ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 802/2022

Ședința publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 27.01.2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv și să dispună anularea art. 4.1, art. 4.3, art. 4.11 lit. a) și b), art. 5.1 și art. 5.11 din contractul de credit ipotecar nr. x/31.08.2007, art. 2.2 din actele adiționale nr. x/29.01.2010, nr. y/30.01.2012, nr. z/27.06.2013, nr. w/28.10.2014, să dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar franc elvețian-leu la valoarea din momentul încheierii contractului și denominarea plăților în moneda națională și să oblige pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, comision de acordare și dobânda achitată în plus față de dobânda stabilită inițial în contract și la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente debitului și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5784/29.09.2016, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 4.1 teza a II-a și a art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/31.08.2017 și a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe civile, toate părțile au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1772/01.11.2017, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii civile, toate părțile au declarat recurs.

Prin încheierea din 28.02.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a dispus introducerea în cauză a D. S.A., în calitate de recurentă.

Prin decizia nr. 1989/15.10.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul declarat de A. și B., a casat în parte decizia recurată, a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel și a respins ca nefondat recursul promovat de D. S.A.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 750/21.04.2021, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamanților.

Împotriva acestei decizii civile, A. și B. au declarat recurs.

În motivare, autorii căii de atac au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. din perspectiva nemotivării hotărârii judecătorești și a aplicării greșite de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Subsumat primului motiv de recurs, au arătat că, deși au precizat motivele pentru care clauzele privind comisionul de administrare și de acordare erau abuzive, motivarea instanței de prim control judiciar a fost sumară, aceasta rezumându-se a constata că prevederile contractuale în cauză nu au produs un dezechilibru economic între părți, recurenții-reclamanți nefiind puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută în legislația națională.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs invocat, au menționat că în lipsa unei contraprestații determinate sau determinabile din partea intimatei-pârâte, clauzele privind comisioanele contestate erau lipsite de o cauză juridică.

Totodată, au susținut că analiza caracterului abuziv și justificarea încasării comisioanelor ar fi trebuit realizată prin raportare la toate prevederile contractului și la serviciile efectiv prestate de către intimata-pârâtă.

În acest context, au afirmat că poziția de inferioritate în care s-au regăsit sub aspectul puterii de negociere și nivelului de informare, dar și lipsa posibilității efective de a influența conținutul clauzelor i-au determinat să adere la condițiile prestabilite de intimata-pârâtă.

Din această perspectivă, au menționat că deși art. 5 din Legea nr. 193/2000 permitea utilizarea unor contracte prestabilite, inserarea clauzelor contestate, fără acordarea posibilității reale de a le negocia și accepta, a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În acest context, au subliniat că în contract nu au fost menționate destinația sumelor încasate cu titlu de comision de procesare și scopul pentru care au fost impuse aceste costuri, adițional dobânzii, aspect ce contravine dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și determină caracterul abuziv al clauzei.

Mai mult, au afirmat că nulitatea clauzei derivă atât din lipsa negocierii contractului anterior semnării sale, în conformitate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât și din faptul că prevederile contractuale privind comisionul de administrare erau prestabilite, neputând influența conținutul lor.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzei, contrar instanței de apel, au susținut că prin prisma art. 1 din Legea nr. 193/2000, scopul perceperii comisionului era echivoc, având în vedere că terminologia din cuprinsul clauzei nu a fost definită nici în cuprinsul condițiilor generale ale contractului și nici în condițiile speciale ale acestuia, astfel încât recurenții-reclamanți să poată înțelege motivele pentru care acesta a fost perceput.

În opinia autorilor căii de atac, art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/2013 impunea nu doar ca respectiva clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci și expunerea în mod transparent a modalității de funcționare concrete a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire, a relației dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice ce rezultau din contract.

Totodată, au arătat că obligația de a achita un comision de administrare a fost prevăzută în contract cu rea-credință. În acest sens, au menționat că acesta, fiind calculat la fel ca și dobânda, a reprezentat, în realitate, o dobândă mascată.

Au arătat că raportat la dispozițiile art. 969 C. civ., actul juridic trebuia să fie previzibil, iar clauzele sale trebuiau formulate așa încât consumatorul să poată anticipa consecințele care ar putea fi generate de acesta.

În continuare, au susținut că informarea lor anterior semnării contractului nu s-a efectuat, iar aspectele menționate de către intimata-pârâtă în dovedirea îndeplinirii acestei obligații au vizat cererea de creditare, în raport cu care contractul a fost redactat.

Totodată, au subliniat că semnarea convenției de credit s-a realizat fără a li se acorda posibilitatea să modifice clauzele referitoare la ratele de rambursare a creditului și la condițiile derulării contractului pentru părți.

În ceea ce privește capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare și acordare, au arătat că față de caracterul abuziv al clauzelor care le instituiau și de principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil, se impunea restituirea lor, în cauză nefiind niciun motiv care să împiedice repunerea părților în situația anterioară.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune punct de vedere la raport; nicio parte nu și-a exprimat punctul de vedere.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții-reclamanți au indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, precum și atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris primului motiv de nelegalitate, autorii căii de atac au susținut că, deși au indicat argumentele pentru care au apreciat că sunt abuzive clauzele privind comisionul de administrare și de acordare, motivarea instanței de prim control judiciar a fost sumară, aceasta rezumându-se a constata că prevederile contractuale în cauză nu au produs un dezechilibru economic între părți și că recurenții nu au fost puși într-o poziție mai puțin favorabilă, în raport cu cea prevăzută în legislația națională.

Analiza deciziei recurate relevă că instanța de apel a verificat existența fiecărei cerințe care imprimă nulitatea clauzelor și le-a considerat neîndeplinite ca urmare a interpretării și aplicării dispozițiilor legale privind protecția consumatorilor, prin raportare la hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene în interpretarea legislației europene în materie, dar și la situația de fapt și probatoriul administrat în cauză.

Prin urmare, nu se poate reține că instanța de apel devolutivă și-ar fi motivat în mod sumar decizia, limitându-se doar la a constata că prevederile contractuale în cauză nu au produs un dezechilibru economic, în măsura în care raționamentul juridic expus în justificarea soluției din dispozitiv cuprinde analiza efectuată de aceasta și considerentele care au condus-o la concluzia că cerințele existenței dezechilibrului semnificativ și relei-credințe a intimatei nu sunt întrunite pentru a se putea dispune anularea celor două clauze.

În continuare, recurenții au invocat nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și a art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, apreciind că cele două clauze, referitoare la comisioanele de acordare și de administrare, îndeplinesc condițiile dezechilibrului semnificativ și relei-credințe pentru a fi considerate abuzive.

În dezvoltarea acestei critici, recurenții au afirmat că cele două comisioane sunt lipsite de cauză juridică în absența unei contraprestații din partea băncii, iar în cuprinsul contractului nu este arătată destinația sumelor percepute cu acest titlu și nici scopul pentru care se impun costuri suplimentare, pe lângă dobândă.

Au mai relevat că s-au aflat în poziție de inferioritate în raport cu intimata, atât sub aspectul puterii de negociere, cât și al nivelului de informare, context în care nu au putut influența conținutul clauzelor.

Într-un prim considerent, se cuvine subliniat că motivarea recursului în acord cu prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conținutului legii, a modului de interpretare și aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greșeala instanței de prim control judiciar.

Instanța de apel, analizând conținutul clauzelor ce prevăd comisioanele de acordare și de administrare, în raport cu legislația incidentă și cu probatoriul administrat în cauză, a conchis că recurenții au fost informați cu privire la produsul bancar oferit, durata acestuia, moneda creditului, dobânda contractuală și comisioanele percepute, astfel că prin inserarea clauzelor aflate în discuție nu a fost impusă în sarcina acestora o obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională.

Totodată, a reținut că recurenții au putut să prevadă la încheierea contractului de credit care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare de 1% din valoarea totală a creditului de 83.800 franci elvețieni, plătibil o singură dată, la data acordării creditului, și a celui de administrare lunară de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului, întrucât metoda de calcul și data scadenței au fost stipulate clar în cuprinsul contractului.

Raportând criticile recurenților la considerentele deciziei de apel, instanța supremă reține că aceștia nu formulează niciun argument de natură a combate statuările instanței devolutive avute în vedere la analiza caracterului abuziv al acestor clauze.

Astfel, deși în considerentele hotărârii recurate s-a reținut că perceperea celor două comisioane, de acordare și de administrare, nu era interzisă de legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, că prin inserarea lor autorii căii de atac nu au fost puși într-o poziție mai puțin favorabilă, în raport cu cea prevăzută de dreptul național și că motivele perceperii rezultă cu ușurință din denumirea lor, recurenții-reclamanți nu arată în concret în ce ar consta nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect, deoarece argumentele lor nu fac nicio referire la aceste motive și nici nu sunt de natură a evidenția aplicarea greșită a textelor de lege de către instanța de apel din această perspectivă.

Sub pretextul încălcării normelor de drept material indicate, autorii căii de atac expun, în realitate, propriul raționament care, în opinia lor, relevă întrunirea celor două condiții, a dezechilibrului semnificativ și a relei-credințe, fără ca acesta să fie raportat la raționamentul expus de instanța de prim control judiciar în justificarea soluției pronunțate.

În acest sens, recurenții relevă pe larg argumente legate de poziția de inferioritate în care s-au aflat la încheierea contractului, fapt ce în opinia lor creează un dezechilibru evident între drepturile și obligațiile părților, context în care subliniază că în contract nu se justifică destinația și nici scopul perceperii comisionului de acordare, iar în privința comisionului de administrare că reprezintă o dobândă mascată și că scopul perceperii este neclar, având caracter echivoc.

Înalta Curte notează că, față de conținutul clauzelor referitoare la comisionul de acordare de credit și de administrare, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C-143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzelor în discuție, instanța de apel a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerințele de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanța de apel a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, reținând că aceste clauze stabilesc în mod neîndoielnic scopul perceperii comisioanelor – acordarea și administrarea creditelor –, metoda de calcul și data de exigibilitate, fiind evidentă funcționarea concretă a mecanismului.

Instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a statuat în mod just că recurenții puteau să prevadă toate demersurile efectuate de intimată în vederea acordării și, apoi, a administrării creditului, în condițiile în care aceștia au fost informați anterior obținerii împrumutului cu privire la produsul bancar oferit, durata acestuia, moneda creditului, dobânda, comisioanele percepute și documentația necesară acordării creditului.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta.

Așadar, ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzelor privind comisioanele de acordare și administrare credit și a reținut că acesta este întrunit sub aspectul determinării naturii prestațiilor – verificarea documentelor necesare încheierii contractului de credit, administrarea derulării contractului, motivele perceperii comisioanelor rezultând cu ușurință din denumirea acestora.

Întrucât recurenții-reclamanți au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului de credit care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea comisioanelor de acordare și de administrare credit, aceștia nu pot invoca aspecte legate de lipsa de transparență, care să conducă spre o altă soluție.

Prin urmare, constatând caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate (comisioanele de acordare și de administrare), faptul că respectivele comisioane au fost acceptate în cunoștință de cauză de către consumatori, care au fost informați și care au avut reprezentarea scopului și a cuantumului ce urma a fi datorat pe parcursul derulării contractului, instanța de apel a reținut în mod corect că aceste clauze nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Lipsa negocierii clauzelor aflate în discuție nu este suficientă prin ea însăși pentru declararea caracterului abuziv al acestora, nici existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nici lipsa condiției bunei-credințe nu au aptitudinea de a conduce la concluzia caracterului abuziv al unor clauze contractuale, câtă vreme nu sunt îndeplinite cumulativ toate cerințele impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la argumentele autorilor căii de atac privind restituirea sumelor plătite în baza clauzelor ce prevăd comisioanele de acordare și de administrare, în virtutea principiului restitutio in integrum și repunerii părților în situația anterioară, instanța supremă constată că acestea au fost formulate strict formal, de vreme ce instanța de apel a apreciat că este neîntemeiat capătul principal de cerere privind constatarea nulității acestor clauze, iar criticile din recurs nu imprimă soluției pronunțate sub acest aspect niciun viciu de nelegalitate.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 750/21.04.2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2022.