ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1639/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința nr. 617/COM din 25 martie 2011 a Tribunalului Iași, secția comercială și contencios administrativ, a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei Sucursala V. Iași și în consecință s-a respins acțiunea promovată de reclamanta A.C. împotriva acesteia. A fost respinsă excepția inadmisibilității capătului de cerere vizând restituirea prestațiilor reclamantei efectuate în baza contractului de credit și a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A.C. în contradictoriu cu pârâta SC V. România SA. În consecință, s-a constatat nulitatea clauzei înscrise la pct. 5 lit. a) din "condițiile speciale" ale Convenției de credit nr. X1 din 14 decembrie 2007, privind comisionul de risc, pârâta fiind obligată să-i restituie reclamantei suma de 10.343,03 RON, reprezentând contravaloarea comisionului de risc, achitată la data de 25 ianuarie 2008, de la data de 25 martie 2011, data pronunțării sentinței.

De asemenea, s-a constatat nulitatea clauzei înscrise la art. 3 lit. d) din "condițiile speciale" ale aceleiași convenții, privind data ajustării dobânzii, pârâta SC V. România SA fiind obligată să-i plătească reclamantei A.C. suma de 900 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că sucursala nu are personalitate juridică, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, iar dreptul de reprezentare a unei societăți comerciale izvorăște din lege, nesocotirea acestuia fiind sancționabilă conform art. 71, 73 din Legea nr. 31/1990. Excepția inadmisibilității capătului de cerere privind restituirea prestațiilor reclamantei cu titlu de comision de risc a fost respinsă ca neîntemeiată, pe considerentul că efectul constatării nulității absolute a unei clauze contractuale impune, la cerere, restituirea plăților făcute cu acest titlu, în virtutea principiului repunerii în situația anterioară.

Pe fond, cu privire la comisionul de risc s-a reținut că, pentru același serviciu - acordarea creditului - se percep două costuri, fără ca distincția dintre ele să fie exprimată clar și inteligibil, conform art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. În temeiul art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, s-a reținut lipsa negocierii clauzei privind comisionul de risc, faptul că reclamantei nu i s-a dat posibilitatea de a discuta oportunitatea perceperii acestuia, posibilitatea de a nu-l suporta, chiar dacă asupra procentului efectiv s-ar fi purtat discuții. În ceea ce privește cererea conexă vizând constatarea nulității absolute a clauzei de la art. 3 lit. d) din Convenția de credit nr. X1 din 14 decembrie 2007, care se referă la data ajustării dobânzii, prima instanță a constatat, de asemenea, caracterul abuziv al acesteia, pentru aceleași considerente avute în vedere la comisionul de risc.

Prin Decizia nr. 124 din 28 noiembrie 2011 a Curții de Apel Iași a fost respins apelul pârâtei V. România SA împotriva sentinței Tribunalului Iași, iar apelanta a fost obligată să-i achite intimatei A.C. suma de 900 RON cheltuieli de judecată. Pârâta V. România SA a declarat recurs, iar prin Decizia nr. 4223 din 30 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de pârâta V. România SA București împotriva Deciziei civile nr. 124/2011 din 28 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Iași, a fost casată decizia atacată, fiind trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. 7961/99/2010**, iar Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin Decizia nr. 69/2013 din 19 iunie 2013, a respins apelul declarat de V. România SA prin reprezentanții săi legali împotriva Sentinței nr. 617/com din 25 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Iași, secția comercială și contencios administrativ, fiind obligată apelanta să plătească intimatei A.C. suma de 1.300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta V. România SA București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

La termenul de dezbateri în fond, Înalta Curte a luat în discuție excepția prevăzută de dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, rămânând în pronunțare asupra acesteia. Recurenta-pârâtă a fost legal citată pentru termenul din 13 mai 2014 cu mențiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 1.050 RON și 5 RON timbru judiciar, obligație căreia nu s-a conformat. Ori, prin art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice care se plătesc anticipat, sau în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit prevederilor art. 9 din O.G. nr. 32/1995, art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar, cererea părții se anulează, după caz, ca netimbrată sau insuficient timbrată. Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației de timbrare potrivit mențiunii din citația pentru termenul de judecată din 13 mai 2014, când procedura a fost legal îndeplinită, că în cauză nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de obligația timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii și să dispună anularea ca netimbrat a recursului declarat de pârâta V. România SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta V. România SA București împotriva Deciziei nr. 69/2013 din 19 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 mai 2014. Procesat de GGC - AZ