de clauze
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Referitor la comisionul de risc criticat de
reclamanți, instanța a constatat că art. 5 lit. a)
din
Condiții speciale ale convenției de credit stabilește valoarea
de „0,26 %”
aplicat la soldul creditului,
credit plătibil lunar, în zile de scadență, pe toată
perioada de derulare a prezentei Convenții
de credit".
Instanța
a reținut că această clauză nu a fost negociată
direct cu reclamanții, deoarece face parte dintr-un contract standard,
preformulat, utilizat de pârâtă.
Instanța
a mai constatat că perceperea comisionului de risc este
prevăzută pe toată durata convenției de credit, iar
cuantumul comisionului este ridicat.
Astfel,
conform scadențarului și precizărilor reclamanților depuse
la filele 29,30 dosar nr. xx500/245/2011 suma achitată de reclamant
până la data introducerii acțiunii cu titlu de comision de risc este
de 6533,90 CHF, iar valoarea totală a comisionului de risc este de
42.044,01 CHF.
S-a
considerat că acest comision nu prezintă nici o justificare
rezonabilă pentru a fi încasat, în contextul în care pârâta, pentru
creditul acordat percepe dobândă, iar prin cuantumul său creează
un dezechilibru între prestațiile părților.
Instanța
a mai reținut însă, față de valoarea comisionului de risc
pe toată perioada convenției, că perceperea acestuia rămâne
nejustificată obiectiv, având în vedere că nu reprezintă costul
unui anume serviciu prestat de pârâtă și nici nu se poate impune
premisa că reclamanții vor fi la un moment dat de
rea-credință și nu vor mai achita ratele, având în vedere
și faptul că pârâta și-a luat măsuri suplimentare de a
preîntâmpina riscul neplății prin instituirea unei garanții
reale asupra imobilului indicat la pct. 7 din Condițiile speciale.
De
asemenea, prin contract, comisionului criticat de reclamanți nu i s-a dat
expres destinația asigurării rambursării creditului
(garanție suplimentară).
Inatanța a mai statuat că, în momentul în care
a fost încheiată convenția de credit consumatorul a acționat de
pe o poziție inegală în raport cu banca, contractul încheiat fiind
unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către
împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a
modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze astfel că, consumatorul
nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract,
întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către
bancă.
S-a dat eficiență art. 4 alin. ultim din Legea
nr. 193/2000, în sensul căruia băncii pârâte îi revenea obligația
de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu
reclamanții, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Au fost
considerate ca irelevante apărările pârâtei privind bazele
organizării activității de creditare, deoarece aceasta
invocă elemente economice teoretice și practice care țin strict
de îndeplinirea obiectului său de activitate și care
depășesc cadrul procesual impus de prezenta acțiune, neputând
constitui drept temei pentru impunerea unor clauze abuzive în sarcina
consumatorilor.
De asemenea,
s-a avut în vedere că creditul a fost acordat în baza unei structuri de
costuri predefinite astfel încât să poată fi asigurat atât profitul
băncii, cât și solvabilitatea sa, neexistând nici un proces-verbal de
negociere în formă scrisă anterior încheierii convenției de
credit din care să rezulte că reclamanților li s-a dat
posibilitatea influențării naturii clauzei ce face obiectul
acțiunii, ceea ce denotă că, prin instituirea comisionului de
risc în condițiile menționate, s-a creat, în detrimentul
reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un
dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile
părților semnatare ale convenției de credit și
față de caracterul abuziv instanța a constatat nulitatea
convenției de credit în ce privește această clauză, cu
consecința obligării pârâtei la restituirea sumei de 6533,90 CHF,
reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada octombrie
2008 – decembrie 2010 .
Prin restituirea comisionului de risc nu se
realizează o privare a pârâtei de un „bun” în sensul art. 1 Protocolul 1
din CEDO, față de constatarea caracterului abuziv al clauzei în
temeiul căreia a fost perceput comisionul de risc, lipsind așadar
condiția încasării legitime.
În
fine, s-a notat că deși convenția de credit este un contract cu
executare succesivă, restituirea prestațiilor este admisibilă
și nu reprezintă o excepție de la efectul retroactiv și de
la principiul repunerii părților în situația anterioară.
Apelul
declarat de pârâta SC V. România SA împotriva sentinței a fost respins ca
nefondat prin decizia nr. 92 din 11.06.2012 a Curții de Apel Iași,
Secția civilă.
În
considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele:
Cu
privire la prima critică ce a vizat restituirea sumelor plătite cu
titlu de comision de risc de la data încheierii convenției și
până la data pronunțării hotărârii a constatat că
susținerea nu e conformă cu realitatea deoarece instanța de fond
a dispus restituirea comisionului de risc achitat în perioada octombrie 2008 –
decembrie 2010, hotărârea fiind pronunțată la 23.02.2012 și
că soluția a fost consecința constatării caracterului
abuziv al clauzei în temeiul căreia a fost reținut respectivul
comision. Pe acest aspect a mai reținut că, deși convenția
de credit este un contract cu executare succesivă, restituirea
prestațiilor este admisibilă și nu poate fi interpretată ca
o excepție de la efectul retroactivității și de la
principiul repunerii părților în situația anterioară.
Nici
susținerea vizând pronunțarea soluției cu ignorarea celor
două acte adiționale încheiate nu a fost primită întrucât
actele adiționale nr. 1 și 2 au fost încheiate la data de
23.12.2010, iar perioada supusă analizei în cauza pendinte se circumscrie
momentului încheierii convenției de credit și până la luna decembrie
2010, deci anterior perfectării celor două acte adiționale.
În ceea ce
privește negocierea cu consumatorul a clauzei contestate, curtea a
observat că, deși sarcina probei revenea băncii în conformitate
cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000,
nici la prima instanță și nici în apel nu s-a probat negocierea
lor directă, contrar celor afirmate de apelantă și a statuat
că simpla semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii/negocierii
acestor clauze.
Mai
mult, s-a avut în vedere că apelanta-pârâtă a recunoscut, implicit,
prin întâmpinare și cererea de apel faptul că nu a negociat cu
reclamanții comisionul de risc, precizând că aceștia sunt
consumatori ai acestui tip de produs și cunosc ofertele existente pe
piață.
Instanța
a mai reținut că a recunoscut faptul că a recurs la un contract
tipizat, cuprinzând clauze nenegociabile, astfel că susținerile
privitoare la negocierea clauzelor cuprinse în condițiile speciale și
implicit la necuprinderea comisionului de risc în condițiile generale au
fost considerate vădit nefondate întrucât, așa cum rezultă din
art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit, dreptul
băncii de a percepe comisionul de risc a fost stabilit prin condițiile
generale, și nu prin condițiile speciale.
Instanța
a constatat că acest comision nu este definit nici în condițiile
generale și nici în condițiile speciale ale convenției de
credit, neputând fi verificată destinația și funcția
acestuia, apreciind fiind corectă constatarea instanței de fond
potrivit cu care consumatorul nu putea negocia un comision al cărui rol
și mod de funcționare nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul
contractului.
De
asemenea, instanța nu a primit justificările perceperii acestui
comision, făcute prin întâmpinare sau prin apel, necuprinse în
convenția de credit încheiată cu reclamantul, apreciind că
împrejurarea invocată de apelantă potrivit cu care reclamantul a avut
cunoștință de existența și de întinderea obligațiilor
ce îi reveneau, atât sub aspectul valorii cât și sub cel al perioadei
(cuprinse în graficul de rambursare) și a fost de acord, prin semnarea
convenției, cu plata comisionului de risc, nu poate determina lipsa de
incidență a prevederilor Legii 193/2000.
Și
condiția ca respectiva clauză să fi creat, în detrimentul
reclamanților și contrar bunei-credințe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile și obligațiile părților a
fost considerată ca îndeplinită.
Pornind
de la definițiile pe care apelanta a încercat să le dea acestui
comision în timpul procesului, instanța de apel a acceptat faptul că
acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite
riscuri pentru împrumutător, însă a apreciat că aceste riscuri
trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte,
urmând a fi avute în vedere factori precum solvabilitatea probabilă
viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru acordarea împrumutului,
etc.
Ori, în
speță, nu s-a contestat împrejurarea că reclamanții au o
profesie stabilă, realizează venituri peste media națională,
iar executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și
comisioanelor a fost garantată prin constituirea, în favoarea băncii,
a unei ipoteci de gradul I asupra unui imobil, evaluat de o societate de
asigurare agreată de bancă la o valoare ce o depășește
pe cea a creditului.
De
asemenea, instanța nu a ignorat nici cuantumul acestui comision, în
procent de 0,26%, observând că în contract nu este stipulată
posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puțin
parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a
convenției, dacă se constată că riscurile pentru a
căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.
Curtea
nu a primit criticile apelantei referitoare la faptul că această
clauză ar fi exclusă verificării din perspectiva caracterului
abuziv întrucât componenta la care se referă face parte din prețul
contractului și nu a produs nici un dezechilibru semnificativ între
prestațiile părților.
Art. 4
alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a
clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al
contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț
și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile
oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze
sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Legea
nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a Directivei
93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii,
aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că
„aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea
obiectului contractului, nici justețea prețului sau a
remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate
în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste
clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Instanța
a constatat că nici Legea 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud
automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele
referitoare la preț, făcând referire la adecvarea dintre preț
și serviciile sau produsele oferite în schimb și la necesitatea
exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la
preț. Astfel, Secțiunea 3 intitulată „Costuri”, din
condițiile generale ale convenției de credit definește, la art.
3.5, comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la
dispoziție a creditului, definiție care este identică în
substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă.
Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din Condițiile
generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la
destinația comisionului de risc și nici nu justifică - în vreo
manieră- fundamentul perceperii acestuia de către bancă.
În
consecință, s-a constatat că pentru același serviciu
(acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca
distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar
și inteligibil, așa cum cer expres dispozițiile art. 4 alin. (2)
din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent
din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și
inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită,
întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni
diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de
cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e
îndeplinită în speță.
În
acest sens s-a apreciat că tribunalul a interpretat corect declarația
cuprinsă în preambulul Directivei 93/13/CEE potrivit cu care, deși
aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului
calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși, acest
raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze,
în sensul în care instanța poate analiza eventualul caracter abuziv al
unuia dintre cele două costuri prin prisma perceperii, deja, a celuilalt
cost.
În
fine, instanța a avut în vedere și jurisprudența Curții de
Justiție a Uniunii Europene care a consfințit dreptul statuar de a
aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de
directivă și permite instanțelor naționale constatarea
caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului
principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau
renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile
furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste
clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3
iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid
împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios ( Ausbanc),
paragrafele 28-29,40-44).
Împotriva
deciziei a declarat recurs SC V. România S.A.
prin care a invocat motivul de
nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut următoarele:
-
Conform art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a
clauzelor nu poate fi asociată cu cuvintele - preț și plată
-, iar conform Directivei 93/13/CEE, caracterul abuziv nu privește
caracterul adecvat al prețului în măsura în care clauzele sunt
exprimate clar și inteligibil.
Recurenta
a susținut că, prin dispozițiile Legii nr. 193/2000,
judecătorului i-a fost conferită puterea de a interveni să
corecteze dezechilibrele excesive în defavoarea consumatorului, dar nu să
distrugă total conceptul libertății contractuale și a
forței juridice a unui contract semnat și asumat de părți,
intervenția sa trebuind să fie una excepțională și
anume, atunci când aplicarea legii contractuale ar deveni injustă.
Enumerând
principiile reglementate de art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr.
193/2000, recurenta evocă prevederile art. 4 din aceeași lege prin
care au fost transpuse prevederile art. 3 din Directiva 93/13/CEE arătând
care sunt condițiile cumulative pe care o clauză trebuie să le
îndeplinească pentru a putea fi apreciată ca fiind abuzivă
și anume: să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru
semnificativ între drepturile și obligațiile părților
și să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la
prețul datorat pentru prestarea serviciului.
Prin
urmare, se consideră că instanța poate sancționa o
clauză ca fiind abuzivă atunci când aceasta este înserată
într-un contract de adeziune și atunci când ea este excesivă.
Revenind
la contractul părților, recurenta a apreciat că acea clauză
ce reglementează perceperea comisionului de risc nu îndeplinește
două dintre condițiile cumulative anterior enunțate.
Una
dintre condiții ar fi aceea că art. 5 din Convenția de credit nu
creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile
părților, dezechilibru ce trebuie să fie semnificativ. În acest
sens, recurenta susține că nu pot fi reținute afirmațiile
potrivit cărora riscurile pârâtei sunt acoperite de garanțiile reale
imobiliare, deoarece noțiunea de risc în înțelesul
reglementărilor din contract este atât de complexă și cu
incidențe atât de diverse încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar
echivala cu desfășurarea unei activități sub auspiciile hazardului
și nicidecum cu o activitate menită să producă profit.
Se
afirmă că riscul de credit este asumat în urma analizei
economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității
garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al
creanței principale, riscul aflându-se în strânsă corelație cu
riscul de diminuare a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de
poziție, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul
reputațional și riscul operațional, astfel cum acestea sunt
reglementate în art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind
instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
O a
doua condiție pe care recurenta o apreciază ca fiind
neîndeplinită privește comisionul de risc - parte a contractului.
Sub
acest aspect, s-a arătat că este de notorietate faptul că
debitorul băncii, suportând costul creditului, este dator să suporte
cele două componente ale acestuia - dobânda și comisionul, la care se
poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului
și a plăților dobânzii.
S-a mai
arătat că riscul bancar este un element de care banca este
obligată să țină cont, comisionul de risc fiind un element
al prețului.
Făcând
trimitere la art. 4 par. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, transpus în Legea nr.
193/2000, recurenta a susținut că aprecierea caracterului abuziv al
clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici
justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte,
față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe
de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate clar
și inteligibil. În concluzie, se consideră că dreptul său
de a percepe comisionul de risc ce este parte integrantă a prețului
contractului de credit nu poate fi anulat de instanță din perspectiva
caracterului abuziv în lipsa unui temei legal care să-i confere
instanței autoritatea de a interveni.
Mai
mult, se evidențiază faptul că acest comision nu este un
echivalent al garanției reale imobiliare-ipotecă, comisionul fiind
perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât cel de neplată
cum ar fi: riscul de neexecutare a garanției, de urmărire a
garanției, de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii
asigurării și orice alte riscuri care există în
legătură cu un credit acordat.
De
asemenea, convenția de credit nu are caracter aleatoriu pentru niciuna din
părți, iar asumarea riscului de către bancă a șanselor
unui câștig sau pierderi contravine esenței unui astfel de contract.
Mai
mult, recurenta a considerat că prevederea perceperii comisionului de risc
este clară și fără echivoc și a fost
însușită de consumator prin semnarea convenției, devenind
incidente dispozițiile art. 969 C. civ., iar acest comision a fost inclus
în calculul dobânzii anuale efective.
În ce
privește posibilitatea negocierii contractului se consideră că
rezultă din art. 13 din convenția de credit prin care se
menționează expres că „la cererea împrumutatului, Banca poate
aproba modificarea clauzelor contractului. Orice modificare a clauzelor
convenției se va efectua exclusiv în baza acordului părților”.
-
Instanța a apreciat eronat că deși în cazul contractelor cu
executare succesivă prestațiile nu se restituie, banca nefiind în
imposibilitate obiectivă de a restitui sumele plătite, nu poate fi
beneficiara unei astfel de interpretări;
- Nu se
poate reține că nu a fost negociată clauza, iar intimatul nu a
făcut dovada încercării de a negocia un alt comision de risc și
nici a existenței unor vicii de consimțământ, ori a unei cauze
de nulitate care să fie contemporană încheierii convenției, ci
dimpotrivă se invocă prevederile O.G. nr. 50/2010, act ulterior
contractului ce nu poate avea incidență în cauză.
-
Riscul a fost anticipat și acceptat de părți și se
referă la posibilitatea băncii de a recupera debitul în orice
condiții, iar faptul că există o garanție instituită
asupra unor bunuri nu acoperă integral riscul la care se expune creditorul
în condițiile fluctuațiilor pieței și căderii actuale
a pieței imobiliare.
Recursul
este nefondat pentru următoarele considerente
:
-
Critica prin care se susține aplicarea greșită a art. 4 alin.
(6) din Legea nr. 193/2000 este nefondată.
Art. 4
alin. (6) din lege reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2)
din Directiva nr. 93/13/CEE și are următorul conținut: "evaluarea
naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului
principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de
preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și
serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care
aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".
În
cauza dedusă judecății, disputa se poartă asupra art. 5
lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit nr.
0164821/25.09.2008, privind comisionul de risc.
În cadrul
acestui motiv de recurs recurenta și-a structurat criticile pe două
aspecte.
Un prim
aspect vizat este acela al aplicării dispozițiilor art. 4 alin. (6)
din Legea nr. 193/2000 (se apreciază că menționarea alineatului
5 din cererea de recurs este o eroare materială), considerându-se că
evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu poate fi asociată prețului
ca parte a obiectului contractului, comisionul de risc făcând parte din
acesta.
Al
doilea aspect adus în discuție se referă la aplicarea prevederilor
din lege ce reglementează condițiile ce se impun a fi îndeplinite
pentru ca o clauză contractuală să poată fi
considerată abuzivă, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite
două dintre acestea ce vor fi analizate în concret în considerentele ce
vor urma.
În ce
privește primul aspect, supus analizei, acela al prețului ca și
componentă a obiectului contractului - ce constă în contravaloarea
achiziționării unui bun sau prestării unui serviciu - se
constată că, atât în legea națională cât și în cea
comunitară expresia „preț” este utilizată prin raportare la
sintagma „raport calitate preț”, precum și la produsele și
serviciile oferite în schimb.
Având
în vedere modul de reglementare, sensul normelor în discuție este acela
că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce
vizează proporționalitatea dintre calitatea bunului livrat sau
serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de
consumator, situație ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de
credit, întrucât consumatorul nu plătește o anumită calitate a
mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primește o
sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condițiile
convenite prin contract.
Pe de
altă parte, prin convenția părților, în Condițiile
generale – la secțiunea „Definiții” – costul total al creditului este
format din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le
plătească pentru creditul acordat, inclusiv dobânda și celelalte
cheltuieli, costurile fiind enumerate în Secțiunea 3 - „Costuri”, printre
ele regăsindu-se și comisionul de risc.
În
atare situație, este evident că noțiunea de „cost total al
creditului” are o accepție mai largă decât aceea a „prețului”,
comisionul de risc fiind parte din costul total, respectiv o componentă a
acestuia.
În
același sens, Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru
consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/CEE), la art. 3 lit. g)
definește „costul total al creditului” ca fiind format din „toate costurile,
inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri ce
trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul
și care sunt cunoscute de către creditor…”
Această
directivă a fost transpusă în legislația națională
prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs
de derulare la data adoptării sale – cum este și cazul
convenției în litigiu – conform art. 95 din ordonanță,
situație în care – în condițiile art. 148 din Constituție –
capătă aplicabilitate directiva.
Pe de
altă parte, raportat la același art. 4 alin. (6) este evident că
acesta nu exclude „
ab initio
” controlului unui eventual caracter abuziv
al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare
la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care
acea clauză care le determină este clară, neechivocă
și exprimată într-un limbaj inteligibil.
Același
text prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control – cu titlu de
excepție – doar în situația în care clauzele respective nu sunt
exprimate în mod clar și inteligibil.
Sub
acest aspect, atât instanța de fond cât și cea de apel au făcut
o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului,
apreciind în mod corect că, în condițiile în care clauza nu este
exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit
un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din perspectiva
unui eventual caracter abuziv.
Trebuie
arătat că sintagma „…exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”
folosită de legiuitorul național cât și cea folosită în
norma comunitară „…exprimate în mod clar și inteligibil” nu pot fi
reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct
de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi fost de prisos a
se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la
situația în care clauza să fie clar definită astfel încât
consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor
și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor
acestora asupra contractului în ansamblu.
Pe
acest aspect, deși acest comision – denumit de risc – face parte din
costul total al contractului, contrar susținerilor recurentei, clauza ce
reglementează perceperea acestuia poate fi analizată pentru
argumentele anterior expuse, în condițiile în care ea nu este
exprimată în mod clar și inteligibil, lăsând loc la echivoc.
Astfel,
în clauza a cărui nulitate s-a solicitat, se stabilește la valoarea
de „0,26%” a comisionului de risc aplicat la soldul creditului, lunar, pe
toată perioada de derulare a convenției, după ce în
condițiile generale, la art. 3.5 este prevăzut dreptul băncii de
a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziție a creditului.
Situația
este aceeași în cazul clauzei reglementate la art. 3.1 din convenția
de credit unde se prevede că pentru acordarea (punerea la dispoziție)
a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a
două costuri pentru același serviciu al băncii, fără
ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar.
Or,
scindarea prețului în aceste componente poate duce la ideea că,
pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de
percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut – în
lipsa unei exprimări clare și neechivoce – consumatorului la momentul
perfectării convenției de credit.
În
consecință, față de caracterul neclar și echivoc al
clauzei în discuție, aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva
caracterului abuziv.
De
altfel, nu poate fi neglijat faptul că sistemul de protecție pus în
aplicare prin Legea 193/2000 prin care s-a transpus Directiva 93/13 se
bazează pe aceea că un consumator se găsește într-o
situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor
în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de
informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile
redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.
În
plus, așa cum a reținut și instanța apelului, în
jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a
consfințit dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare
consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite
instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor
contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau
caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte,
față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de
altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar
și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de
Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de
Servicios Bancarios ( Ausbanc), paragrafele 28-29,40-44).
În ce
privește condițiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o
clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea
se desprind din reglementarea art. 4 din lege.
Potrivit
textului de lege o clauză poate fi calificată ca abuzivă
dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea
însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează
în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor
bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și
obligațiile părților.
Așadar,
câtă vreme funcția și destinația comisionului de risc nu au
fost evidențiate în contract, orice consumator s-ar fi aflat într-o
poziție dezavantajată față de bancă și într-o
imposibilitate reală de a negocia acest comision.
Mai
mult, potrivit art. 4 alin. (3) dacă un profesionist pretinde că o
clauză standard preformulată a fost negociată direct cu
consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce
în cauză nu s-a probat.
Instanța
nu poate primi argumentele recurentei prin care se încearcă, ca de
altfel pe tot parcursul derulării procedurii judiciare, să se
lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii unui asemenea
comision, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidențiate în
convenția de credit.
Contrar
susținerilor recurentei, instanța de apel nu a confundat comisionul
de risc cu garanția imobiliară. Instanța de apel a înțeles
perfect explicațiile intimatei în sensul cărora, comisionul de risc
ar fi perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de
plată – înțeles ce nu este menționat în contract -, însă a
apreciat asupra existenței unui dezechilibru între contraprestații
și contrar bunei credințe, nefiind reglementată situația
restituirii, fie și în parte, la finele perioadei de rambursare a acestui
comision, în situația în care acest risc nu se produce.
Aplicarea
unei astfel de clauze și explicațiile recurentei transferă
practic toate riscurile modificării pieței financiare către
consumator, fără a rezulta din vreo clauză a contractului
că banca suportă o parte din acest risc, creându-se un dezechilibru
major între drepturile și obligațiile părților, contrar
bunei credințe.
De
altfel, recurenta se contrazice atunci când arată că acest risc nu
este legat de riscul de plată al creditului atunci când, în finalul
cererii de recurs, conchide că „…se referă la posibilitatea
băncii de a recupera debitul în orice condiții, iar faptul că
există o garanție instituită asupra unor bunuri nu acoperă
integral riscul la care se expune creditorul în condițiile
fluctuațiilor pieței și căderii actuale a pieței
imobiliare”.
Nici
susținerile ce țin de aplicarea principiului libertății
contractuale nu pot fi primite, în condițiile în care art. 969 C. civ. invocate de recurentă prevăd că au putere de lege doar convențiile
legal făcute și în care Legea nr. 193/2000 reglementează chiar
acele situații în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind
abuzive.
Ori,
motivarea recurentei în sensul căreia clauzele convenției de credit
au fost negociate și acceptate de părți în
cunoștință de cauză este lipsită de suport, câtă
vreme, băncii îi incumba sarcina probării negocierii și nu a
făcut-o.
În plus, în materia protecției consumatorilor s-a avut în
vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie
1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr.
193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în
anumite ipoteze atenuarea principiului
pacta sunt servanda,
dând
instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în
măsura în care se reține că acestea sunt abuzive și
că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței
obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea
contractuală nefiind identică cu una absolută sau
discreționară de a contracta.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte a respins ca nefondat
recursul, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ., precum și dovezile depuse la dosar, intimata a fost obligată la plata
cheltuielilor de judecată către intimați, în cuantum de 1200
lei.