ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 749/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 749/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin sentința

civilă nr. 2513/COM din 28 octombrie 2011, Tribunalul lași a admis excepția lipsei

capacității procesuale folosință a pârâtei SC V.R. SA - Sucursala Iași și în consecință

a respins acțiunea formulată de reclamanții P.P. și P.D. în contradictoriu cu această

pârâta, a admis in parte acțiunea formulată de reclamanții P.P. și P.D. în contradictoriu

cu pârâta SC V.R. SA, s-au constatat abuzive doar clauzele înscrise Ia pct. 3

lit. d), pct. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale convenției de credit nr. S1.

din 22 septembrie 2008 și pct. 8.1 lit. a), liniuța a 2-a și a 3-a și lit. c) din

Condiții Generale ale Convenției nr. S1. din 22 septembrie 2008; a fost obligata

pârâta Ia eliminarea acestor clauze din convenția de credit și la restituirea către

reclamanți a sumei de 11347 CHF, contravaloarea comisionului de risc achitată de

la data de 30 septembrie 2008 la 21 august 2010, ce urmează a fi actualizată cu

indicele de inflație și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru suma de

11347 CHF, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 1 octombrie 2010

până la data plății efective a debitului.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Că sucursala nu este persoană juridică,

ci este doar un sediu secundar, un element component al fondului de comerț al persoanei

juridice, comerciant, în speță al societății comerciale care, în privința sucursalei,

agenției, etc., nu poate avea denumirea de societate mamă și ca doar excepțional,

citarea societății se poate face la sediul secundar, în acest caz fiind necesar

să se verifice respectarea art. 8 din C.E.D.O., adică accesul efectiv la justiție

prin încunoștințarea asupra procesului, care trebuie făcută prin înmânarea citației

funcționarului însărcinat cu primirea corespondenței.

Că dreptul de

reprezentare a unei societăți comerciale izvorăște din lege (art. 87, 70 și

art. 720 lit. b) C. proc. civ. și art. 7 lit. e), art. 8 lit. g) - i), 72 și urm

din Legea nr. 31/1990, că mandatarii societății comerciale sunt administratorii

desemnați prin actul constitutiv și/sau nominalizați în prima sa ședință de către

organul de conducere (adunarea generala a asociaților), iar în situația în care

sunt mai mulți, ce formează consiliul de administrație, puterea de reprezentare,

adică de a intra in raporturi cu terții, este conferită, de regula, unuia singur,

denumi director general, iar in interiorul consiliului, de președintele acestuia.

Nesocotirea dreptului

de a reprezenta societatea se sancționează conform actului de constituire, art.

71 și 73 din Legea nr. 31/1990, C. com. și celui civil în materia mandatului. Nerespectarea

dreptului de reprezentare așează societatea, fără îndoială, la discreția terților

(art. 55 și 56 din Legea nr. 31/1990).

Pentru aceste

considerente, în baza dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța a

admis excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei Sucursala V. lași 1 și, în

consecință, a respinge pentru acest considerent acțiunea reclamantului în contradictoriu

cu aceasta.

În ceea ce privește

fondul cauzei, s-a reținut că în baza Convenției de credit numărul S1. din 22

septembrie 2008 „reclamanții au contractat de la pârâtă un credit în cuantum de

245.500 CHF.

S-a reținut că

reclamanții, prin nici un mijloc de probă, nu au dovedit existența dolului-, aceștia

limitându-se doar la simpla afirmație că dacă ar fi știut nu ar fi semnat, că față

de calitatea reclamantei de avocat este puțin probabil ca aceasta să nu fi consultat

oferta de produse a băncii pârâte (ofertă vizibilă probabil la orice agenție bancară,

pe site-ul băncii, etc), condițiile pentru refinanțarea unui credit și să semneze

convenția în Recunoștință de cauză, hotărâtoare fiind oferta propusă de pârâtă.

Cu privire la

calitatea de consumator, s-a reținut că pe tot parcursul judecății, pârâta a susținut

că reclamanții nu au calitatea de consumator în sensul Legii nr. 193/2000, deoarece,

prin profesia avută P.D. fiind avocat, aceștia erau în măsură a cunoaște toate detaliile

tehnice ale serviciilor oferite de pârâtă, în calitate de împrumutător și că prin

destinația dată sumelor de bani împrumutate, aceștia ies din sfera de protecția

a consumatorului, astfel cum este aceasta reglementată de Legea nr. 193/2000.

Instanța a reținut

ca fiind fără relevanță susținerile pârâtei ni privire la profesia reclamanților

și la destinația creditului obținut de la parata, în ceea ce privește aplicabilitatea

Legii nr. 193/2000 în speța de față, avându-se în vedere că reclamanții au încheiat

convenția de credit în calitate de persoane fizice, creditul fiind contractat pentru

acoperire cheltuieli personale, refinanțarea unui credit acordat de D.C. și C.E.B.

și că nicăieri în cuprinsul contractului nu se face referire la profesia reclamanților,

nici la o altă destinație a creditului decât cea pentru acoperire cheltuieli personale.

În ceea ce privește

clauza de la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit, clauză

ce prevede obligația reclamantului de a achita un comision de risc de 0,22% aplicat

Ia soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare

a convenției de credit, instanța a reținut că raporturile contractuale dintre reclamanți

și pârâtă întră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând

dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori

(reclamant), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita

lege, astfel că instanța a analizat temeinicia pretențiilor reclamanților doar prin

raportare Ia acest act normativ, invocat de reclamant ca unic temei de drept al

acțiunii, iar nu și prin raportare la O.U.G. nr. 50/2010.

Că Legea nr. 193/2000

este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE

privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător,

art. 4 alin. (6) din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin.

(2) din Directiva care, menționează că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor

nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a

remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate in schimbul

acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod

clar și inteligibil și că această lege prevede și o serie de clauze care nu pot

face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv.

Astfel, art. 4

alin. (8) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor

nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea

de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și

serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze

sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Clauza de la art.

5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit are ca obiect stabilirea

unui comision, așadar a unui element component al costului creditului, ceea ce,

aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000

și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv.

Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nici

art. 4 alin. (8) din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la

controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea

dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe

o contraprestație corespunzătoare prețului perceput), precum și la necesitatea ca,

pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată

în mod clar și inteligibil. Or, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul

de risc este doar o parte a costului contractului; partea cea mai importantă a costului

contractului fiind dată de dobânda la credit, la care se adaugă o serie de comisioane,

printre care și cel de risc.

Secțiunea 3, intitulată

„Costuri" din condițiile generale aie convenției de credit, la art. 3.5, definește

comisionul de risc ca fiind acei comision perceput pentru punerea la dispoziție

a creditului, definiție care este identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1

cu privire la dobânda curentă și că nici o altă prevedere contractuală, fie ea din

Condițiile generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația

comisionului de risc sau justificarea acestuia.

În consecință,

se constată că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri,

fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil,

așa cum cer art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea

nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui

procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a

clauzei referitoare Ia preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului

induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie

cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită

în speță.

De altfel, în

preambulul Directivei 93/13/CEE se menționează că, deși aprecierea caracterului

abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor

furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare la aprecierea corectitudinii

altor clauze. Această declarație a fost interpretată de instanța, raportat Ia situația

din prezenta cauză, în sensul că, întrucât, cel puțin aparent, pentru același serviciu

sunt percepute două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia

dintre ele, prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost. De asemenea, prevederea

mai multor clauze având ca obiect costuri diferite percepute pentru același serviciu

aduce în discuție problema existenței unei veritabile contraprestații pentru unele

dintre aceste costuri, în speță comisionul de risc, aspect ce va fi analizat însă

cu prilejul examinării cerinței bunei credințe în stipularea clauzei cenzurate.

Având în vedere

ansamblul celor anterior expuse, instanța a procedat la analiza caracterului abuziv

al clauzei de la art. 5 Iit. a)

din

Condițiile speciale ale Convenției de credit, prin prisma dispozițiilor Legii nr.

193/2000.

Potrivit art.

4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată

direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dara prin ea însăși sau împreună

cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar

cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va

fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită

fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele

standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți

pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Art. 4 alin.

(3) teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dacă un comerciant pretinde că

o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de

datoria Iui să prezinte probe în acest sens.

Așadar, un prim

pas în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în temeiul Legii

nr. 193/2000, este stabilirea împrejurării dacă acea clauză a fost negociată cu

consumatorul.

Cum clauza privind

comisionul de risc a fost prevăzută, în mod imperativ, în Condițiile generale ale

convenției, care sunt condiții standard, preformulate, ale unui contract de adeziune

și cum prin prisma art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, sarcina

probei faptului că această clauză ar fi fost negociată cu reclamantul îi revenea

pârâtei, care nu a făcut nici o dovadă în acest sens, instanța a considerat îndeplinită

condiția lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc.

Împrejurarea că

pârâta ar fi procedat la o particularizare a comisionului de risc în raport de situația

reclamantului, reflectată într-un procent al comisionului de risc diferit de cel

practicat în alte contracte (în speță 0,22%) nu poate duce Ia o altă concluzie privind

lipsa de negociere, întrucât reclamanții au fost puși, eventual, doar în situația

de a purta discuții cu privire la cuantumul comisionului, dar nu li s-a dat posibilitatea

de a discuta însăși oportunitatea perceperii acestuia, posibilitatea de a nu-l suporta.

De altfel, în

condițiile în care însăși destinația comisionului de risc nu a fost clarificată

în contract, din prevederile contractuale rezultând că el ar avea același rol ca

și dobânda (respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea creditului), era aproape

imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în

domeniu, să poată negocia acest comision, al cărui rol și mod de funcționare nu-i

era cunoscut.

Pentru aceste

considerente, instanța a constatat nulitatea clauzei înscrise Ia pct. 5 lit. a)

din condițiile speciale ale convenției de credit, privind comisionul de risc, și,

în consecință, în virtutea principiului repunerii în situația anterioară, a obligat

pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 11.347 CHF franci elvețieni, reprezentând

contravaloarea comisionului de risc pentru perioada 30 septembrie 2008 - 21 iunie

2010, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legala, potrivit principiului

reparării integrale consacrat de art. 1084 C. civ., autorul prejudiciului a fost

obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damrtum emergens), dar și beneficiul

nerealizat (lucrum cessans).

Instanța a reținut

că în raport de instabilitate monetară, este admisibilă o abatere de la nominalismul

monetar, aplicabil în obligațiile pecuniare, prin actualizarea sumei datorate, în

raport cu rata inflației, astfel că în timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei

de folosință, actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a

obligațiilor bănești și câ acordarea dobânzii nu exclude actualizarea debitului,

deoarece acestea au temeiuri de drept și scopuri diferite.

Astfel temeiul

de drept în baza căruia dobânda este datorată este dat de art. 43 C. com., iar actualizarea

își are rațiunea în respectarea principiului reparării integrale a pagubei, iar

prin acordarea dobânzii se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea

cu întârziere a obligației care îi incumbă, pe când prin actualizarea debitului

se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare

în intervalul de timp scurs de la data scadenței și cea a plății efective a sumei

datorate.

În ceea ce privește

capătul de cerere vizând constatarea nulității absolute a clauzei de Ia art. 3

lit. d) din convenția de credit, vizând data ajustării dobânzii, potrivit acesteia

banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul

apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului

noua structură a ratei dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.

Considerentele

avute în vedere în ce privește comisionul de risc, dezvoltate pe larg în cele ce

preced, vizând posibilitatea analizării acestei clauze din perspectiva dispozițiilor

art. 4 alin. (8) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE

sunt valide și în privința clauzei referitoare la data ajustării dobânzii, nemaifiind

reluate în această parte a motivării prezentei hotărâri.

Raportat strict

Ia această clauză, instanța a apreciat că perspectiva pârâtei, potrivit căreia,

în cazul unor schimbări semnificative pe piața monetară, să poată modifica unilateral

rata dobânzii, nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce

ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute

de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță,

termenul schimbări semnificative pe piața monetară fiind extrem de generic, fără

o fundamentare obiectivă și rezonabilă, lăsând ioc arbitrariului băncii.

Posibilitatea

unilaterală și discreționară a băncii pârâte de a modifica rata dobânzii bancare

acordată reclamantului pentru creditul obținut de acesta are natura unei clauze

abuzive, prin crearea, în detrimentul consumatorului reclamant și contrar cerințelor

bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților,

dezechilibru reliefat de creșterea ratei împrumutului de rambursat.

Clauza contractuală

de Ia art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit este abuzivă,

avându-se în vedere de către instanță dispoziție art. 4 alin. (1), (2) și (3) din

Legea nr. 193/2000

Ca și în cazul

comisionului de risc perceput reclamanților, pârâta, nu a dovedit că ar fi procedat

la o particularizare a clauzei de la art. 3 lit. d) din conndițiile speciale din

contract, în raport de situația acestuia.

Cât privește invocarea

de către pârâtă a pretinsei încălcări a dreptului său de proprietate, în accepțiunea

art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 Ia Convenție, instanța a reținut că libertatea

de a desfășura o activitate comercială nu este una absolută, nesupusă nici unei

constrângeri, ci una condiționată de respectarea legilor. Un drept subiectiv, dacă

este folosit contrar scopului său recunoscut de lege, încălcând drepturile celorlalți,

este considerat abuziv, iar cel ce l-a exercitat este responsabil pentru prejudiciile

cauzate, principiu statuat de art. 54 din Constituție și art. 999 C. civ.

Tocmai în acest

scop a și fost edictată Legea nr. 193/2000, de a impune o echilibrare reală între

raporturile de forță dintre consumatori și comercianți, iar aducerea convenției

de credit în niște limite fixate în temeiul unor dispoziții legale nu poate avea

semnificația restrângerii dreptului pârâtei Ia proprietatea privată.

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 2, 4 din Legea nr. 193/2000, instanța

a constatat și nulitatea clauzei înscrise la art. 3 lit. d) din condițiile speciale

ale convenției de credit.

Art. 8.1 lit.

a), liniuța a doua și a treia și lit. c) din Condițiile Generale ale convenției

arată că în cazul in care se ivește vreuna din situațiile următoare, atunci în orice

moment banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului,

codebitorului și garantului sa declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat,

rambursabil imediat împreuna cu dobânda acumulata și toate celelalte costuri datorate

băncii conform convenției dacă: a) împrumutatul nu își îndeplinește obligația de

plata a Sumei Principale, a dobânzilor sau a oricăror costuri datorate (...) conform

altor Convenții încheiate de împrumutat cu Banca sau conform altor convenții de

credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit, c) in cazul

apariției unei situații neprevăzute care în opinia Băncii face sa devină improbabil

ca împrumutatul sa-și poată îndeplini obligațiile asumate conform Convenției; d)

în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul

acordat nu mai este garantat corespunzător.

Aceste clauze,

pentru a nu fi abuzive, ar trebui, de asemenea, să descrie un motiv întemeiat, în

sensul arătat anterior, iar formulările cuprinse în clauzele analizate, respectiv

situație neprevăzută, în opinia băncii, sa devină improbabil, garantat corespunzător,

sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze

asupra temeiniciei unui astfel de motiv. În realitate, aceste clauze oferă băncii

dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat,

fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se

poată pronunța într-un sens sau altul. Prin urmare, clauza analizată este ab initio

abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării

îndeplinirii condițiilor pe care Ie cuprinde.

Referitor la celelalte

clauze considerate a fi abuzive, indicate în cererea de chemare în judecată, instanța

a reținut că reclamanții nu au motivat în vreun fel și fără a administra probe în

acest sens.

Nici celelalte

capete de cerere (l și II) nu pot fi primite de instanță, acestea nefiind întemeiate

în drept și nici fundamentate în fapt.

Prin decizia

nr. 48/2012 din 20 aprilie 2012, Curtea de Apel lași, secția civilă, a respins apelul

declarat de pârâta SC V.R. SA împotriva sentinței civile nr. 2513com/20l1 din 20

octombrie 2011 a Tribunalului lași.

Pentru a pronunța

această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

Curtea a respins

criticile apelantei cu privire la art. 5 lit. 1) din condițiile speciale ale convenției

de credit încheiate între părți, clauza ce prevede obligația reclamanților de a

achita un comision de risc de

22%

aplicat

la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare

a convenției de credit, avându-se în vedere faptul că raporturile contractuale dintre

reclamanții apelanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, raporturi

ce decurg dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori

(reclamanții) așa cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din lege.

Potrivit art.

4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată

direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună

cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar

cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților, iar prin alin. (2) al aceluiași articol se prevede că o clauză contractuală

va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost

stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar

fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate

de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În mod corect

a reținut instanța de fond că, clauza referitoare Ia comisionul de risc nu poate

fi considerată ca fiind negociată direct cu apelanții, deoarece contractul încheiat

cu aceștia a fost unui tip, preformulat cu clauze nenegociabile.

Potrivit apelantei,

comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției

de credit, reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătura

cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului,

întrucât pe parcursul derulării convenției exista posibilitatea ca banca să sufere

o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur și viitor, constând în

materializarea riscului de credit sau a riscului de piață.

Curtea a constat

că, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului,

fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire Ia fundamentul perceperii

acestui comision ori destinației acestuia și că, tot pentru creditul acordat, banca

mai percepe și dobânda curentă prevăzută Ia Secțiunea 3 Costuri, art. 3.1.1 și cum

clauza referitoare Ia comisionul de risc, care este o componentă a obiectului contractului,

nu este exprimată în mod clar și inteligibil, în mod corect instanța de fond a procedat

la analizarea caracterului abuziv al acestor clauze prin prisma dispozițiilor Legii

nr. 193/2000.

Astfel, clauza

privind comisionul de risc este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) și (8) din Legea

nr. 193/2000 republicată, deoarece, pe de o parte, pentru acordarea creditului se

percep două costuri (fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar

și inteligibil), iar, pe de altă parte, față de valoarea comisionului de risc pe

toată durata contractului, s-a creat în detrimentul intimaților-consumatori și contrar

cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților.

Au fost respinse

și crîticile apelantei referitoare Ia clauza înscrisă în art. 3 lit. d) în sensul

că sunt excluse verificării din perspectiva caracterului abuziv deoarece componentele

la care se referă fac parte din prețul contractului ce a fost negociat și nu au

produs nici un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, astfel că nu

sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în raport de art. 4

alin. (6) din Legea nr., 193/2000, care prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor

nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea

de a satisface cerințele de preț și de plată pe de o parte, nici cu produsele și

serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze

sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Legea nr. 193/2000

este legea de transpunere în dreptul național a Directivei 93/13/CEE privind clauzele

abuzive în contractele încheiate cu consumatorul, aceasta din urmă prevăzând, în

art. 4 alin. (2) faptul că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește

nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației,

pe de o parte fata de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora pe

de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Instanța a constatat

că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva nr. 93/13 nu exclud automat și nediferențiat

de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, făcând referire

la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, astfel că

tribunalul a interpretat corect declarația expusă în preambulul Directivei nr. 93/13/CEE,

potrivit cu care, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului

calitate/preț al bunurilor sau serviciilor prestate, totuși acest raport poate fi

luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze.

În jurisprudența

sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consfințit dreptul statelor de a aplica

o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite

instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale

privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al

prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile prestate

în schimbul acestora pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în

mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010 cauza C 484/2008, Caja de Ahoros

y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios

(Ausbanc) paragrafele 29-29, 40, 44.

În, ceea ce privește

negocierea cu consumatorul a clauzelor contestate, curtea a constatat că, deși sarcina

probei revenea băncii în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală

din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în apel nu s-a probat negocierea

lor directă, contrar celor afirmate de apelantă, că simpla semnare a contractului

nu are semnificația cunoașterii, negocierii acestor clauze.

Potrivit dispozițiilor

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată

direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului

să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard performante sau condițiile

generale de vânzare practicate de comerciant.

Instanța a înlăturat

și criticile vizând greșita considerare ca fiind abuzive a clauzelor reglementate

la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale, la art. 8 lit. a) liniuța 2 și 3 din

condițiile generale ale convenției, reținând că în mod corect tribunalul a stabilit

că aceste clauze sunt abuzive. Astfel, clauza cuprinsă în art. 3 lit. d) din Condițiile

Speciale ale contractul, de credit încheiat de părți se refera Ia data ajustării

dobânzii, iar potrivit acecte clauze banca își rezervă dreptul de a revizui rata

dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară,

comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.

Această clauză pune problema sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că

oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noua rată să fie

negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat. Așa cum s-a arătat

mai sus, conform art. 1 lit. a) din Anexa legii, în principiu, o clauză care dă

dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral

nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat,

prevăzut și în contract și totodată cu condiția informării grabnice a clientului,

care să aibă de asemenea libertatea de a rezilia imediat contractul.

Motivul întemeiat

prevăzut în contract este acela al intervenirii unor schimbări semnificative pe

piața monetară, astfel că prin motiv prevăzut în contract în sensul legii, se înțelege

o situație clar descrisă, care să prevadă că dobânda va fi mărită.

Totodată, motivul

trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca în eventualitatea unui

litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica

dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs.

Așa cum un act

normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală

trebuie sa fie astfel formulată, încât consumatorul să poată anticipa că daca o

anumită situație intervine, o anumită consecință se produce, astfel ca motivul unei

schimbări semnificative pe piața monetară, nu îndeplinește această condiție și că,

în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat

sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective dacă

s-a produs, O schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază

ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă.

Este evident că

un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat ia

fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța investită cu

verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei.

Instanța nu a

primit nici susținerea băncii, în sensul că aceste elemente sunt foarte greu de

cuantificat și din acest motiv nu pot fi prevăzute în contract, în primul rând că

dificultatea stabilirii unor criterii obiective nu reprezintă un motiv suficient

pentru ca acestea să nu fie totuși arătate și în al doilea rând, dacă banca ar fi

totuși în imposibilitatea de a găsi un criteriu obiectiv, ar trebui să își asume

consecințele acestei imposibilități.

Or, în cauza,

dimpotrivă, cel care se află într-o poziție în care poate doar să ia act de modificarea

ratei dobânzii este clientul și că chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită

condiția motivului întemeiat pentru ca o astfel ele clauză să nu fie abuzivă, ar

trebui ca în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul sâ aibă libertatea de a rezilia

imediat contractul numai că o astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul

de față, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă.

Și în ceea ce

privește clauzele prevăzute de art. 8.1. lit. a) liniuța 2 și 3 și lit. c) și d),

acestea în mod corect au fost considerate clauze abuzive având în vedere că în cazul

unor convenții ce exced cadrului contractului de față, în cazul apariției unei situații

neprevăzute, care în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-și

poată îndeplini obligațiile asumate, banca va avea dreptul să declare soldul creditului

ca fiind scadent anticipat, rambursarea imediată împreună cu dobânda acumulată și

toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției.

Formulările cuprinse

în clauzele contractului conform altei convenții încheiate de împrumutat cu banca

sau cu alte instituții financiare de credit, situații neprevăzute, în opinia băncii,

să devină improbabil, garantat corespunzător, nu oferă posibilitatea reală a unui

observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, în

realitate aceste clauze oferind băncii dreptul discreționar de a declara soldul

scadent anticipat, fără ca instanța să aibă Ia îndemână un criteriu pentru verificare

legalității unei astfel de măsuri.

Prin urmare, clauza

este evident abuzivă întrucât exclude posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor

pe care le cuprinde.

Împotriva deciziei

nr. 48/2012 din 20 aprilie 2012, a Curții de Apel Iași, secția civilă a formulat

recurs pârâta SC V.R. SA București, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea

deciziei, admiterea apelului său, schimbarea sentinței și respingerea acțiunii reclamanților.

Recurenta pârâtă,

după o prezentare a situației de fapt, a susținut în esență următoarele:

- Că hotărârea

recurată este nelegală, fiind dată cu greșita aplicare prevederilor art. 2

alin. (1) din Legea nr. 193/2000, avându-se în vedere faptul că intimații reclamanți

nu au calitatea de consumatori și nu pot beneficia de garanția specială instituită

de Legea nr. 193/2000.

Conform art. 2

alin. (1) din Legea nr. 193/2000, consumatorul este acea persoană fizică care acționează

în afara activității sale comerciale, industriale, de producție sau liberale, ori

reclamanta având calitatea de avocat nu poate susține că s-au impus anumite clauze

contractuale sau că este o persoana care nu are cunoștințe de specialitate și care

nu înțelege conținutul actelor pe care le semnează. Mai mult decât atât, definiția

consumatorului trebuie interpretată din perspectiva considerentului nr. 5 al Directivei

nr. 93/13, care stabilește cauza pentru care s-au instituit normele de protecție

a consumatorului.

- Decizia din

apel este nelegală și pentru că a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 4

alin. (6) și ale Anexei Legii nr. 193/2000, întrucât clauzele contractuale analizate

nu pot face obiectul controlului caracterului abuziv, fiind exceptate expres chiar

de Legea nr. 193/2000.

Se susține în

esența că instanța de apel nu a stabilit în ce constă caracterul nenegociat al clauzei

referitoare Ia dobândă sau în ce constă dezechilibrul creat de respectivele clauze

sau presupusa rea-credință cu care acestea ar fi fost introduse.

Recurenta susține

că, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive

a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului,

nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, nici cu produsele

și serviciile oferite în schimb și că în raport de art. 3 lit. g) și i) din Directiva

nr. 2008/48, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie

că acestea sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul

total al creditului, că acest cost împreună cu marja de profit a băncii, formează

prețul contractului de credit, ce reprezintă componenta esențială a obiectului contractului

de credit de consum.

Recurenta susține

că Legea nr. 193/2000 preia regula instituită de Directiva 13/93/CEE potrivit căreia

clauzele ce reglementează prețul contractului sunt excluse de la cercetarea caracterului

abuziv în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Raportat Ia fiecare

dintre clauzele invocate de reclamanți ca fiind abuzive, instanța trebuia să procedeze

Ia verificarea condițiilor referitoare la aplicarea Legii nr. 193/2000 din punctul

de vedere al calității de consumatori a reclamanților și Ia condițiile calificării

ca abuzive a clauzelor invocate, avându-se în vedere faptul că toate stipulațiile

contractuale reclamate ca fiind abuzive privesc prețul contractului de credit.

Clauza de la art.

5 lit. a) pe care reclamanții o consideră abuzivă se regăsește în condițiile speciale,

astfel că nu îi poate fi opusă băncii lipsa de negociere a acestora, cu atât mai

mult cu cât în cuprinsul condițiilor generale ale contractului de credit este consacrată

doar vocația acesteia de a percepe anumite comisioane sau rata dobânzii, nu și dreptul

efectiv, Prin urmare fiecare clauză are două componente: o parte în care se stabilește

conținutul juridic al acestuia și o parte în care se stabilește conținutul valoric,

cel care dă substanță clauzei respective și care este stabilit în condițiile speciale.

Cât privește dezechilibrul

creat între drepturile și obligațiile pârtilor, acesta trebuie să fie caracterizat

prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților, iar instanța de apel

nu a analizat în nici un fel îndeplinirea acestei condiții în ce privește clauzele

al căror caracter abuziv l-a constatat.

Pe de altă parte,

condiția bunei credințe trebuie apreciată de instanța in strânsă legătură cu cea

a dezechilibrului semnificativ, care, practic ar trebui să fie contrar bunei credințe,

condiție ce nu a fost analizata.

Clauza reglementată

la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale a fost negociată și se regăsește în acest

capitol, astfel încât nu poate fi opusă băncii negocierea condițiilor generale,

cu atât mai mult cu cât în cuprinsul acestora din urmă a fost consacrată numai vocația

băncii de a percepe anumite comisioane sau rată a dobânzii, nu și dreptul efectiv,

așa cum s-a reținut. De asemenea, această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ

între drepturile și obligațiile părților, în cauză nefâcându-se dovada modului în

care aceste aspecte s-ar manifesta. Se arată că din partea reclamanților nu există

nici un risc de a nu obține plata sumelor împrumutate, în schimb din partea băncii

există riscul de a nu mai primi sumele acordate și costurile sau profitul preconizat

de această prestație, comisionul de risc fiind un element al prețului băncii, o

componentă a costurilor aferente punerii la dispoziție a creditului.

Cât privește clauza

prevăzută Ia art. 3 Iit. d) aceasta face parte din obiectul convenției încheiate,

rata dobânzii fiind elementul cheie despre care banca își informează clienții de

la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul

criteriu al reglării concurenței între bănci.

Legea nr. 193/2000

nu interzice numai aprecierea caracterului abuziv al cuantumului prețului, ci și

al clauzelor legate de modalitatea de plata sau de determinare al acesteia, deoarece

art. 4 alin. (6) din același act normativ oprește aprecierea caracterului abuziv

a tuturor clauzelor legate de definirea obiectului principal.

Clauzele contractuale

privind data ajustării dobânzii, comisionul de risc, scadența anticipată și costurile

suplimentare privesc obiectul principal al contractului/prețul acestuia și sunt

exprimate în mod clar și inteligibil, neputând face obiectul controlului caracterului

abuziv.

Cu privire la

pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale, banca își rezervă dreptul de a revizui rata

dobânzii curente în cazul intervenîrîi unor schimbării semnificative pe piața monetară,

comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.

În mod greșit,

instanța de apel a apreciat că această clauză nu ar îndeplini condiția clarității

întrucât nu sunt enumerate schimbările semnificative și că din perspectiva contractului

de credit, dobânda este acea parte a prețului creditului care reprezintă cea mai

mare parte a costului creditului, astfel încât pentru acordarea oricărui credit

și in funcție de perioada pentru care acesta este stabilit, banca este nevoita sâ

facă anumite cheltuieli.

Cum de cele mai

multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de

credite, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste

împrumuturi generând la rândul lor costuri suplimentare, astfel că dobânda pe care

o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o țară

la alta, și de la o bancă la alta.

Prin urmare, o

bancă românească ce se împrumută de pe piața interbancară va trebui să plătească

un cost cel puțin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci, că rata

medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor BUBOR, EURIBOR sau LIBOR,

în funcție de moneda creditului, astfel că din această cauză a fost necesară introducerea

art. 3 lit. d), în dispoziția Condițiilor Speciale, care să permită băncii să adapteze

această rată la variațiile semnificative ale costurilor pieței înterbancare.

Potrivit Anexei

la Legea nr. 193/2000, sunt considerate abuzive, clauzele privind prețul contractului

care: (i) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral rata dobânzii plătibile

de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru

servicii financiare, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract;

(ii) prevăd că prețul produselor este determinat la momentul livrării sau permit

vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a crește prețurile,

fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul

în cazul în care prețul final este prea mare în raport cu prețul convenit Ia momentul

încheierii contractului.

Cu toate acestea,

în Anexa Legii nr. 193/2000, se arată ca nu pot fi considerate abuzive, clauzele

în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica

costurile anterior arătate, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație

întemeiată, dacă comerciantul informează cât mai curând posibil despre aceasta consumatorul,

consumatorul având libertatea de a rezilia imediat contractul.

La pct. 2 din

Anexa Legii 193/2000 se arată că nu se vor considera abuzive clauzele prevăzute

la punctele (i) și (îi) dacă prețul este legat de fluctuațiile cotației bursiere

sau ale indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piața financiară pe care

vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla.

Or, instanța urmează

să observe că rata dobânzii percepută de bancă depinde de un eveniment viitor și

incert, variațiile semnificative de pe piața monetară, eveniment independent de

voința băncii, fapt ce exclude de plano încadrarea clauzei privind rata dobânzii

în excepțiile mai sus arătate [art. 1 alin. (2) lit. a) din Anexa la Legea nr.

193/2000].

Motivarea instanței

de apel cu privire Ia pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale, comision de risc 0,19%

aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada

de derulare a convenției de credit, potrivit căreia această clauză ar fi abuzivă

întrucât nu există precizări, în cuprinsul contractului, cu privire la fundamentul

acestui comision și că acesta s-ar confunda cu dobânda, este eronată, întrucât comisionul

de risc face parte din prețui contractului de credit, clauzele contractuale fiind

clare și neputând face obiectul analizei eventualului caracter abuziv.

Clauza cuprinsă

în contractul de credit încheiat între bancă și reclamanți, reglementând perceperea

comisionului de risc, este clară și nesusceptibilă de interpretări, 0,22% aplicabil

la soldul creditului, plătibîl lunar, în zile de scadență, pe toată perioada de

derulare a Convenției de credit.

Definiția și destinația

comisionului de risc se desprinde cu ușurință din însăși această clauză clară: rațiunea

economică care justifică solicitarea acestui comision fiind existența riscului de

credit care este un element de care banca este obligată să țină cont și pe care

trebuie să încerce so îl acopere.

Prin dispozițiile

art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii Naționale Române nr. 17 din 18 decembrie

2003, riscul de credit este definit ca fiind „riscul înregistrării de pierderi sau

al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplîniriî de către clienți

a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente

acestuia".

De altfel, în

graficul de rambursare remis reclamanților la încheierea contractului de credit,

s-au prevăzut defalcat toate costurile creditului, comisioanele percepute reclamanților

fiind identificate separat de dobândă, astfel că este în afara oricărei discuții

neaducerea/neluarea Ia cunoștință a cuantumului acestor costuri, acceptate de reclamanți

prin semnarea contractelor și executarea dispozițiilor acestora fără obiecții până

fa momentul demarării prezentului litigiu.

Cu privire la

punctul 8.1. din Condițiile generale, în cazul în care se ivește vreuna din situațiile

următoare, atunci, în orice moment, banca va avea dreptul, pe baza unei notificări

transmise împrumutatului și garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent

anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte

costuri datorate băncii conform Convenției; împrumutatul nu își îndeplinește obligația

de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datoratei

conform prezentei Convenții; conform altor Convenții încheiate de împrumutat cu

Banca; sau conform altor Convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți

financiare/de credit. (...) în cazul apariției unei situații neprevăzute, care,

în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poatâ îndeplini

obligațiile asumate, conform Convenției; în cazul apariției unei situații neprevăzute

conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.

Astfel, neîndeplinirea

obligațiilor de plată ale împrumutatului fata de o altă instituție de credit atrage

scadența anticipată în contractele de credit încheiate de împrumutat cu instituția

respectivă, determinând executarea silită a bunurilor și veniturilor împrumutatului

și implicit o diminuare a bonității și garanțiilor oferite de acesta. Prin acest

fapt, debitorul încalcă practic obligații stipulate în Convenția de credit, cum

ar fi acelea de a constitui o garanție și de a consc bunurile aduse în garanție,

obligații expres menționate în art. 7 convenția de credit. Aceste obligații sunt

esențiale în economia unui contract de credit, iar încălcarea acestora justifică

declararea scadentei anticipate a creditului, aceasta fiind rațiunea pentru care

părțile au prevăzut în Contractele de credit articolul 8.1 lit. b) din Condițiile

Generale.

Tocmai prin modul

de formulare extrem de clar al acestuia, părțile au acceptat și au înțeles să considere

că obligațiile asumate prin contractele de credit de către debitor sunt obligații

esențiale, care justifică declararea creditului scadent anticipat, rolul acestei

clauze fiind acela de a pune în vedere cocontractantului obligațiile pe care o parte

Ie consideră esențiale, prevenindu-I asupra importanței executării acestora și pentru

a înlesni interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune problema

caracterului esențial al neexecutării.

Clauzele cuprinse

în art. 8.1 lit. c) și lit. d) din Condițiile Generale nu dau dreptul comerciantului

să interpreteze clauzele contractuale, ci se referă la apariția unor situații de

fapt, neprevăzute care fac improbabilă executarea obligațiilor contractuale, inclusiv

cele cu privire Ia garantarea creditului, or rațiunea introducerii unei astfel de

clauze a avut în vedere ipoteza în care debitorul, datorită unor situații de fapt

evidente se află în imposibilitatea de rambursare a creditului perfectat cu subscrisa.

Stipulațiile contractuale

reclamate ca fiind abuzive nu se regăsesc nici în Anexa la Legea nr. 193/2000 cuprinzând

lista clauzelor considerate ca fiind abuzive, câtă vreme modificarea dobânzii percepute

reclamanților are o motivație întemeiată, legală și independentă de voința băncii,

iar posibilitatea modificării cât și modificarea în sine au fost aduse la cunoștința

reclamanților, cărora li s-a recunoscut de bancă libertatea de a rezilia unilateral

contractele de credit,

Decizia nr. 0484/08

a Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 03 august 2010 Caja de Ahorros

y Monte de Piedad de Madrid c. Asociacion de Usuarios de Servicîos Bancarios invocată

de către instanța de apel pentru paralizarea teoriei băncii mai sus dezvoltată și

confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție este nerelevantă, avându-se în

vedere că potrivit deciziei indicate de către instanța a cărei hotărâre este recurată

art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 13/93 trebuie interpretat în sensul că nu se

opune unei reglementări naționale care autorizează un control jurisdicțional al

caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal

al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte,

față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora pe de altă parte,

chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. Or, în cazul

deferit instanței, reglementarea națională, Legea nr. 193/2000 care a transpus Directiva

13/o3/CEE nu a înțeles să deroge de la regulile actului european, sens în care a

menținut pe calea art. 4 alin. (6) exceptarea clauzelor privind prețului contractului

de la evaluarea caracterului abuziv al acestora. Prin urmare, neexistând o reglementare

națională care să autorizeze, în sens contrar directivei europene, un control jurisdicțional

al caracterului abuziv al clauzelor privind prețui contractului, invocarea deciziei

C - 484/08 a Curții de Justiție a Uniunii Europene este lipsită de relevanță practică

sau teoretică în prezenta cauză.

-Hotărârea recurată

este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000,

întrucât în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru calificarea

clauzelor contractuale analizate ca abuzive.

Art. 1 alin.

(1) și art. 4 Legea nr. 193/2000 stabilesc așadar criteriile generale în conformitate

cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale, clauzele contractuale

nu sunt transparente, clauzele contractuale nu au fost negociate, clauzele contractuale

creează un dezechilibru semnificativ.

Cu privire la

criteriul transparenței, recurenta a susținut că toate clauzele contractuale analizate

în prezentul dosar sunt transparente, respectiv clare, fără echivoc, pentru înțelegerea

lor nefiind necesare cunoștințe de specialitate.

Prin Rezoluția

Parlamentului European din 18 Noiembrie 2008, referitoare la protecția consumator