ÎCCJ, decizie (scj.ro #205253)

Imobil expropriat pentru cauză de utilitate publică. Lipsa utilizării efective a întregii suprafețe expropriate. Eveniment survenit ulterior transferului dreptului de proprietate. Acțiune în constatarea caducității actelor de expropriere. Neîndeplinirea condițiilor pentru a opera ineficacitatea actelor atacate

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Actul juridic unilateral

Index alfabetic: hotărâre de consiliu local

caducitate

expropriere

transferul dreptului de proprietate

Legea nr. 255/2010

Legea nr. 33/1994, art. 35

Caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic valabil încheiat, ce constă în lipsirea acestuia de orice efecte datorită intervenirii, independent de voința autorului său, a unei

împrejurări ulterioare încheierii sale, a

re caracter

neretroactiv

, în sensul că are drept consecință înlăturarea efectelor actului

doar pentru viitor, nu și pentru trecut

.

De asemenea,

caducitatea poate opera exclusiv în privința unui

act juridic valid, ce nu a produs încă efecte și care se datorează unui eveniment survenit după

formarea valabilă a actului și independent de voința autorului.

Astfel fiind, actele prin care s-a dispus măsura exproprierii (a căror caducitate se invocă)

au produs consecințe juridice de la data emiterii lor, ca efect al dispozițiilor

art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, care dispun că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unit

ăților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului, operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii.

Or, chiar dacă terenul nu a fost utilizat în întregime potrivit scopului exproprierii,

a solicita, ulterior acestui eveniment juridic, constatarea intervenirii caducității, cu scopul revenirii imobilului în proprietatea persoanei expropriate, echivalează cu a-i recunoaște caducității efect retroactiv, în condițiile în care actele juridice vizate au produs deja consecințe juridice importante.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1987 din 20 octombrie 2022

I.

Circumstanțele litigiului:

Prin cererea înregistrată la 16.05.2017 pe rolul Tribunalului Constanța – Secția I civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Orașul Năvodari, Consiliul Local Năvodari și Primarul orașului Năvodari pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caducitatea parțială a Hotărârii Consiliului Local Năvodari nr. 320 din 20.12.2011, modificată și completată prin Hotărârile Consiliului Local nr. 31 din 24.02.2012 și nr. 61 din  21.03.2012, precum și a actelor subsecvente emise de Primarul Orașului Năvodari, respectiv Dispoziția nr. 1048 din 20.08.2012, în ceea ce privește terenurile identificate cadastral sub nr. x52/2/4 în suprafață de 949 mp., respectiv x52/2/2 în suprafață de 79 mp.

Prin încheierea nr. 2144/2017, Tribunalul Constanța – Secția I civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a dispus declinarea competenței în favoarea Secției contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 30/2018, Tribunalul Constanța – Secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a dispus declinarea competenței în favoarea Secției I civile a aceleiași instanțe. A constat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel Constanța în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 57/CA/2018, Curtea de Apel Constanța – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța – Secția I civilă, reținând că instanța civilă este competentă a soluționa o cerere prin care se urmărește a se constata caducitatea efectelor unor acte administrative unilaterale, necontestate din punct de vedere al legalității emiterii lor.

Prin sentința civilă nr. 575 din 16.03.2020, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții A. și B.

Au fost obligații reclamanții la plata sumei de 1500 lei către pârâți, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Constanța:

Prin decizia nr. 176/C din 23.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 575/2020 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Împotriva deciziei nr. 176/C/2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă, reclamanții au declarat recurs, prin două cereri distincte.

Cererea de recurs înregistrată la 1 iulie 2021, formulată de reclamanți prin avocat X. și avocat Y., a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ.

Într-o primă critică, se arată că instanța de apel, cu încălcarea art. 425 coroborat cu art. 482 C.proc.civ., nu s-a pronunțat asupra motivului de apel privind motivarea inexactă și străină de natura pricinii a sentinței primei instanțe, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C.proc.civ.

În fața instanței de apel reclamanții au invocat faptul că dreptul de a cere caducitatea actelor juridice este distinct de dreptul de a cere retrocedarea reglementat de art. 35 din Legea nr. 33/1994 și care a făcut obiectul analizei în dosarul nr. x/118/2015 în care s-a pronunțat decizia 76/C din 8.06.2016 a Curții de Apel Constanța – motiv de apel ce nu a fost analizat de instanță.

Al doilea motiv de recurs, face referire la faptul că instanța de apel a aplicat greșit cerințele legale privind caducitatea actului juridic, respectiv cerința neepuizării efectelor actului juridic și cerința naturii împrejurării ce împiedică realizarea efectelor juridice ale actului juridic, motiv de casare prevăzut la art. 488 pct. 8 C.proc.civ.

În pagina 7 a deciziei, instanța de apel a concluzionat că cerințele esențiale ale intervenției caducității nu se regăsesc deoarece reclamanții ar urmări nu lipsirea de efecte viitoare, ci de o parte dintre acelea deja produse și nu datorită unei împrejurări independente de voința autorului actelor juridice, întrucât nerealizarea lucrării în parametrii inițiali proiectați ar fi imputabilă exclusiv autorului exproprierii.

Concluzia instanței de apel este eronată, având în vedere că:

-   reclamanții nu urmăresc ca ineficacitatea actelor contestate să se realizeze pentru trecut, ci doar să își piardă eficacitatea pentru viitor;

- exproprierea este un izvor complex de raporturi juridice concrete, caducitatea putând interveni până la momentul când s-au epuizat consecințele tuturor actelor juridice ce intră în structura acestei operațiuni complexe;

- în speță, cauza caducității rezidă într-un fapt material-juridic, respectiv în neexecutarea lucrărilor de utilitate publică și nu într-o manifestare de voință a emitentului actului.

Recurenții-reclamanți precizează că nu urmăresc să fie lipsite de efecte pentru trecut actele juridice contestate, ci doar să își piardă eficacitatea pentru viitor. Motivul fiind unul simplu, respectiv dispariția cauzei de fapt a acestor acte juridice, adică faptul material negativ al neafectării imobilelor de lucrările publice preconizate inițial.

Nemaifiind întrunită cerința utilității publice pentru terenurile din speță înseamnă că a dispărut un element esențial al actelor juridice contestate, dispariția utilității publice este survenită ulterior și nu concomitentă emiterii actelor contestate.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că în cauză actele juridice contestate și-au epuizat efectele chiar la data emiterii și că este exclusă caducitatea lor - exproprierea își produce efecte juridice în trepte, iar caducitatea poate interveni cât timp nu s-a produs ultimul efect al exproprierii.

Nu rezultă cum a ajuns instanța de apel la concluzia că nerealizarea lucrării în parametrii inițiali proiectați este imputabilă exclusiv autorului exproprierii - nu rezultă din probele administrate și nu este arătat raționamentul pe care se sprijină această concluzie. Din acest punct de vedere este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 5 C.proc.civ., forma de procedură încălcată fiind cea prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.

Instanța de apel aplicat greșit cerința caducității constând în natura împrejurării ce împiedică realizarea efectelor juridice ale actului juridic.

La pagina 6 al patrulea aliniat, instanța de apel reține corect că „

teoretic, raporturile juridice ce au luat naștere pe baza actului juridic complex pot să înceteze fie ca armare a intervenției unui act juridic emis în acest scop, fie care urmare a unor fapte juridice prevăzute de lege, tocmai pentru a lipsi de efecte juridice acest act juridic

."

Astfel, în fața faptului material negativ al nerealizării lucrărilor pe terenurile expropriate, autoritatea publică poate să își exprime manifestarea de voință printr-un act juridic, spre exemplu prin revocarea actului, modificarea sau abrogarea actului - caz în care nu se mai pune problema caducității - sau poate să nu își exprime vreo manifestare de voință, situație în care aplicarea caducității nu poale fi exclusă, ci trebuie să analizăm dacă suntem în ipoteza în care legea prevede încetarea efectelor unui act administrativ individual ca urmare a unor fapte materiale de care legea leagă acest efect.

Prin Decizia nr. 51/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a statuat că instanța învestită cu soluționarea cauzei trebuie să verifice dacă utilitatea publică mai subzistă în concret, admițând că lipsa ulterioară a utilității publice reprezintă un fapt material de care legea leagă încetarea actelor juridice emise în scopul exproprierii.

De asemenea, legiuitorul a intervenit prin Legea nr. 233/2018 și recunoaște că neafectarea imobilelor de lucrările preconizate reprezintă un fapt material extinctiv.

Astfel, dacă se ajunge la concluzia că utilitatea publică nu mai subzistă, atunci a dispărut un element esențial al actului și acesta nu își va mai produce efectele. Dispariția utilității publice pentru imobilele expropriate nu trebuie să fie urmarea unui caz fortuit, așa cum greșit a reținut instanța de apel în pagina 6, antepenultimul paragraf din decizie – în sensul că instituția caducității are ca element constitutiv esențial, în afara validității actului, situația intervenției după încheierea actului și înainte ca acesta să producă vreunul din efectele sale a unui caz fortuit. Nici Legea nr. 255/2010, așa cum a fost completată prin Legea nr. 233/2018 și nici instanța supremă în Decizia nr. 51/2020 nu impun ca faptul material negativ prezent în speță să fie caracterizat drept caz fortuit.

Recurenții-reclamanți menționează că instanța de apel trebuia:

să observe că autoritatea nu și-a exprimat în vreun fel manifestarea de voință în legătură cu faptul nerealizării lucrărilor de utilitate publică pe terenurile expropriate de la reclamanți, astfel că nu este exclusă aplicarea instituției caducității. Recunoașterea de către intimații-pârâți a existenței faptului material negativ nu înseamnă exprimarea vreunei manifestări de voință pe baza acestui fapt material;

să observe că legea impune ca utilitatea publică să subziste în concret, în caz contrar, ne aflăm în fața unui fapt material negativ căruia legea îi asociază efecte extinctive;

să facă o analiză la speță a celor de mai sus și să observe că existența faptului material negativ al nerealizării lucrărilor pe terenurile expropriate denotă lipsa acestei utilități publice, ceea ce înseamnă că a dispărut un element esențial al actelor juridice contestate și că nu se mai pot realiza pentru viitor efectele juridice ale exproprierii.

Instituția juridică ce rezolvă problema încetării pentru viitor a efectelor actului juridic într-o situație precum cea din speță este caducitatea.

Concluzionând, arată că faptul material negativ al nerealizării lucrărilor de utilitate publică pe terenurile expropriate a survenit până la epuizarea ultimul efect al exproprierii și autoritatea publică nu și-a manifestat în vreun fel voința în legătură cu acest fapt material negativ. În mod nelegal, Curtea de Apel Constanța a apreciat că faptul material negativ a intervenit ulterior epuizării efectelor exproprierii și că acest fapt este imputabil autorității publice.

Cererea de recurs înregistrată la 6 iulie 2021 formulată de reclamanți prin avocat Z., întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., vizează greșita interpretare a condițiilor legale în care poate interveni caducitatea unui act juridic

Recurenții-reclamanți au arătat că prin decizia recurată, în mod nelegal, în interpretarea condițiilor legale statornicite pentru a se putea constata caducitatea unui act juridic civil, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile constatării caducității actelor juridice vizând lipsa producerii vreunui efect pana la momentul în care acestea ar fi devenit ineficace.

Deși instanța de apel a admis faptul că terenul expropriat nu mai poate fi folosit potrivit scopului pentru care a fost dispusă măsura excepțională a exproprierii, utilitatea publică dispărând ulterior adoptării actelor, totuși, a reținut că nu poate constata caducitatea actelor juridice civile invocate, câtă vreme a fost declanșată o procedură legală de expropriere, care și-ar fi produs efecte și în ceea ce îi privește pe reclamanți.

O altă critică face referire la greșita aplicare a condițiilor doctrinare și jurisprudențiale pentru constatarea caducității actelor juridice civile. Interpretarea instanței de apel referitoare la condiția ca actul juridic civil să nu își fi produs efectele este fundamental eronată și aplicată greșit împrejurărilor speței.

Instanța a omis în analiza sa faptul că prin actele a căror caducitate s-a solicitat s-a dispus măsura exproprierii cu privire la mai multe terenuri, unele aparținând unor proprietari diferiți de recurenții-reclamanți din cauză, măsura fiind luată prin raportare la proiectul unic pentru care a fost declarată utilitatea publică. Așadar, deși formal, există un singur act, în sensul de

intrumentum probationis

, în realitate, manifestarea de voință a autorității este luată în raport de mai mulți destinatari ai actului - proprietari ai unor terenuri distincte, pentru fiecare dintre aceștia, efectele producându-se separat sau diferit. În consecință, și producerea efectelor trebuie analizată în relație cu fiecare proprietar al terenului ce face obiectului exproprierii.

În cauză, producerea efectelor actelor de expropriere consta tocmai în utilizarea terenurilor pentru scopul pentru care au fost expropriate, efectele echivalând așadar cu atingerea finalității măsurii. Or, câtă vreme nu se justifică deținerea în proprietatea Orașului Năvodari a terenurilor aparținând reclamanților, tocmai pentru ca scopul nu a fost atins, nefiind în consecință produse și efectele specifice declarării utilității publice cu privire la aceste terenuri, apreciază că singura modalitate de restabilire a echilibrului între interesul social și dreptul de proprietate privată o reprezintă constatarea caducității actelor administrative prin care a fost declarată utilitatea publică și a tuturor actelor subsecvente, cu consecința reintrării în patrimoniul reclamanților a dreptului de proprietate. În caz contrar, măsura exproprierii pentru cauză de utilitate publica devine o expropriere în fapt, nelegală și în contradicție cu principiile constituționale și cele ale Curții Europene pentru Drepturile Omului.

În măsura în care ar fi apreciat ca nu poate constata caducitatea HCL Năvodari nr. 320 din 20.12.2012, astfel cum a fost modificată și completată, întrucât în urma adoptării acesteia exproprierea și-a produs efectele în raport de terenurile pe care a fost realizat obiectivul de interes local, instanța de apel trebuia și putea să constate caducitatea actelor subsecvente care îi privesc pe recurenții-reclamanți, astfel cum s-a solicitat prin cererea introductivă, respectiv dispozițiile nr. 1048 și 1047 din 20.08.2012 în ceea ce privește terenurile identificate cadastral sub nr. x52/2/4 în suprafața de 949 mp, respectiv nr. 1152/2/2 în suprafața de 79 mp. Astfel, nu ar fi fost pusă în discuție producerea efectelor deciziei HCL, ci a actelor individuale emise în baza HCL Năvodari, strict pentru recurenții din cauză.

În ceea ce privește caracterul de eveniment independent de voința părții care a emis actele a căror caducitate s-a solicitat a fi constată, în mod vădit nelegal a reținut instanța de apel faptul că terenurile aparținând recurenților-reclamanți nu au fost utilizate la realizarea obiectivului de interes local, exclusiv datorita voinței emitentului actului. Neincluderea în lucrarea finală și a terenurilor în discuție s-a datorat exclusiv modului de proiectare și de realizare a lucrărilor de construcție care au fost aduse la îndeplinire de către persoanele desemnate în acest sens, iar nu de către emitentul actelor de expropriere.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că cererile de recurs sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea ce recurs înregistrată la 1 iulie 2021 au fost invocate critici subsumate motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct.5, 6 și 8 C.proc.civ.,  recurenții susținând, pe de o parte, că prin decizia recurată instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unuia dintre motivele evocate iar, pe de altă parte, că au fost analizate greșit cerințele esențiale în care poate interveni caducitatea.

Criticile sunt neîntemeiate căci, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte constată că decizia respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., arătând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și indicând într-o manieră convingătoare argumentele pentru care au fost respinse susținerile reclamanților.

De altfel, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. nu obligă instanța să răspundă tuturor susținerilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele considerate esențiale, astfel încât potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, fiind suficient ca judecătorul să fi examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate. Așadar, doar în condițiile în care omisiunea este decisivă, afectează echitatea procedurii sau denotă lipsa de „ascultare” a părții, poate genera casarea sentinței.

Or, în cauză recurenții susțin că prin omisiunea de a se pronunța asupra unui motiv de apel, respectiv acela vizând motivarea inexactă și străină de natura pricinii a sentinței primei instanțe, instanța de control judiciar le-a produs mai multe vătămări constând în încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil și în împiedicarea instanței de recurs de a realiza un control judiciar efectiv. Înalta Curte constată însă că aceste aspecte sunt invocate în mod generic, fără a se arăta în concret, în ce modalitate această pretinsă omisiune a afectat echitatea procedurii.

Dintr-o altă perspectivă, recurenții impută instanței de apel faptul că nu a cenzurat hotărârea primei instanțe sub aspectul distincției dintre dreptul de a solicita caducitatea actelor juridice și dreptul la retrocedare reglementat de art.35 din Legea nr.33/1994, întrucât soluția tribunalului s-a întemeiat exclusiv pe decizia nr.76/C din 8.06.2016 a Curții de Apel Constanța, decizie prin care s-a dezlegat doar chestiunea intervenirii dreptului de retrocedare în cazul exproprierii, nu și problema caducității actelor juridice.

Un asemenea motiv de nelegalitate nu își găsește corespondență în raționamentul juridic dezvoltat de curtea de apel. În considerentele deciziei recurate sunt expuse argumente referitoare la distincția dintre retrocedare și caducitate, instanța apreciind că lipsa utilizării efective a terenurilor expropriate potrivit declarației de utilitate publică, i-a determinat pe reclamanți să solicite constatarea caducității parțiale a hotărârilor de consiliu local și a actelor subsecvente, scopul demersului fiind acela al întoarcerii în patrimoniul lor a dreptului de proprietate asupra terenurilor expropriate. Altfel spus, instanța de apel a reținut că în cauză, finalitatea constatării caducității vizează retrocedarea terenurilor expropriate, fiind așadar analizată distincția dintre cele două instituții juridice.

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs reglementat de pct.8 al art.488 C.proc.civ., acestea vizează aspecte comune în ambele cereri de recurs formulate în cauză, așa încât Înalta Curte va proceda la o analiza unitară a lor.

Se susține astfel că, instanța de apel a interpretat greșit condițiile legale în care poate interveni caducitatea unui act juridic. În consecință, a constatat eronat că aceasta nu poate opera, întrucât pe de o parte, reclamații urmăresc nu doar lipsirea de efectele viitoare ci și de o parte dintre acelea deja produse, și pe de altă parte, pentru că intervenirea caducității nu a fost generată de o împrejurare independentă de voința autorului actelor juridice, în condițiile în care nerealizarea lucrării în parametrii inițiali proiectați ar fi imputabilă exclusiv autorului exproprierii.

În opinia recurenților, scopul demersului judiciar este reprezentat de constatarea ineficacității actelor contestate pentru viitor și nu pentru trecut, caducitatea putând interveni până la momentul când s-au epuizat consecințele tuturor actelor juridice ce intră în structura exproprierii. Mai mult, actele contestate nu au produs efecte juridice, cât timp terenul expropriat nu mai poate fi folosit potrivit scopului pentru care a fost dispusă măsura exproprierii, utilitatea publică dispărând ulterior adoptării actelor juridice contestate.

Examinând argumentele susținute de recurenți, Înalta Curte apreciază că nu pot fi validate.

Astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic valabil încheiat, ce constă în lipsirea acestuia de orice efecte datorită intervenirii, independent de voința autorului său, a unei împrejurări ulterioare încheierii sale. Caducitatea are caracter neretroactiv, în sensul că are drept consecință înlăturarea efectelor actului doar pentru viitor, nu și pentru trecut. De asemenea, caducitatea poate opera exclusiv în privința unui act juridic valid, ce nu a produs încă efecte și care se datorează unui eveniment survenit după formarea valabilă a actului și independent de voința autorului.

Or, în cauză, actele a căror caducitate se invocă au produs consecințe juridice de la data emiterii lor, ca efect al dispozițiilor art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, care dispun că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului, operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii.

Prin urmare, principalul efect juridic survenit chiar de la momentul emiterii dispozițiilor nr.1047 din 20.08.2012 și nr.1048 din 20.08.2012 constă tocmai în transferul, din patrimoniul reclamanților în cel al Orașului Năvodari, a dreptului de proprietate asupra terenurilor expropriate.

A solicita, ulterior acestui eveniment juridic, constatarea intervenirii caducității, cu scopul revenirii terenurilor în proprietatea persoanelor expropriate, echivalează cu a-i recunoaște caducității efect retroactiv, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, actele juridice vizate de caducitate au produs deja consecințe juridice importante.

Pe de altă parte, justificat a constatat instanța de apel faptul că, împrejurarea survenită ulterior emiterii actului de expropriere, respectiv nerealizarea lucrării la parametrii inițiali proiectați, este imputabilă exclusiv autorului exproprierii. După cum rezultă din adresa nr. 218/R/19.04.2016 emisă de Primăria Orașului Năvodari, inițial, obiectivul  „Amenajarea Malului Mării Negre în zona de litoral a Orașului Năvodari - Dezvoltarea infrastructurii de turism de utilitate publică”  a presupus amenajarea unei promenade pe o lungime de 5900 m, având ca limită Stațiunea Mamaia; ulterior, acesta a fost restrâns la 4226,13 m, lucrările de execuție fiind finalizate, fără ca terenurile ce au fost preluate de la reclamanți să fi fost utilizate conform scopului exproprierii.

În altă ordine de idei, nu se poate reține, așa cum pretind recurenții, nici că, atât timp terenurile nu au fost utilizate potrivit scopului exproprierii, actele juridice nu au produs efecte juridice. Lipsa realizării scopului pentru care a fost emis actul de expropriere ar fi putut avea aptitudinea de a reprezenta temei al caducității, în condițiile în care ar fi fost provocată de un eveniment survenit ulterior emiterii acestuia și independent de voința autorului său.

De altfel, nerealizarea scopului de utilitate publică pentru care s-a realizat exproprierea, prin nefolosirea terenurilor expropriate, reprezintă un aspect valorificat de recurenții reclamanți în cadrul altor litigii, în  procedura reglementată de legea specială în materia exproprierii.

Astfel, cererea de retrocedare formulată de recurenții reclamanți a fost respinsă prin sentința civilă nr.3161 din 27.11.2015 pronunțată de Tribunalul Constanța, rămasă definitivă prin decizia nr.76 din 08.06.2016 a Curții de Apel Constanța, și în ale cărei considerente s-a reținut că: „dreptul de a cere retrocedarea terenurilor expropriate care nu au fost utilizate potrivit scopului în vederea căruia s-a realizat exproprierea sau asupra cărora nu s-au realizat lucrările care au justificat această măsură în termen de un an de la data exproprierii nu-și găsește o statuare distinctă și în reglementarea specială în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică privind terenurile proprietate privată necesare lucrărilor de construcție, reabilitare și modernizare a obiectivelor de interes național, județean și local, respectiv Legea nr.255/2010, singura acțiune pe care acest act normativ o prevede în favoarea expropriaților fiind aceea de contestare a cuantumului despăgubirilor, reglementată de art.22 alin.1 din lege”.

Ulterior, reclamanții au învestit instanța de judecată cu o altă cerere de retrocedare, acțiunea fiind respinsă pentru autoritate de lucru judecat  prin sentința civila nr. 1/2017, rămasă definitivă.

Așadar, în acest context factual și juridic, rezultă neîndoielnic că recurenții reclamanți și-au transpus intenția de a obține retrocedarea terenurilor expropriate în cadrul a două demersuri judiciare, primul întemeiat pe norma specială în materia exproprierii și cel de-al doilea, în cadrul prezentului litigiu, în temeiul dreptului comun.

Față de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente niciunul din motivele de recurs invocate de recurenți, încadrabile în dispozițiile art. 488 alin.1 pct.5, 6 și 8 C.proc.civ., Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.