ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2581/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub număr de dosar x/2020, reclamanta A. S.R.L., societate în faliment, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 278.936,55 RON compusă din:

II. În temeiul dispozițiilor art. 2155 alin. (1) C. civ., a solicitat obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a fierăstrăului cu bandă metalică x, a mașinii de găurit x, livrate conform procesului-verbal de predare primire încheiat în data de 17.04.2018 precum și a aparatului de sudură, livrat conform procesului de predare primire încheiat în data de 05.03.2018.

III. În subsidiar, în măsura în care fierăstrăul cu bandă metalică, mașina de găurit și aparatul de sudură nu se mai află în posesia pârâtei sau nu se află în bună stare de funcțiune, obligarea pârâtei la plata sumei de 9000 euro compusă din: 5000 euro reprezentând contravaloare fierăstrău cu bandă metalică x, 2000 euro reprezentând contravaloare mașina de găurit x 13 și 2000 euro reprezentând contravaloare aparat de sudură.

Prin sentința nr. 871 din 12 octombrie 2021, Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., societate în faliment reprezentată prin lichidator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 29 442,87 RON reprezentând rest rămas neachitat din contravaloarea facturii fiscale seria x/31.08.2017 și 1 945,52 RON reprezentând contravaloarea facturii fiscale seria x/04.09.2017, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare calculată asupra sumelor menționate mai sus, potrivit dispozițiilor art. 3, alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, de la momentul emiterii fiecărei facturi în parte până la momentul stingerii debitului.

A obligat pârâta la restituirea către reclamantă a bunurilor menționate în procesele-verbale de predare-primire încheiate între părți la datele de 17.04.2018 și 05.03.2018, respectiv: un fierăstrău cu bandă metalică x, seria x 350G; o mașină de găurit x; un aparat de sudură x.

A respins restul pretențiilor, ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, solicitând schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii și a cererii de obligare a intimatei la plata sumei de 237266,84 RON, compusă din debit principal 199.474,3 RON reprezentând contravaloarea facturii fiscale FF x din 3.01.2019 și a dobânzii legale aferente, de la data emiterii facturii și până la achitarea integrală a debitului, precum și a admiterii cererii de obligare a pârâtei la plata contravalorii bunurilor mobile indicate în cererea introductivă, în măsura în care acestea nu se mai află în posesia pârâtei sau nu se mai află în stare de funcționare.

Prin încheierea din 3 februarie 2022, Curtea de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale funcționale, invocată din oficiu, și a declinat competența judecării apelului în favoarea secției a II-a Civile a aceleiași instanțe, motivat în esență de faptul că obiectul cauzei reprezintă un litigiu între profesioniști, respectiv o acțiune în răspundere contractuală purtată între două societăți.

Prin decizia nr. 132 din 31 martie 20221 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., societate în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar C., împotriva sentinței nr. 871 din 12 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. S.R.L., și a fost respinsă cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin cererea înregistrată la 10 mai 2022 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 132 din 31 martie 20221 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2020.

A solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în tot a deciziei atacate și, rejudecând, admiterea capătului de cerere privind obligarea intimatei B. S.R.L. la plata sumei de 237.266,84 RON compusă din: 199.474,30 RON debit principal, reprezentând contravaloarea facturii fiscale x din data de 03.01.2019 și a dobânzii legale de la data emiterii facturii fiscale și până la achitarea în integralitate a debitului; admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la achitarea contravalorii bunurilor mobile constând în fierăstrău cu bandă metalică x, a mașinii de găurit x, livrate conform Procesului-verbal de predare primire încheiat în data de 17.04.2018, precum și a aparatului de sudură, livrat conform Procesului de predare primire încheiat în data de 05.03.2018, în măsura în care aceste bunuri nu se mai află în posesia pârâtei sau nu se află în bună stare de funcțiune, respectiv la obligarea contravalorii constând în suma de 9000 euro compusă din: 5000 euro reprezentând contravaloare fierăstrău cu bandă metalică x cu seria x livrat de către recurenta-reclamantă intimatei-pârâte, conform Procesului-verbal de predare primire încheiat în data de 17.04.2018; 2000 euro reprezentând contravaloare mașină de găurit x livrată de către reclamantă pârâtei conform Procesului-verbal de predare primire încheiat în data de 17.04.2018; 2000 euro reprezentând contravaloare aparat de sudură livrat de către reclamantă pârâtei conform Procesului-verbal de predare primire încheiat în data de 05.03.2018.

În argumentarea recursului, după o scurtă prezentare a situației de fapt, subsumat motivului de casare instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține, în esență, că hotărârea pronunțată de către instanța de apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea soluției.

Astfel, în opinia sa, simpla susținere a intimatei B. SRL-D în sensul că nu i-ar fi fost livrate bunurile și că nu ar accepta la plata factura fiscala și preluarea acestor susțineri de către instanța de fond fără a analiza documentele justificative nu constituie o motivare în fapt și în drept.

În măsura în care instanța de fond ar fi avut în vedere înscrisurile depuse de către reclamantă la dosarul cauzei ar fi observat ca recurenta a livrat societății B. S.R.L. la șantierul din Ulmi.

Subliniază că instanța de fond nu a avut în vedere argumentele recurentei și nici înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către aceasta, înscrisuri din care rezultă legătura comercială și raportul juridic dintre cele două societăți, respectiv faptul că A. S.R.L. a livrat bunurile către B. S.R.L. la locația din Ulmi, jud. Dâmbovița, în acest sens fiind emisă factura fiscală "neacceptată la plată sau necomunicată pârâtei".

Subsumat motivului de recurs reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta apreciază că instanța de apel a restrâns în mod nejustificat aplicarea dispozițiilor art. 1240 și art. 1350 C. civ.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea intimatei B. S.R.L. la plata sumei de 237,266,84 RON compusă din: 199.474,30 RON debit principal, reprezentând contravaloarea facturii x din data de 03.01.2019 către B. S.R.L., precum și a dobânzii legale de la data emiterii facturii fiscale și până la achitarea în integralitate a debitului, susține că deține o creanță certă, lichidă și exigibilă în cuantum de 199.474,30 RON, întrucât aceasta rezultă din Factura fiscală nr. x emisă în data de 03.01.2019 și reprezintă contravaloarea anumitor bunuri, pe care le enumeră.

Arată că potrivit facturii fiscale nr. x din data de 03.01.2019 se poate observa că suma de 199.474,30 RON reprezintă contravaloarea unor bunuri vândute de A. S.R.L. către B., respectiv: "un aparat de sudură; o imprimantă x; mobilier pentru containere; 5 containere; închiriere container Ulmi; chirie utilaje folosite șantier; scule organizator".

Consideră că nu reprezintă relevanță juridică comunicarea facturii fiscale sau acceptarea la plată a acesteia, câtă vreme din documentele justificative rezultă că pârâta a beneficiat de serviciile și bunurile livrate de reclamantă.

Un aspect deosebit de important îl reprezintă și faptul că A. S.R.L. a subcontractat cu societatea B. în vederea efectuării unor lucrări pe șantierul Ulmi.

Potrivit facturii fiscale se poate observa ca este menționat ca livrarea se va face pe "șantierul Ulmi", unde au fost de altfel livrate toate bunurile solicitate de B. S.R.L..

Realitatea juridică a raporturilor dintre cele două părți rezultă și din faptul că B. S.R.L. a recunoscut posesia asupra bunurilor mobile, respectiv fierăstrăul cu bandă metalică, mașina de găurit și aparatul de sudură. Recunoașterea a operat odată cu faptul că acesta a susținut că se află în posesia bunurilor la acest moment, cât și din efectul juridic al emiterii facturii fiscale.

Așadar, atât timp cât B. S.R.L. a recunoscut că bunurile mobile se află în posesia sa, recurenta apreciază că este îndreptățită fie la predarea/fie la contravaloarea acestora.

Arată că, în conformitate cu prevederile art. 1270 C. civ., convențiile legale încheiate se impun cu putere de lege între părțile contractante, iar acestea dobândesc drepturi și obligații pe care trebuie să le exercite, respectiv îndeplinească, în baza bunei-credințe pe parcursul desfășurării relațiilor contractuale, conform art. 1170 C. civ., în caz contrar fiind angajată răspunderea contractuală a acestora.

În speță, cu toate că pârâta și-a exprimat în mod valabil consimțământul la încheierea convenției în urma căreia a achiziționat marfa, aceasta înțelege să se sustrage cu rea-credință de la plata contravalorii mărfurilor pe care le-a achiziționat și de care se folosește la acest moment.

Astfel, contrar aspectelor invocate de către intimata-pârâtă, recurenta solicită instanței de recurs să constate faptul că în speță devin incidente dispozițiile art. 1350 C. civ., care reglementează răspunderea civilă contractuală.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității, excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., precum și excepția lipsei calității de reprezentant convențional al recurentei-reclamante.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 19 septembrie 2022 s-a fixat termen la 7 decembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul, în raport de data demarării acestuia, este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru.

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. a depus cererea de recurs la Tribunalul Dâmbovița, astfel cum atestă data și mențiunile înscrise pe plicul în care a fost expediat memoriul de recurs, aflat la dosarul de recurs, dar și mențiunea din antetul memoriului de recurs, adresat expres Tribunalului Dâmbovița, deși instanța care a pronunțat decizia atacată este Curtea de Apel Ploiești.

Conform dispozițiilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ.: "recursul și, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității".

Pe de altă parte, potrivit art. 136 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii: "căile de atac depuse la o altă instanță decât cea a cărei hotărâre se atacă primesc dată certă și se înaintează pe cale administrativă instanței care a pronunțat hotărârea atacată".

În aplicarea acestor din urmă prevederi, Tribunalul Dâmbovița a înaintat recursul Curții de Apel Ploiești.

Norma regulamentară mai sus evocată nu are aptitudinea de a înlătura de la aplicare sancțiunea nulității instituită de art. 490 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât este edictată doar pentru a asigura înregistrarea circuitelor dosarelor, în evidențele instanțelor, rolul normei în discuție fiind, deci, unul exclusiv administrativ.

Potrivit art. 176 pct. 6 din C. proc. civ., nulitatea este necondiționată în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la alte cerințe legale extrinseci actului de procedură.

Cum cerința depunerii recursului la instanța care a pronunțat hotărârea atacată este una extrinsecă actului de procedură constând în cererea de recurs, rezultă că sancțiunea nulității prevăzută de art. 490 alin. (1) C. proc. civ. intervine necondiționat de existența unei vătămări.

Așadar, întrucât calea de atac nu a fost depusă la instanța a cărei hotărâre se atacă, Înalta Curte de Casație și Justiție, dând eficiență textelor de lege evocate mai sus, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. împotriva deciziei nr. 132 din 31 martie 20221 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. împotriva deciziei nr. 132 din 31 martie 20221 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2022.