ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2648/2022

Ședința publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 22 iunie 2020 sub dosar nr. x/2020, reclamanta AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea acesteia la restituirea sumei de 500.000 RON reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/11.06.2009 emis de ANRP în favoarea Fundației "Caritatea", sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350 C. civ., Legea nr. 247/2005, HC nr. 572/2013, O.U.G. nr. 80/2013, contractul de prestări servicii - izvor al obligației necorespunzător îndeplinită.

Prin sentința civilă nr. 6836 din 28 septembrie 2020 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/2020 a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a prezentei cauze având ca obiect pretenții - răspundere contractuală, formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la 30 octombrie 2020, sub nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 237 din 3 februarie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

A respins ca prescrisă cererea formulată de reclamanta AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR a formulat apel prin care a solicitat admiterea căii de atac și, pe fond, admiterea acțiunii formulate.

Prin decizia nr. 78 A din 19 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, pe care a obligat-o la plata către intimată a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință admiterea cererii de chemare în judecată formulată de A.N.R.P.

În susținerea acestui motiv de recurs, se arată că instanța de apel, în mod greșit și în acord cu cele reținute de instanța de fond a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății, a început să curgă la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator, data de la care reclamanta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

În acest context, se arată că prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control că "Nu au fost respectate cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării", iar pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus în sarcina conducătorului ANRP o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului în baza unor evaluări necorespunzătoare.

Astfel, termenul de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse a fost, inițial, 30.04.2013, pentru ca ulterior, datorită dificultăților întâmpinate, să fie modificat în mai multe etape, iar ultima oară termenul a fost modificat prin Decizia nr. 10/IV/2013/2018, fiind prelungit până la data de 28 iunie 2019.

Având în vedere aspectele prezentate, recurenta apreciază că rezultă fără echivoc, că termenul de prescripție începe să curgă de la data când reclamanta ANRP a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâta S.C. A. S.R.L. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

Astfel, dreptul ANRP de a solicita recuperarea prejudiciului cauzal de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție extinctivă nefiind împlinit.

Mai susține recurenta că, instanța în mod greșit nu a reținut că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi nu poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției. In critica formulată, recurenta supune atenției instanței supreme regula contra non valentem agere non currit praescriptio - prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze, iar în sistemul C. civ., când forța majoră nu constituia o cauză de suspendare, în temeiul acestei reguli, jurisprudența a considerat că, fiind vorba de o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acționa, ea poate fi un caz de suspendare. In prezent, chiar dacă Decretul nr. 167/1958 prevede că forța majoră este o cauză de suspendare - art. 13 lit. a), regula evocată este invocată pentru a soluționa unele excepții de la regula începutului prescripției.

Instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal, a dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, fără a avea în vedere dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

In realitate, făcând aplicarea acestor prevederi, instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în integralitate. Drept urmare, clientul îi va plăti avocatului onorariul convenit, în schimb, cealaltă parte nu va fi obligată să plătească adversarului întregul onorariu convenit de acesta cu avocatul său, ci numai un onorariu în cuantumul fixat de instanță.

Este incontestabil faptul că o asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.

Totodată, recurenta arată că în cazul în care se va aprecia că nu se impune respingerea acestui capăt de cerere, solicită în subsidiar, micșorarea cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste considerente, recurenta se consideră îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea, depusă la 11 iulie 2022, intimata A. S.R.L. a arătat că motivele de recurs nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat respingerea ca inadmisibil a celui de-al treilea motiv de recurs, totodată solicitând și acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Înalta Curte va examina cu precădere excepția nulității recursului invocată de intimată, prin întâmpinare, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care stabilește condițiile obligatoriii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, printre acestea înscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Raportând dispozițiile de mai sus la cererea de recurs se constată că prin recursul promovat de reclamantă s-au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de punctul 8 al art. 488 C. proc. civ.. În ce privește dezvoltarea motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurenta a expus în fapt greșelile, care în opinia sa, au dus la pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale.

Aprecierea acestor argumente și măsura în care se încadrează în cerințele motivelor de nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de către instanța de recurs, așa încât, în situația dată nu va putea fi reținută excepția invocată de intimată privind nulitatea recursului în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susține că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea greșită a normelor de drept material, întrucât atât instanța de fond cât și cea de apel au constatat, în mod greșit, că dreptul material la acțiune al recurentei ar fi fost exercitat după împlinirea termenului de prescripție prevăzut de art. 5 din Decretul nr. 167/1958.

În argumentarea soluției de respingere a apelului reclamantei, instanța de apel a apreciat că în mod corect s-a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantă, în cauză nefiind dovedită existența vreunui caz de întrerupere a cursului prescripției, reținând totodată și considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, care a stabilit că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Înalta Curte reține că autoarea recursului critică decizia recurată din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în răspundere contractuală, context în care aceasta încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripție coincide cu data la care a luat cunoștință de rezultatul final al verificărilor efectuate de Curtea de Conturi.

Astfel, stabilirea momentului de la care partea prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cauzată prin executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către cealaltă parte contractantă impune însă verificarea unor aspecte factuale ale cauzei.

În acest context, se constată că instanța de apel a reținut că momentul la care reclamanta avea posibilitatea să cunoască paguba a fost acela la care beneficiarul lucrării a luat cunoștință de conținutul raportului de expertiză, acesta fiind momentul la care A.N.R.P. avea posibilitatea să constate că prin evaluarea efectuată s-a produs un presupus prejudiciu, având la dispoziție un termen de 3 ani în care putea să constate și să acționeze în vederea atragerii răspunderii contractuale a prestatorului.

Instanța supremă constată că, în etapele anterioare ale cauzei, s-a reținut, aspect necontestat de recurentă, că, raportat la momentul nașterii raportului juridic dintre părți, prin Contractul de prestări servicii nr. x/2008, prescripția este guvernată de dispozițiile Decretului-lege nr. 167/1958. Totodată, s-a reținut că acțiunea introductivă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ., care reglementează răspunderea civilă contractuală.

În acest context, Înalta Curte reține că momentul de la care s-a născut dreptul la acțiune a fost determinat de instanța de apel în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripție vizând o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce nu mai poate fi examinată cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că argumentele de acest fel nu pot face obiectul analizei, chiar dacă, formal, acestea au fost întemeiate pe dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerea recurentei, potrivit cu care avea obligația de a se conforma dispozițiilor trasate de Curtea de Conturi, respectând prevederile legale în materie și autoritatea deciziilor acesteia, Înalta Curte constată că, prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019, s-a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terț față de raportul juridic de creanță, pot influența sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripție extinctivă a acțiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit, statuându-se că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

S-a reținut în considerentele deciziei, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control (paragraful 57) și că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripției extinctive (paragraful 61) și de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripției extinctive (paragraful 62).

Prin urmare, aplicând regulile de interpretare logică referitoare la analogie, care presupun, mutatis mutandis, existența aceleiași soluții sau dezlegări de drept atunci când există aceleași rațiuni ale legii, în mod judicios instanța de apel a reținut că, deși ANRP este obligată să se conformeze deciziilor Curții de Conturi în sensul recuperării prejudiciului, acest fapt nu echivalează cu modificarea datei începerii curgerii termenului de prescripție.

În ceea ce privește critica legată de cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond reclamantei, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, instanța supremă s-a pronunțat în sensul că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din considerentele acestei decizii, rezultă că în calea de atac a recursului nu pot fi analizate aspecte care țin de raportul dintre cuantumul cheltuielilor de judecată, complexitatea cauzei și munca depusă de avocat, acestea constituind aspecte de netemeinicie, și nu de nelegalitate, analiza lor fiind incompatibilă cu caracterul de cale extraordinară de atac a recursului.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, tinzându-se așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, aspect incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Referitor la cererea intimatei A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisurilor existente la paginile 32-33 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei A. S.R.L. suma de 2.000 RON constând în onorariu avocațial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva deciziei nr. 78 A din 19 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, pe care o va obliga la plata sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte A. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva deciziei nr. 78 A din 19 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L..

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2022.