ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2615/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 1 septembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C. au chemat în judecată pârâta D., prin reprezentant E. S.R.L. și intervenientul forțat F., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța: în principal, să constate neîndeplinirea de către D., prin reprezentant E., a obligațiilor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, precum și cele prevăzute de art. 36 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, respectiv faptul că nu a notificat respingerea pretențiilor de despăgubire și motivele respingerii în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, să dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor potrivit pretențiilor de despăgubire formulate în cererea de despăgubire, respectiv:

- 150.000 euro, reprezentând prejudiciul moral încercat de reclamanta A. pentru pierderea fiului său ca urmare a producerii riscului asigurat din data de 17 martie 2012;

- 50.000 euro, reprezentând prejudiciul moral încercat de reclamanta B. pentru pierderea nepotului său ca urmare a producerii riscului asigurat din data de 17 martie 2012;

- 50.000 euro, reprezentând prejudiciul moral încercat de reclamantul C. pentru pierderea nepotului său ca urmare a producerii riscului asigurat din data de 17 martie 2012.

În subsidiar, au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor indicate la pct. 1, reprezentând prejudiciul moral încercat de reclamanții din prezenta cauză, pe baza probatoriului ce va fi administrat; să dispună obligarea pârâtei la plata penalităților legale de întârziere aferente sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri în cuantum de 0.2% pe zi, de la data de 9 august 2017 - scadența obligației de plată a despăgubirii (prima zi după expirarea termenului maxim de 3 luni pentru soluționarea cererii de despăgubire) și până la achitarea integrală a acesteia, conform art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 745 din 21 martie 2019, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată; a fost obligată pârâta - asigurător să plătească în total suma de 600.000 de RON după cum urmează: reclamantei A. suma de 300.000 RON, reprezentând daune morale, iar către fiecare dintre reclamanții B. și C. suma de 150.000 de RON, reprezentând daune morale. A fost obligată pârâta să plătească reclamanților o penalitate de 0,2 % pe fiecare zi de întârziere aferentă debitului sus menționat, calculată de la data de 09.08.2017 și până la data plății efective a debitului principal, precum și suma de 4.760 RON, cheltuieli de judeactă.

Prin decizia civilă nr. 334/A din 6 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă D., prin reprezentant E. S.R.L., împotriva încheierii din 20.09.2018 și a sentinței civile nr. 745 din 21 martie 2019 pronunțate de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017; a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B. și C. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii, pârâta declarat recurs.

Un prim motiv de casare vizează faptul că decizia recurată, prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat împotriva încheierii din 20 septembrie 2018, a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.513 C. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, în cauză au fost interpretate în mod greșit de către instanță dispozițiile art. 2.513 C. civ., în condițiile în care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune înainte de primul termen de judecată stabilit în cauză.

Recurenta-pârâtă susține, în raport de dispoziția legală evocată mai sus, că prescripția poate fi opusă numai în prima instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării ei prin întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecata la care părțile sunt legal citate.

Deși textul legal citat mai sus nu distinge, în mod eronat instanța de apel a apreciat că excepția prescripției poate fi invocată până la primul termen, numai în cazul în care întâmpinarea nu este obligatorie.

În susținerea argumentelor expuse, recurenta-pârâtă invocă interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 2.513 C. civ., prin raportare la alte texte de lege prin care legiuitorul a reglementat modul de invocare a unor incidente privind judecata și din cuprinsul cărora rezultă că, atunci când legiuitorul a intenționat să prevadă faptul că respectiva excepție sau incident procedural poate fi invocat până la primul termen de judecată numai în cazurile în care întâmpinarea nu este obligatorie a indicat acest lucru în mod clar și neechivoc, respectiv prevederile art. 68 alin. (3), art. 73 alin. (3), art. 76 și art. 130 alin. (2) și (3) sau art. 178 alin. (3) lit. a) C. proc. civ.

În opinia recurentei-pârâte, această interpretare este în concordanță și cu dispozițiile art. 208 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că nedepunerea întâmpinării în termen atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe sau de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel, deci chiar legiuitorul a prevăzut și posibilitatea ca legea să prevadă altfel, respectiv ca o excepție care nu este de ordine publică, cum este cazul în speță, să poată fi invocată într-un alt termen decât cel prevăzut pentru depunerea întâmpinării.

Așadar, față de argumentele de interpretare sistematică expuse mai sus, din moment ce legiuitorul nu a distins și nu a prevăzut prin textul legal, în mod eronat a interpretat instanța de apel că prescripția poate fi invocată până cel mai târziu la primul termen de judecată numai atunci când depunerea întâmpinării nu este obligatorie.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că nu era decăzută din dreptul de a invoca excepția prescripției, în condițiile în care a invocat excepția prin notele scrise depuse la dosar la data de 07.02.2019, anterior primului termen de judecată stabilit în cauză la data de 15.02.2019, înăuntrul termenului procedural.

Recurenta-pârâtă expune, de asemenea, ample argumente în susținerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Al doilea motiv de recurs vizează faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce privește respingerea apelului său, prin care a criticat obligarea la plata penalităților de întârziere.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă invocă faptul că, prin motivele de apel, a criticat hotărârea primei instanțe și cu privire la obligarea sa la plata de penalităților de întârziere, iar instanța de apel a respins apelul în tot, fără ca decizia pronunțată să cuprindă motivele pe care s-a întemeiat respingerea apelului sub acest aspect.

Ca atare, în raport de dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., recurenta-pârâtă apreciază că decizia recurată este nelegală.

Recurenta-pârâtă mai susține și că au fost interpretate și aplicate în mod greșit dispozițiile art. 36 din normele R.C.A. aprobate prin Ordinul Președintelui C.S.A. nr. 14/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (1) din Normă, astfel cum susține recurenta-pârâtă, asigurătorul, numai în situația în care dispune de toate elementele necesare stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, este obligat ca în termen de 3 luni să formuleze oferta de despăgubire sau să notifice respingerea pretențiilor.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că intimații-reclamanți nu au depus împreună cu cererea de despăgubire și rapoartele de evaluare psihologică și psihodiagnostic, acestea fiind întocmite după depunerea cererii de despăgubire și fiindu-i comunicate numai odată cu acțiunea, motiv pentru care nu a avut posibilitatea reală a cuantificării daunei.

Apreciază recurenta-pârâtă că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile legale incidente, susținând că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 36, coroborate cu art. 45 pct. 3 din Norma menționată, este în sensul că, dacă nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse, despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, cuantificarea daunelor morale fiind atributul exclusiv al instanței, iar penalitățile de întârziere se datorează numai dacă asigurătorul nu efectuează plata acestora în termenul de 10 zile de la primirea hotărârii definitive, astfel cum s-a reținut în mod constant și în practica judiciară.

Recurenta-pârâtă invocă și dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 14/2011, care prevăd că daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România pentru durerea încercată prin moartea victimei, potrivit art. 1.391 alin. (2) C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 483 și urm. din C. proc. civ.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 23 februarie 2022, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Intimații-reclamanți au depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 15 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la 7 decembrie 2022, în ședință publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, pentru considerentele care urmează:

Sun un prim aspect, Înalta Curte arată că, întrucât dispozițiile art. 2.513 C. civ. nu conțin norme de drept material, ci norme de procedură care reglementează invocarea excepției prescripției extinctive, criticile formulate de recurenta-pârâtă se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din această perspectivă urmând a fi realizată analiza de către instanța de recurs.

Potrivit art. 2.513 C. civ., "Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate".

Așadar, sub imperiul noului C. civ., excepția prescripției extinctive este una de ordine privată, care poate fi invocată doar prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată.

Din interpretarea literală a prevederilor art. 2.513 C. civ. reiese că sunt reglementate două limite ale invocării excepției prescripției, fără însă să se indice situația în care este aplicabilă fiecare limită în parte, astfel încât alegerea este lăsată la aprecierea pârâtului.

În consecință, în această modalitate de redactare a textului, unicul termen imperativ prevăzut de lege sub sancțiunea decăderii pentru invocarea excepției prescripției este primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, acesta fiind ulterior termenului de formulare a întâmpinării.

Interpretarea acestui text de lege în sensul invocat de intimații-reclamanți nu poate fi primită, nefiind oferit niciun argument pertinent pentru înlăturarea posibilității legale acordate pârâtei de a invoca excepția prescripției la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, în condițiile în care art. 2.513 C. civ. conține o formulare clară.

Totodată, instanța de control judiciar are în vedere dispozițiile art. 208 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora sancțiunea decăderii din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, pentru nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ., intervine numai dacă legea nu prevede altfel.

Câtă vreme în cazul invocării excepției prescripției extinctive se aplică regula specială prevăzută de art. 2.513 C. civ., care prevede că aceasta poate fi invocată cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, Înalta Curte reține ca la 7 februarie 2018, pârâta nu era decăzută din dreptul de a invoca această excepție de ordine privată, având în vedere că primul termen de judecată a fost la 15 februarie 2018, acesta fiind momentul limită stabilit în conformitate cu art. 2.513 C. civ.

Înalta Curte precizează că argumentele expuse de către recurenta-pârâtă în susținerea excepției prescripției nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate și nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, întrucât această excepție nu a făcut obiectul analizei instanței de apel, care a constatat că pârâta era decăzută din dreptul de a invoca prescripția. Pe cale de consecință, nu pot fi analizate nici apărările intimaților-reclamanți, astfel cum au fost expuse prin întâmpinare, în sensul că nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

Pentru toate considerentele de mai sus, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reținând că soluția instanței de apel privind decăderea pârâtei din dreptul de a invoca excepția prescripției extinctive a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 2.513 C. civ. sub sancțiunea nulității, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă.

Pe cale de consecință, nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și nici apărările intimaților-reclamanți astfel cum au fost expuse prin întâmpinare, nu mai pot fi analizate, urmând ca, instanța de apel, în raport de soluția pe care o va pronunța cu privire la excepția prescripției, să analizeze toate criticile invocate de părți în cererile de apel și apărările formulate în cauză.

În raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D., PRIN REPREZENTANT E. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 334/A din 6 aprilie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Casează decizia civilă nr. 334/A din 6 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2022.