ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2623/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 28 octombrie 2020, reclamanta COMUNA ȘELIMBĂR, prin Primar, a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. Sibiu să restituie reclamantei suma de 359.467,65 RON, achitată necuvenit, și să fie obligată la plata sumei de 108.858,50 RON, reprezentând dobânda legală de 1% pe fiecare lună sau fracțiune de lună, calculată de la data plății până la data promovării acțiunii și în continuare până la data restituirii sumei încasate necuvenit, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 385 din 21 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul Sibiu – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a obligat pârâta la restituirea sumei de 359.467,65 RON, reprezentând plată nedatorată și la plata dobânzii legale aferente acesteia, de la data plății sumelor nedatorate și până la restituirea efectivă a acestora. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii primei instanțe, pârâta a declarat apel.

Prin decizia nr. 90 din 17 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 385 din 21 octombrie 2021, care a fost schimbată în parte, în sensul că: a fost obligată apelanta-pârâtă la plata dobânzii legale aferente sumei de 359.467,65 RON, de la data de 19.03.2020 până la data plății; au fost reduse cheltuielile de judecată de la fond la suma de 3.900 RON; au fost menținute în rest dispozițiile sentinței. A fost obligată intimata COMUNA ȘELIMBĂR la cheltuieli de judecată în cuantum de 3.600 RON către apelantă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, în motivarea căruia a dezvoltat următoarele critici:

Potrivit recurentei-reclamante, hotărârea instanței de apel prin care a fost modificată perioada de calcul a dobânzilor legale aferente sumei de restituit a fost dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 14, art. 1.170, art. 1.401 C. civ. și cu aplicarea greșită a art. 1.645 alin. (2) C. civ.

Totodată, recurenta-reclamantă consideră că soluția instanței cu privire la cheltuielile de judecată încalcă dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă arată că regula executării cu bună-credință a obligațiilor civile subiective, în general, și a celor contractuale, în special, este instituită de art. 14, respectiv de art. 1.170 C. civ. și că, deși nu este definită de C. civ., potrivit doctrinei, în plan juridic, buna-credință se manifestă sub forma intenției drepte, a diligenței și a abținerii de la producerea vreunui prejudiciu în executarea obligațiilor asumate, buna-credință fiind prezumată, pe când reaua-credință trebuie dovedită de cel ce o invocă.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că analiza cu privire la modul de executare al obligațiilor generate de contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de canalizare nr. 9/15.05.2009 de către Comuna Selimbăr – autoritate delegantă și S.C. A. S.A. Sibiu - operator, trebuie făcută prin raportare, pe de o parte, la clauzele contractuale, iar pe de altă parte, la comportamentul și atitudinea părților în legătură cu obligațiile contractuale.

În acest sens, și cu referire la obiectul cauzei, recurenta-reclamantă consideră că trebuie observat faptul că a achitat suma de 359.467,65 RON, în considerarea art. 9.3 alin. (3) și alin. (4) din contractul de delegare, al căror conținut îl redă.

În raport de clauzele contractuale mai sus arătate, recurenta-reclamantă arată că, în perioada cuprinsă între data semnării contractului de delegare și data obținerii finanțării nerambursabile, autoritatea delegantă contribuie la alimentarea fondului special cu sume egale cu: impozitul pe profit, dividendele, redevența și impozitul pe mijloacele fixe aferente contractului de delegare, plătite de operator bugetelor locale sau județene, iar după data obținerii finanțării nerambursabile, autoritatea delegantă susține fondul special cu echivalentul dividendelor, redevenței, impozitului pe profit și a vărsămintele din profitul net făcute de operator în bugete locale, fiind exclus impozitul pe mijloacele fixe aferente delegării.

Recurenta-reclamantă susține că obligația sa de a contribui la constituirea Fd. IID și cu impozitul pe mijloacele fixe aferente delegării, era o obligație afectată de condiția rezolutorie, constând în semnarea de către intimata S.C. A. S.A. a contractului de finanțare a lucrărilor de infrastructură din fonduri nerambursabile astfel că, la împlinirea condiției, obligația de plată a încetat.

Or, astfel cum arată recurenta-reclamantă, contractul de finanțare a fost semnat la data de 6.04.2011 de către S.C. A. S.A., în calitate de beneficiar, dar aceasta nu i-a comunicat, până la data promovării acțiunii introductive de instanță (28.10.2020), faptul că a obținut fondurile nerambursabile la care se referă art. 9.3 din contractul de delegare.

Mai mult, în perioada 2011-2020, intimata a pretins anual, prin scrisori trimise recurentei-reclamante, să îi fie achitat echivalentul impozitului pe mijloacele fixe aferente delegării, deși știa că beneficiază de fonduri nerambursabile, iar potrivit contractului, obligația de a contribui la susținerea Fd. IlD cu echivalentul acestui impozit a încetat.

Așadar, recurenta-reclamantă apreciază că împrejurările de fapt constând în aceea că la data de 6.04.2011 intimata a semnat contractul de finanțare din fonduri nerambursabile, a proiectelor de infrastructură apă și canalizare dar nu i-a adus la cunoștință despre perfectarea contractului; în perioada 2011-2020, intimata a pretins și a încasat echivalentul impozitului pe mijloacele fixe aferente delegării, deși știa că aceste sume nu mai sunt datorate; în urma notificării din martie 2020, intimata a refuzat restituirea sumelor încasate în ultimii 3 ani anteriori notificării; dar și față de apărările acestei părți, precum și față de faptul că a restituit suma datorată, fără a plăti, însă, și dobânda la care a fost obligată, dovedesc reaua credință a intimatei.

În raport de aceste argumente, recurenta-reclamantă apreciază că intimata are obligația de a plăti dobânda legală, calculată de la data încasării sumei și până la data restituirii, fiind incidente dispozițiile art. 1.645 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă critică și soluția instanței de apel de obligarea a sa la plata cheltuielilor de judecată făcute de pârâtă în această cale de atac, întrucât nesocotește prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., ce prevăd că cheltuielile de judecată sunt admise de instanță în măsura admiterii apelului.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, prin cererea de apel, s-a solicitat modificarea sentinței primei instanțe, în sensul respingerii cererii de restituire a sumei de 359.467,65 RON și a cererii de obligarea la plata dobânzilor legale, dar și obligarea intimatei-reclamante la restituirea acestei sume, care fusese achitată în baza sentinței primei instanțe.

Mai arată recurenta-reclamantă că instanța de apel a modificat sentința primei instanțe doar în ceea ce privește perioada de percepere al dobânzilor legale, dar a păstrat obligația de restituire a plăților nedatorate și a respins ca fiind inadmisibilă cererea formulată în apel, de obligare a reclamantei la restituirea sumei de 359.467,65 RON, achitată de pârâtă.

Or, în condițiile în care apelul a fost admis în parte, iar partea admisă nu reprezintă nici 10 % din valoarea litigiului, recurenta-reclamantă apreciază că se impunea acordarea cheltuielilor de judecată în proporția în care a fost admisă cererea de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând motivele de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi dezvoltate succesiv.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 14, art. 1.170, art. 1.401 C. civ., precum și aplicarea greșită a art. 1.645 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte arată că buna-credință, impusă ca principiu subiectelor de drept care angajează raporturi juridice, este demonstrată ori infirmată pe cale judiciară pe baza probelor și susținerilor de fapt ale părților din litigiu. De aceea, constatările de fapt asupra acestor chestiuni litigioase sunt, întotdeauna, rezultatul evaluării probelor judiciare, realizată exclusiv în fața instanțelor care evocă fondul.

Pe calea recursului, cale extraordinară de atac prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate al hotărârilor instanțelor devolutive, stabilirea situației de fapt nu poate fi reevaluată și nu poate fi reconsiderată interpretarea probelor de către instanțele de fond.

De aceea, criticile recurentei-reclamante cu privire la reaua-credință a intimatei-pârâte, la dispozițiile contractuale și la situația de fapt nu sunt compatibile cu controlul de legalitate realizat prin recurs.

Prin aceste critici, recurenta-reclamantă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, or, scopul recursului este acela de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a putea fi repuse în discuție chestiunile de fapt stabilite de instanța de fond prin analiza și interpretarea probelor și fără a putea provoca o verificare de temeinicie a hotărârii atacate.

În ceea ce privește critica ce vizează nelegala obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă în apel, Înalta Curte arată că, deși întregul memoriu de recurs s-a fundamentat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivul specific dezvoltat se întemeiază pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din această perspectivă urmând a fi realizată analiza de către instanța de recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată".

Din textul de lege anterior citat, rezultă că instanța, atunci când se pronunță pe cererea vizând cheltuielile de judecată, trebuie să aibă în vedere soluția dată asupra cererii principale; ca urmare, în cazul admiterii parțiale a cererii, judecătorul este cel care stabilește cota parte în care se suportă cheltuielile de judecată, prin raportare la partea admisă din cererea de chemare în judecată.

Trebuie arătat, însă, că în raport de dispozițiile art. 451 alin. (4) C. proc. civ., "Nu vor putea fi însă micșorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1)".

Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 385 din 21 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/2020, care a fost schimbată în parte, în sensul că: a fost obligată apelanta-pârâtă la plata dobânzii legale aferente sumei de 359.467,65 RON, de la data de 19.03.2020 până la data plății; au fost reduse cheltuielile de judecată de la fond la suma de 3.900 RON; au fost menținute în rest dispozițiile sentinței. A fost obligată intimata-reclamantă la cheltuieli de judecată în cuantum de 3.600 RON către apelantă.

Cheltuieli de judecată la care a fost obligată reclamanta, în cuantum de 3.600 RON reprezintă taxa judiciară de timbru achitată de pârâtă în calea de atac, iar cuantumul acesteia nu putea fi diminuat de către instanța de apel, în raport de prevederile art. 451 alin. (4) C. proc. civ., menționate mai sus.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMUNA ȘELIMBĂR PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 90 din 17 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMUNA ȘELIMBĂR PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 90 din 17 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2022.