ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 815/2022

Ședința publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman – secția Civilă la 26.09.2016, reclamantele S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. le-au chemat în judecată pe pârâtele S.C. CERERE S.R.L., S.C. D. S.R.L. și E., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtele, în solidar, la plata sumei de 2.101.616,03 RON, reprezentând pierderi, astfel cum acestea sunt definite și stabilite în contractul-cadru din 04.03.2014 și contractul de cesiune de părți sociale din 02.04.2014 și a sumei de 34.167,44 RON, conform clauzei stipulate la art. 8.2 din contractul-cadru, reprezentând costuri aferente contestării deciziilor de impunere nr. x/22.07.2014 și nr. y/22.07.2014, emise de Autoritatea Națională de Administrare Fiscală, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 129/02.03.2017, Tribunalul Teleorman – secția Civilă a admis excepția prematurității acțiunii și a respins acțiunea ca prematură.

Împotriva acestei sentințe, reclamantele au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1229/A/12.09.2017, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a admis apelul, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman – secția Civilă sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 17/19.02.2020, Tribunalul Teleorman – secția Civilă a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamantele au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 288/18.02.2021, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamantele au declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, după prezentarea raportului contractual dintre părți, a controalelor efectuate de Agenția Națională de Inspecție Fiscală și a istoricului litigiului, recurentele-reclamante au susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susținut că instanța de apel, prin interpretarea greșită a normelor de drept material privind forța obligatorie a contractului, a schimbat înțelesul vădit și neîndoielnic al acestuia, deturnând voința reală a părților.

Sub acest aspect, au învederat că instanța de apel a apreciat în mod eronat că nu ar fi incidentă răspunderea contractuală a intimatelor-pârâte, deoarece nu au fost avute în vedere clauzele contractului dedus judecății, forța și sensul acestora.

Astfel, au arătat că instanța de apel a apreciat că sunt lipsite de valoare juridică declarațiile și garanțiile prezentate de părți care, în esență, stau la baza formării voinței de a cumpăra bunul la prețul solicitat de vânzători.

După evocarea dispozițiilor art. 1.270 și art. 1.350 C. civ., recurentele-reclamante au susținut că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii contractuale a intimatelor-pârâte.

În acest sens, au arătat că fapta ilicită a intimatelor-pârâte constă în oferirea de declarații și garanții despre care aveau cunoștință că sunt nereale.

Totodată, au subliniat că prejudiciul este cert, direct și personal, întrucât existența sa este neîndoielnică și decurge din fapta ilicită a intimatelor-pârâte.

Au mai susținut că existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat rezultă din faptul că prejudiciul reprezintă consecința imediată a faptei ilicite.

O altă critică se referă la interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 8.2 teza finală din contractul-cadru, deoarece au fost ignorate celorlalte clauze contractuale indicate în acțiune și reluate în apel.

Astfel, au susținut că este incidentă prima ipoteză de la art. 8.2 din contractul-cadru, care stabilește că intimatele-pârâte răspund solidar pentru orice pierderi sau daune apărute ca rezultat al încălcării contractului-cadru, inclusiv cu privire la declarațiile și garanțiile acordate.

În continuare, recurentele-reclamante au arătat că sunt îndeplinite cerințele art. 32 alin. (1) C. proc. civ., deoarece dreptul lor s-a născut la momentul producerii riscului identificat prin declarațiile și garanțiile date de intimatele-pârâte, și anume când au luat cunoștință de deciziile de impunere fiscală.

Au învederat că dreptul lor de a fi despăgubite pentru pierderi nu poate fi condiționat de existența unei hotărâri definitive, cum greșit a apreciat instanța de apel.

Au mai arătat că, deși au fost recunoscute concluziile raportului de expertiză referitoare la valoarea pierderilor suferite, ulterior s-a constatat prejudiciul nu a fost dovedit.

De asemenea, au învederat că instanța de apel nu și-a îndeplinit obligația de stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, rezumându-se la invocarea unei pretinse pasivități a recurentelor-reclamante.

În final, recurentele-reclamante au conchis că instanța de apel a interpretat în mod greșit natura juridică a compensării, susținând că sumele pentru care acestea au devenit creditori față de bugetul de stat li se cuveneau independent de convenția încheiată cu intimatele-pârâte.

În drept, au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; numai recurentele-reclamante au depus un punct de vedere la raport.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform, art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține că deși recurentele-reclamante invocă greșita interpretare a dispozițiilor art. 1.270 și art. 1.350 C. civ., criticile din cererea de recurs vizează în realitate temeinicia deciziei recurate.

În concret, recurentele-reclamante încearcă să demonstreze în recurs că a fost deturnată voința reală a părților la încheierea contractului dedus judecății și că cerințele necesare angajării răspunderii contractuale au fost dovedite în cauză. Or, aceste chestiuni se circumscriu situației de fapt stabilite de instanța de apel în urma evaluării probelor administrate în cauză.

În acest sens pot fi evocate considerentele prin care instanța de apel a reținut că deși apelanții se raportează la încălcarea declarațiilor și garanțiilor drept faptă ilicită, nu dovedesc cum o astfel de eventuală încălcare ar putea conduce la un prejudiciu efectiv calculabil altfel decât în condițiile art. 8.2 din contractul cadru dintre părți; în ceea ce privește dovedirea prejudiciului prin raportul de expertiză administrat în cauză, trebuie observat că acesta avea în vedere situația de fapt constată de autoritățile publice, iar nu o situație de fapt confirmată în urma litigiilor aflate pe rolul instanțelor.

Ca atare, criticile subsumate interpretării greșite a dispozițiilor art. 1.270 și art. 1.350 C. civ. sunt strict formale, neputând fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În plus, acest motiv de recurs sancționează numai încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material, nu și greșita lor interpretare.

De asemenea, criticile referitoare la îndeplinirea cerințelor art. 32 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a nașterii dreptului la despăgubiri la momentul producerii riscului identificat prin declarațiile și garanțiile date de intimatele-pârâte, nu vizează considerentele deciziei recurate, deoarece instanța de apel nu a reținut neîndeplinirea cerințelor impuse de acest text de lege, ci a analizat pe fond pretențiile deduse judecății.

Aserțiunea în sensul că instanța de apel nu și-a îndeplinit obligația de stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate de vreme ce recurentele-reclamante nu indică în concret ce măsuri trebuia să dispună instanța de apel pentru justa soluționare a cauzei.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 288/18.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2022.