ÎCCJ, decizie (scj.ro #82809)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82809) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract

de credit. Acțiune în constatarea nulității absolute a clauzei

privind comisionul de risc. Lipsa criteriilor obiective pentru perceperea

acestuia. Natura abuzivă a clauzei

Cuprins pe materii:

Drept comercial. Contracte

Index alfabetic:

acțiune în constatarea nulității absolute

-

contract de credit

-

clauză abuzivă

-

comision de risc

Legea

nr. 193/2000, art. 4

Directiva

93/13/CEE, art. 3

Atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea

unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții

stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de

asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că prin

introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei

obligații corelative, se creează un dezechilibru între

contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe,

situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de

credit.

Prin urmare, este abuzivă clauza prin care se

reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, atâta

timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost

evidențiate în contract, orice consumator fiind într-o poziție

dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate

reală de a negocia acest comision.

Secția a II-a

civilă,

Decizia nr. 1393 din  2 aprilie

2013

Prin

sentința nr. 492 din 17 iunie 2011, Tribunalul Prahova, Secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

pârâta SC V. România SA – Sucursala Ploiești, a admis acțiunea

formulată de reclamantele H.E.M. și H.G. și a constatat

nulitatea absolută a clauzelor privind comisionul de risc, prevăzute

în art. 5 lit. a) din condițiile speciale și art. 3.5 din

condițiile generale ale convenției de credit nr. 0114135/01.08.2007,

fiind obligată pârâta să plătească reclamanților suma

de 258,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

părțile au încheiat convenția de credit nr. 0114135/01.08.2007,

prin care pârâta le-a acordat reclamanților un împrumut cu garanție

imobiliară, în valoare totală de 230.500 CHF, pentru o perioadă

de 396 de luni  și, potrivit art. 5 lit. a) din condițiile

speciale și art. 3.5. din condițiile generale ale convenției s-a

prevăzut aplicarea unui comision de risc în cuantum de 0,15% aplicat la

soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe

toată durata de derulare a convenției de credit.

În ceea

ce privește excepția invocată de către pârâta SC V. România

SA - sucursala Ploiești, tribunalul a respins această excepție

ca neîntemeiată, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (2)

C. proc. civ., asociațiile sau societățile care nu au

personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au

organe proprii de conducere, or, contractul a fost încheiat cu această

sucursală care are organe de conducere, plan de cheltuieli și

venituri și cont bancar propriu.

În ceea

ce privește fondul cauzei, s-a reținut că, pentru a nu fi

abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul

consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților, iar potrivit dispozițiilor O.G. nr. 50/2010,

noțiunea de comision de risc nu mai este prevăzută, băncile

având obligația legală de a le înlătura din contractele

încheiate.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC V. România SA, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea

de Apel Ploiești, Secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, prin decizia nr. 20 din 23 februarie 2012, a

respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC V. România SA și a

reținut în ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale pasive că pârâta

poate sta în instanță cu

scopul de a-și apăra drepturile conferite și obligațiile

asumate, în limitele dispozițiilor art. 41 alin. 2 C. proc. civ., și

implicit, de a-și exercita drepturile procesuale în acest scop.

Această legitimare procesuală pasivă, rezultă din

convenția de credit nr. 0114135/1.08.2007, fiind aplicată

ștampila sucursalei pentru bancă, organele de conducere ale

sucursalei încheind contractul, după cum însăși apelanta

menționează în cererea de apel, iar întâmpinarea depusă la

instanța de fond este formulată prin reprezentant - împuternicitul

sucursalei și administratorul de cont.

S-a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 4 din Legea

nr.193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și

consumatori, clauza comercială care nu a fost negociată direct cu

consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea

însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează

în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe

un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților contractante, iar în condițiile în care apelanta nu

justifică în ce măsură există criterii obiective care stau

la baza perceperii acestui comision, nefiind precizat riscul pentru a

cărui acoperire este perceput, se produce un dezechilibru semnificativ

între drepturile și obligațiile părților contractului

sinalagmatic.

Totodată, s-a mai reținut că, împotriva riscului

de neplată, pârâta a constituit garanții reale mobiliare și

imobiliare, asigurându-și mecanisme de protecție împotriva acestui

risc, ceea ce demonstrează, odată în plus, ca acest comision de risc

este abuziv și că apelanta deține încă un instrument de

asigurare împotriva riscului de neplată, prin garanțiile personale

aduse de intimații - codebitori, iar art. 4 din condițiile speciale

ale contractului stipulează și comisioane de penalizare, în

situația neplății la scadență a ratelor lunare.

Or, toate aceste garanții pe care le are banca împotriva

riscului de neplata duc la concluzia că, prevederile contractuale ce

reglementează comisionul de risc constituie, în fapt, o clauză

contractuală abuzivă, lovită de nulitate absolută,

comisionul fiind perceput de bancă pentru a-și acoperi propriul risc

dar impus intimaților, deși, la rândul lor, reclamanții

suportă propriul risc, decurgând din deteriorarea cursului de schimb

valutar și diminuarea veniturilor.

Prin stabilirea în acest mod a clauzei privind comisionul de

risc, instanța de apel consideră că apelanta a încălcat

obligația de transparență ce îi revenea, cu ocazia încheierii contractului

de credit și că în speță, instanța de fond nu a dat

mai mult decât s-a cerut, ci s-a pronunțat asupra obiectului cererii de

chemare în judecată, respectiv asupra clauzelor în mod expres indicate de

reclamanți în cerere.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V. România

SA București, întemeiat pe dispozițiile art. 304

1

C. proc.

civ., art. 969 C. civ., Directiva 93/13CEE și dispozițiile Legii nr.

193/2000, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei

atacate și a sentinței, și pe cale de consecință,

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

O primă critică adusă deciziei atacate se

referă la faptul că în mod greșit a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale pasive a sucursalei

Ploiești de către instanța de fond, excepție

menținută de către instanța de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta consideră

că instanțele au nesocotit principiul rolului activ, consacrat de

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că trebuia

soluționată problema referitoare la natura juridică a

nulității solicitate, în raport de motivele invocate de reclamant,

întrucât nulitatea a cărei constatare este solicitată prin

acțiunea introductivă este una relativă, iar nu una

absolută.

O altă critică se referă la faptul că

decizia atacată este nelegală, fiind dată prin interpretarea

și aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000, referitor la

caracterul abuziv al clauzelor contractuale, având în vedere că

definiția dată de legea română clauzei abuzive reprezintă o

transpunere a definiției cuprinse în art. 3 alin. (1) din Directiva nr.

93/13/CEE și că atât prevederea națională, cât și cea

comunitară stabilesc trei condiții a căror îndeplinire

cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un

contract încheiat cu consumatorii, respectiv : clauza să nu fi fost

negociată direct cu consumatorul; să fie contrară

bunei-credințe: și prin ea însăși, sau împreună cu

alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților, în detrimentul

consumatorului.

În acest context, recurenta a susținut că nu sunt

îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale

invocate de reclamanți să fie considerate abuzive, astfel că, în

opinia sa, clauza prevăzută la art. 5 lit. a) nu este o clauză

abuzivă, în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru că

acesta face parte din prețul contractului de credit, neputând face

obiectul analizei eventualului caracter abuziv. Pe de altă parte, în

situația în care s-ar accepta că este posibilă o astfel de

analiză, se poate constata ca această clauză a fost

negociată și nu creează un dezechilibru semnificativ sau contrar

bunei-credințe între drepturile și obligațiile

părților, iar reclamanții nu au făcut dovada modului în care

se manifestă acest dezechilibru semnificativ.

A mai susținut recurenta că instanțele au

făcut o aplicare greșită a normelor de drept intern și

european referitoare la faptul că toate costurile unui credit sunt incluse

în DAE, dobânda anuală efectivă, acesta reprezentând prețul

serviciului prestat de către bancă.

Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de

temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că acestea sunt

nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâta SC V. România SA

București să fie respins, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte a examinat cu precădere excepția

nulității recursului invocată de intimată în temeiul art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care stabilește

condițiile obligatoriii pe care trebuie să le cuprindă cererea

de recurs, printre acestea înscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Obligația de a respecta condițiile de promovare care

țin de forma și conținutul cererii de recurs înscrisă în

acest articol este rezultatul calificării căii de atac a recursului

din cuprinsul prevederilor art. 299-316 C. proc. civ. drept cale

extraordinară de atac care poate fi îndreptată împotriva

hotărârilor definitive, în condițiile legii și numai în cazurile

expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Raportând dispozițiile de mai sus la cererea de recurs s-a

constatat că prin recursul promovat de pârâtă s-au indicat motivele

de nelegalitate și a indicat în drept dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., art. 969 C. civ., Directiva 93/13/CEE și prevederile Legii

nr. 193/2000. În ce privește dezvoltarea motivelor de nelegalitate, s-a

constatat din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor că

recurenta a expus în fapt greșelile, care în opinia sa, au dus la

pronunțarea unei soluții nelegale.

Aprecierea acestor argumente și măsura în care se

încadrează în cerințele motivelor de nelegalitate invocate presupune

examinarea acestora de către instanța de recurs, așa încât, în

situația dată nu va putea fi reținută excepția

invocată de intimată privind nulitatea recursului în conformitate cu

art. 304

1

alin. 1 lit. c) C. proc. civ.

În acest context, invocarea de către recurentă a

dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte a constatat

că acestea nu sunt incidente, având în vedere că în speța de

față a fost exercitată calea de atac a apelului, iar dezvoltarea

motivelor relevă incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la respingerea excepției lipsei

calității procesuale pasive a SC V. România SA – Sucursala

Ploiești, se reține că, în mod corect s-a apreciat că

excepția este neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 41

alin. 2 C. proc. civ., potrivit cărora, asociațiile sau

societățile care nu au personalitate juridică pot sta în

judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere, iar în cauza

de față, contractul a fost încheiat cu această sucursală,

care are organe de conducere.

Mai mult decât atât, la fila 60 din dosarul de recurs pârâta SC

V. România SA a depus, la data de 29 martie 2013, un înscris prin care

arată că înțelege să confirme și să-și

însușească documentele semnate de angajații sucursalei

Ploiești, depuse în cauză și că, în acest sens, se

acoperă orice eventual viciu privind prezentul dosar.

Critica referitoare la încălcarea principiului rolului

activ, consacrat de dispozițiile art. 129 alin. 5 C. proc. civ., privind

natura juridică a nulității solicitate prin cererea

introductivă, se constată că este nefondată, întrucât

temeiul de drept invocat în formularea cererii de chemare în judecată este

art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar sancțiunea aplicabilă unei clauze

abuzive este nulitatea absolută, în acest sens se reține că

stipularea de clauze abuzive în contractele de consum se asociază ideii de

rea-credință, care trebuie să fie calificată drept

cauză ilicită, sancționată cu nulitatea absolută.

Astfel, o obligație asumată în baza unei clauze

abuzive este fondată pe o cauză nelicită, fiind contrară

bunelor moravuri și ordinii publice, iar sancțiunea care intervine

este cea a nulității absolute și nu relative.

Cu privire la interpretarea și aplicarea

greșită a Legii nr. 193/2000, din perspectiva caracterului abuziv al

clauzelor contractuale, se constată că s-a apreciat în mod corect

că această clauză inserată în convenția de credit se

circumscrie clauzelor abuzive, fiind întrunite dispozițiile art. 4 din

Legea nr. 193/2000, astfel că această critică nu poate fi

primită, în condițiile în care instanța de apel a analizat

îndeplinirea condițiilor pentru fiecare dintre clauzele invocate, în

raport de criticile efective ce au făcut obiectul apelului.

În ce privește noțiunea de „clauză abuzivă”,

art. 3 din Directiva 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care

nu s-au  negociat individual și, în contradicție cu

exigența de bună-credință,  provoacă un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În acest sens se reține că în ambele

reglementări, atât în dreptul intern, art. 4 alin. 1 din lege, cât și

în legislația comunitară se pot distinge aceleași condiții

care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv.

De asemenea, alin. 3 al art. 4 din lege instituie o

prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul

contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate,

prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă,

făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a

unor clauze ale acestuia.

De altfel, nici legea națională și nici Directiva

93/13/CEE nu exclud, de principiu, posibilitatea existenței unor clauze

abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai

una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul, art. 4 alin. 3,

teza 1.

În acest sens, se constată că banca nu a probat

că a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauzele a căror

nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumba, conform

art. 4 alin. 3 din lege, prezumția relativă instituită de lege nu

a fost răsturnată.

În aceste condiții, în mod corect s-a reținut că

contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care

consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să

adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă

și completă asupra tuturor condițiilor de

creditare.

Același este și sensul art. 3 pct. 2 din Directiva

93/13/CEE prin care se prevede că se consideră întotdeauna că o

clauza nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în

prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a

influența conținutul cauzei, în special în cazul contractelor de

adeziune așa cum este și contractul de credit din cauză.

În ceea ce privește critica prin care recurenta

consideră că, clauza prin care se reglementează dreptul

băncii de a percepe comisionul de risc nu este abuzivă, se

constată că este nefondată, având în vedere că, atâta timp

cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost

evidențiate în contract, orice consumator ar fi fost într-o poziție

dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate

reală de a negocia acest comision.

În același sens este și Rezoluția Parlamentului

European din 18 noiembrie 2008, potrivit căreia, profesionistul are

obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și echidistant,

iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator

cu privire la acest comision nu este de natură a complini această

obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar

și inteligibil.

Referitor la rațiunea perceperii comisionului de risc, în

mod corect a reținut instanța de apel că, atâta timp cât riscul

contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate

fi suplimentată în anumite condiții stabilite prin contract, cât

și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în

favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de

risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se

creează un dezechilibru între contraprestațiile părților,

contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului

sinalagmatic al convenției de credit.

Criticile recurentei privind greșita aplicare de către

instanță a normelor de drept intern și european referitoare la

faptul că toate costurile unui credit sunt incluse în DAE, dobânda

anuală efectivă, se constată că nu este relevantă,

întrucât însăși recurenta a confirmat, în motivele de apel că

acest comision - de risc - este inclus în dobânda anuală efectivă,

DAE, deși acest lucru nu a fost menționat în contract cu titlu de

dobândă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta

SC V. România SA București.