ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Ședința publică din data de 01 februarie 2023
Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Obiectul prezentei cauze îl constituie contestație în anulare, întemeiată pe cazurile prevăzute de art. 426 lit. b) și i) din C. proc. pen., exercitată împotriva deciziei penale nr. 251/A din data de 30 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2013, prin care: s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 17 din 01 martie 2016 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosar nr. x/2013.
S-a desființat, în parte, sentința penală mai sus menționată și, rejudecând:
S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare aplicată inculpatului A., în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor:
- pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.;
- pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 281 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.;
- pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1631/01.07.2014 a Judecătoriei Bacău, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1002/17.12.2014 a Curții de Apel Bacău, pentru infracțiunea prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.
Conform art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen.. cu referire la art. 124 rap. la art. 122 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 281 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., constatând că a intervenit prescripția specială a răspunderii penale.
Conform art. 386 alin. (1) C. proc. pen.., s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute în prezenta cauză în sarcina inculpatului A. din infracțiunea prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 în două infracțiuni:
- o infracțiune prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (acte materiale comise în perioada 27.08 - 01.09.2010, în legătură cu persoana vătămată B.);
- o infracțiune prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (celelalte acte materiale).
În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. (acte materiale comise în perioada 27.08 -01.09.2010, în legătură cu persoana vătămată B.).
În baza art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. (celelalte acte materiale), a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare.
S-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1969, pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 36 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a contopit pedeapsa mai sus-menționată, de 2 (doi) ani închisoare aplicată inculpatului A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., cu pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1631/01.07.2014 a Judecătoriei Bacău, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1002/17.12.2014 a Curții de Apel Bacău (pentru infracțiunea prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.) și s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.
S-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1969, pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969.
S-a dedus din pedeapsa stabilită perioada reținerii și arestării preventive - de la data de 08.05.2013 la data de 11.06.2013 și perioada deja executată - de la data de 18.12.2014 la 18.08.2016, când inculpatul A. a fost liberat condiționat din executarea pedepsei aplicate prin sentința penală nr. 1631/01.07.2014 a Judecătoriei Bacău, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1002/17.12.2014 a Curții de Apel Bacău.
S-a menținut liberarea condiționată dispusă prin decizia penală nr. 207/18.08.2016 a Tribunalului Tulcea.
S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
II. S-au respins, ca inadmisibile, apelurile declarate de Uniunea Națională a Barourilor din România (reprezentată de A.), Cabinet Avocat Doctor A. (reprezentat de A.), Baroul Bacău din cadrul Uniunii Naționale a Barourilor din România (reprezentat de A.) împotriva aceleiași sentințe penale.
III. S-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații C. și D. și de părțile civile E. și Baroul Bacău împotriva aceleiași sentințe penale.
Împotriva deciziei penale nr. 251/A din data de 30 iunie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2013, a formulat contestație în anulare contestatorul A..
Prin motivele de contestație în anulare, contestatorul A. a solicitat admiterea în principiu a contestației în anulare, invocând dispozițiile art. 426 lit. b) și lit. i) din C. proc. pen. cu referire la art. 148 alin. (1), alin. (2), alin. (3) și alin. (4) din Constituția României, privind integrarea în Uniunea Europeană.
De asemenea, a arătat că, din anul 1990 și până în prezent, toate motivele care au condus la condamnarea sa pentru folosirea fără drept a denumirii de Uniunea Avocaților din România s-au bazat pe un act fals, intrat în circuitul civil.
A subliniat că în urma cercetării științifice efectuate a descoperit că trebuia reînființată Uniunea Avocaților din România în forma redenumită de Legea nr. 255/2004. Cu toate acestea, a susținut că procurorii au întocmit 10 dosare penale și l-au trimis în judecată pentru folosirea, fără drept, a denumirii de Uniunea Națională a Barourilor din România, deși aceasta nu era înființată prin lege, fiind condamnat la pedeapsa închisorii, ca urmare a unei grave erori judiciare a judecătorilor, inclusiv a acelora care au respins declarația de abținere formulată în prezenta cauză.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/2022.
Examinând în principiu contestația în anulare formulată de contestatorul A., raportat la datele cauzei și criticile susținute, Înalta Curte constată că este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Prealabil analizării motivelor invocate de contestatorul A., Înalta Curte evidențiază limitele și specificul căii de atac a contestației în anulare, astfel cum sunt definite în cuprinsul dispozițiilor art. 426-432 din C. proc. pen., norme care statuează că această cale extraordinară de atac poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual penale, de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată în scopul înlăturării erorilor de procedură (error in procedendo).
Potrivit art. 426 din C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare:
b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;
i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.
Legiuitorul a prevăzut în mod explicit procedura contestației în anulare, în cadrul căreia se analizează într-o primă etapă condițiile de admisibilitate și doar în măsura în care constată incidența reală - nu doar formală - a cazurilor de contestație invocate, instanța procedează ulterior la analiza temeiniciei cererii, în cadrul căreia verifică susținerea cazurilor de contestație invocate prin raportare la decizia instanței a cărei anulare se cere și respectiv la toate actele dosarului.
Potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de lege, invocarea de motive care se sprijină pe cazurile prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., precum și invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate.
Din analiza acestor condiții, se reține că hotărârea contestată privește o hotărâre definitivă, conform art. 426 din C. proc. pen., iar cererea de contestație în anulare este formulată de condamnatul A. care a avut calitatea de apelant-inculpat, conform art. 427 alin. (1) din C. proc. pen. și în termenul prevăzut de art. 428 alin. (2) din C. proc. pen.
Înalta Curte, constată că potrivit dispozițiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., această cale extraordinară de atac poate fi exercitată împotriva hotărârilor penale definitive în situația în care inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Din modul de redactare a normei procedurale, rezultă, așadar, că o asemenea contestație în anulare poate fi promovată numai atunci când cauza a fost soluționată prin condamnarea inculpatului, fără ca instanța de judecată să se pronunțe asupra unui motiv de încetare a procesului penal, ignorând probele aflate la dosar ce ar fi permis valorificarea cazurilor enumerate de art. 16 alin. (1) lit. f)-j) din C. proc. pen.
Potrivit art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j):
e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
Potrivit Deciziei nr. 10/2017, s-a stabilit, în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., că instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența sa.
Aplicând în speță considerațiile expuse anterior, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în decizia penală atacată și a constatat împlinit termenul de prescripție și s-a pronunțat dispunând încetarea procesului penal, pornit împotriva inculpatului A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 281 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., constatând că a intervenit prescripția specială a răspunderii penale, conform art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen.. cu referire la art. 124 rap. la art. 122 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.
De asemenea, prin decizia penală nr. 251/A din data de 30 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2013, s-a descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare aplicată inculpatului A., în pedepsele componente. În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. (acte materiale comise în perioada 27.08 - 01.09.2010, în legătură cu persoana vătămată B.). În baza art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. (celelalte acte materiale), a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare care s-a contopit cu pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1631/01.07.2014 a Judecătoriei Bacău, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1002/17.12.2014 a Curții de Apel Bacău (pentru infracțiunea prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.) și s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.
În speță, Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit că legea penală mai favorabilă este reprezentată de C. pen. din 1969, prescripția răspunderii penale fiind reglementată în art. 122-124 din acest act normativ.
Stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt și în drept) și nu poate face obiectul cenzurii în contestație în anulare, întrucât nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 426 din C. proc. pen.
Deciziile nr. 297/2018 nr. 358/2022 pronunțate de Curtea Constituțională a României au vizat dispozițiile din actuala reglementare, art. 155 alin. (1) din C. pen., neaplicabile situației juridice a condamnatului față de care a fost decelată ca lege mai favorabilă reglementare anterioară.
Ca urmare, în situația în care instanța de apel a dezbătut și a analizat deja aspectele invocate de contestator cu privire la incidența termenului de prescripție specială a răspunderii penale ori legea penală mai favorabilă, aceste chestiuni nu (mai) pot face obiectul contestației în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., solicitarea fiind inadmisibilă.
Referitor la motivul ce ar genera incidența cazului prevăzut la art. 426 lit. i) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază inexistența unei concordanțe, cel puțin formale, între motivele faptice invocate de condamnat și cazul de contestație în anulare, situație ce ignoră exigențele art. 431 alin. (2) din C. proc. pen. și atrage inadmisibilitatea contestației.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 251/A din data de 30 iunie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2013.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 251/A din data de 30 iunie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2013.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 februarie 2023.