ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2546/2022

Ședința publică din data de 6 decembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864.

La data de 14.08.2009 reclamanta a completat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 735.924,72 RON, din care 454.909 RON reprezintă debite derivate din facturi curente calculate până la data de 31.05.2009, iar suma de 218.015,72 RON reprezintă penalități de întârziere calculate la factura de preț achitată cu întârziere, dar și la plata sumei de 1.556.822 RON, echivalent a 530.000 USD, reprezentând daune-interese.

Pe calea unei cereri de micșorare a câtimii obiectului cererii, înregistrată la data de 16.09.2009, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 724.746,76 RON cu titlu de debit, cuprinzând atât facturi curente în valoare de 367.046,57 RON, cât și facturi de penalități în valoare de 357.700,19 RON, nivelul sumei pretinse cu titlu de daune-interese nefiind modificat.

La data de 08.02.2010, reclamanta a precizat că înțelege să majoreze cuantumul debitelor pretinse de la suma de 724.746,76 RON la 970.333.82 RON.

La data de 09.11.2009, pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția de neexecutare a obligațiilor asumate de reclamantă la art. 3 și art. 18 pct. 1 din contract, dar și o cerere reconvențională, prin care a solicitat, în ipoteza admiterii cererii principale, ca reclamanta să fie obligată la plata sumei care reprezintă investiția realizată până la data rezilierii contractului, dar și la plata daunelor-interese pentru acoperirea prejudiciului material determinat de suportarea tuturor cheltuielilor efectuate prealabil construcției, respectiv studii de fezabilitate, obținerea de avize și autorizații, proiecte, studii de specialitate, întocmire proiecte de arhitectură, devize, altele decât cele care au făcut obiectul recunoașterii prin procesul-verbal de recepție întocmit cu reclamanta; de asemenea, a solicitat stabilirea unui drept de retenție asupra imobilului până la plata contravalorii bunurilor încorporate acestuia, care i-au sporit valoarea.

Prin sentința civilă nr. 9973 din 09.07.2012, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, s-au respins, ca neîntemeiate, cererea principală și cererea reconvențională, s-a stabilit onorariul definitiv de expert în cuantum de 6.000 RON, a fost dată în debit fiecare parte cu câte 3.000 RON și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 55.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 193 din 20.05.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2009, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, s-a admis apelul declarat de pârâtă și a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 138.954 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, compuse din 22.797,20 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, 5.000 RON onorariu expert și 111.156,86 RON onorariu avocat.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Prin decizia civilă nr. 1954 din 30.05.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, s-a admis recursul declarat de reclamanta R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat București, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 1032 din 5 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-au admis apelurile formulate de reclamantă și pârâtă, a fost schimbată în tot sentința atacată în sensul că s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și s-a dispus rezilierea contractului de asociere în participațiune nr. x din 14.10.2003.

S-a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere privind evacuarea pârâtei A. din imobilul obiect al contractului de asociere și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.516.020,8 RON, cu titlu de daune materiale aferente rezilierii contractului menționat.

S-a admis, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâtă și a fost obligată reclamanta la plata sumei de 2.181.084,74 RON, cu titlu de daune materiale aferente rezilierii contractului de asociere în participațiune.

S-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea pârâtei de acordare a unui drept de retenție.

S-a respins, ca neîntemeiată, apărarea de fond formulată de pârâtă cu privire la constatarea nulității absolute a clauzelor stipulate la art. 11, 13, 14 și 15 din contractul de asociere în participațiune indicat.

S-a admis cererea experților contabili, respectiv fiscal, de majorare, respectiv stabilire onorariu de expert pentru expertiza efectuată în faza procesuală a apelului, după casare și, în consecință, au fost obligate părțile cauzei, în cote egale, la suportarea acestui onorariu, după cum urmează:

- reclamanta R.A.A.P.P.S. la plata către expertul contabil C. a sumei de 9.000 RON și la plata către expertul fiscal D. a sumei de 1.500 RON.

- pârâta-reclamantă A. la plata către expertul fiscal D. a sumei de 10.500 RON.

S-au admis cererile ambelor părți având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată, după cum urmează:

- a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 107.977,77 RON, constând în taxa de timbru aferentă fazelor procesuale fond, apel și recurs proporțional pretențiilor admise.

-a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumelor de 20.965,6 RON taxă timbru achitată, aferentă cererii reconvenționale formulate în primă instanță, proporțional pretențiilor admise, precum și de 25.000 RON cheltuieli de judecată reprezentate de onorariul de apărător achitat în primă instanță, astfel cum a fost redus.

S-au compensat cheltuielile de judecată astfel stabilite, cu consecința obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 62.012,17 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

De asemenea, pârâta-reclamantă A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1032 din 5 august 2020 și a încheierii din 27 ianuarie 2021.

Prin decizia 2257 din 2 noiembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, s-au admis recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 1032 din 5 august 2020, a fost casată, în parte, hotărârea și s-a dispus trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelurilor declarate, aceleiași instanțe.

Au fost menținute dispozițiile deciziei privind admiterea cererilor experților contabil, respectiv fiscal, de majorare, respectiv stabilire onorariu de expert pentru expertiza efectuată în faza procesuală a apelului, după casare și de obligare a părților cauzei, în cote egale, la suportarea acestui onorariu.

S-a respins recursul declarat de pârâta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 27 ianuarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, în dosarul nr. x/2009, ca nefondat.

Prin încheierea de ședință din data de 17.06.2022, instanța de apel a pus în vedere părților să indice "ce reprezintă fiecare pretenție, la ce dată a luat naștere, în ce factură este cuprinsă pretenția", pentru a observa care sunt susținerile referitoare la momentul nașterii pretențiilor, respectiv ce reprezintă aceste sume.

La 10.08.2022 reclamanta a depus precizări.

Prin încheierea din 23.09.2022 instanța de apel a constatat că apelanta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile impuse în sarcina în sensul de a preciza clar, detaliat și concret, pretențiile formulate, motiv pentru care a dispus suspendarea judecății apelurilor în temeiul art. 155

1

C. proc. civ. de la 1865.

Potrivit recurentei încheierea atacată este nelegală întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 155

1

C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, obligația stabilită în sarcina recurentei privind prezentarea obiectului cererii de chemare în judecată, prin identificarea pentru fiecare pretenție a datei la care a luat naștere precum și factura în care este cuprinsă este contrară considerentelor obligatorii ale deciziei nr. 2257 din 02.11.2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Mai arată recurenta că instanța de recurs nu a reținut că lipsa precizărilor suplimentare ar fi condus la depășirea obiectului judecății și a stabilit în sarcina instanței de apel să facă o analiză detaliată a cererii de chemare în judecată și a precizărilor formulate pe parcursul desfășurării procesului dublată de evaluarea probatoriului administrat.

În aprecierea recurentei, pretinsa neîndeplinire a obligației stabilite în sarcina acesteia privind identificarea pentru fiecare pretenție a datei la care a luat naștere precum și factura în care este cuprinsă, nu era în măsură să împiedice desfășurarea normală a judecății întrucât instanța de apel trebuia să analizeze pretențiile solicitate potrivit îndrumărilor instanței de recurs.

Recurenta susține că nu există o neîndeplinire a obligației stabile de instanță și nici culpa acesteia, întrucât la 10.08.2022 s-a conformat și a depus precizările solicitate învederând că pretențiile sunt în cuantum de 8.386.236,63 RON, din care debitul principal de 2.163.368,34 RON inclusiv TVA iar penalitățile sunt în cuantum de 6.222.868,29 RON, cuantum reținut și de instanța de recurs.

Mai mult, pârâta A. S.R.L. a depus precizări în data de 11.08.2022 prin care a învederat aceleași aspecte pe care le-a menționat și recurenta prin precizările depuse. Deși instanța de apel a reținut că pârâta și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa în ceea ce o privește pe reclamantă a reținut că nu s-a conformat.

Totodată, mai arată recurenta că încheierea recurată este nelegală întrucât instanța de apel a suspendat întreaga cauză deși a reținut că pârâta și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa.

În continuare, recurenta susține că încheierea de suspendare a soluționării apelurilor este nelegală, întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 31 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, cererea de recuzare fiind formulată înainte de reținerea cauzei în pronunțare pe suspendare iar, în timpul soluționării acesteia, nu se mai poate face niciun act de procedură, sub sancțiunea nulității.

Se mai arată că încheierea recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialității, instanța nu a pus în discuție decât problema insuficienței lămuririlor recurentei fără a face referire la condițiile pentru aplicarea sancțiunii prevăzute la art. art. 155

1

C. proc. civ. de la 1865.

Cauza a fost înregistrată la 10 noiembrie 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub același număr.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, urmează a admite recursul formulat pentru următoarele considerente:

Analizând recursul formulat, se reține că în susținerea căii extraordinare de atac recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. de la 1865, însă prin motivele de recurs a relevat critici privind încălcarea dispozițiilor art. 155

1

, astfel că recursul va fi analizat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din același cod.

Acest motiv de recurs este incident atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură sau principii ale procesului civil a căror încălcare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 155

1

C. proc. civ. de la 1865 "când constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina părții reclamante, prin neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecății, instanța poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligații nu au fost respectate".

Dispozițiile art. 155

1

C. proc. civ. de la 1865 reglementează un caz particular de suspendare legală facultativă a judecății, pentru situația în care desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina părții reclamante. Așadar, instituirea condiției privitoare la culpa reclamantului conferă suspendării, reglementate de art. 155

1

C. proc. civ. de la 1865, natura unei veritabile sancțiuni procedurale.

Prin urmare, pentru ca instanța să poată dispune o asemenea măsură, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: instanța să stabilească în sarcina reclamantului, potrivit legii, obligații referitoare la cauza dedusă judecății și să îl înștiințeze în legătură cu acestea; reclamantul să nu îndeplinească obligațiile stabilite de instanță, neîndeplinirea obligațiilor să aibă ca efect împiedicarea desfășurării normale a procesului; reclamantul să fie în culpă pentru neîndeplinirea acestor obligații.

Verificând încheierea recurată se constată că instanța de apel a reținut că desfășurarea normală a procesului este împiedicată întrucât reclamanta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat nu a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa de a preciza clar, detaliat și concret, pretențiile formulate, fiind aplicată sancțiunea prevăzută la dispozițiilor art. 155

1

C. proc. civ. de la 1865.

A mai reținut instanța de apel că aceste precizări solicitate apelantei sunt necesare și din perspectiva dispozițiilor instanței de casare, care a statuat că trebuie clarificat obiectul judecății pentru a fi analizate apărările părții adverse privind depășirea cadrului procesual, respectiv prescrierea pretențiilor.

Analizând condițiile suspendării în temeiul art. 155

1

C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte constată că obligația stabilită în sarcina apelantei privind precizarea obiectului judecății nu era necesară pentru desfășurarea normală a procesului, întrucât pretențiile erau clare, fiind individualizate în precizările aflate la dosar și rezultând din facturile depuse în cauză.

De asemenea, este de menționat că prin decizia de casare s-a stabilit în sarcina instanței de apel să determine valoarea pretențiilor solicitate de către reclamantă printr-o analiză detaliată a cererii de chemare în judecată, precum și a precizărilor formulate de reclamantă pe parcursul desfășurării procesului, dublată de evaluarea probatoriului administrat, cu privire specială asupra raportului de expertiză financiar contabilă, în vederea stabilirii depline a tuturor împrejurărilor de fapt necesare pentru identificarea în concret a cuantumului sumei reprezentând debit principal contractual pretins, dar și măsura în care acesta este dovedit, ținând seama și de apărările pârâtei.

Totodată, s-a stabilit că pentru clarificarea raționamentului judiciar, este necesar ca, în rejudecare, instanța de apel să stabilească, în privința tuturor sumelor aferente asocierii în participațiune, care alcătuiesc debitul principal, dacă acestea intră în sfera de aplicare a TVA, cu valorificarea probatoriului administrat, eventual suplimentarea acestuia, dacă instanța de apel va aprecia necesar.

Prin urmare, în temeiul art. 315 C. proc. civ. de la 1865 instanța de casare a îndrumat instanța de apel să determine valoarea pretențiilor solicitate de către reclamantă în temeiul cererilor formulate și a probelor administrate în cauză și nu să solicite părților clarificări privind obiectul dosarului, care a fost stabilit de prima instanță.

Înalta Curte constată că nici condiția privind împiedicarea desfășurării normale a procesului prin neîndeplinirea obligației de a preciza în mod clar pretențiile nu este îndeplinită.

În cauză, se reține că instanța de apel avea obligația de a analiza cererile formulate de reclamantă și probele administrate în cauză și să stabilească dacă pretențiile solicitate de reclamantă depășesc limitele învestirii instanței și dacă sunt întemeiate potrivit îndrumărilor instanței de recurs și nu să solicite lămuriri privind obiectul judecății.

Mai mult, în apel, după casare, respectiv la 10 august 2022, reclamanta a depus precizări prin care a menționat că pretențiile sunt în cuantum de 8.386.236,63 RON, din care debitul principal de 2.163.368,34 RON inclusiv TVA iar penalitățile sunt în cuantum de 6.222.868,29 RON, cuantum reținut și de instanța de recurs.

În consecință, în încheierea recurată, în mod greșit instanța de apel a reținut că este împiedicată desfășurarea normală a procesului prin neîndeplinirea obligației de a preciza în mod clar pretențiile și a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 155

1

C. proc. civ. de la 1865, întrucât avea toate datele pentru a analiza dacă pretențiile solicitate de reclamantă depășesc limitele învestirii instanței și daca sunt întemeiate potrivit îndrumărilor obligatorii date de instanța de recurs.

În egală măsură, nici culpa reclamantei nu poate fi reținută la împiedicarea desfășurării normale a procesului întrucât, pe de o parte, aceasta a formulat precizări prin care a menționat în mod clar pretențiile iar, pe de altă parte, instanța de apel avea toate datele necesare pentru continua judecata procesului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că măsura suspendării judecării apelului este excesivă în condițiile în care desfășurarea normală a procesului nu a fost împiedicată din vina reclamantei, nefiind astfel îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de dispozițiile art. 155

1

C. proc. civ. de la 1865.

Criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 nu sunt fondate, întrucât pe parcursul soluționării cererii de recuzare nu s-a efectuat niciun act de procedură în cauză.

Cererea de recuzare a fost înregistrată ulterior rămânerii în pronunțare de către instanța de apel asupra incidentului suspendării judecății apelului, astfel cum rezultă din încheierea recurată, iar până la data de 30.09.2022, când a fost soluționată cererea de recuzare, nu s-a efectuat niciun act de procedură în dosarul de apel.

Nici criticile privind nerespectarea principiului contradictorialității procesului civil întrucât instanța de apel nu a pus în discuția părților aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 155

1

C. proc. civ. de la 1865, nu sunt fondate.

Verificând încheierea recurată, Înalta Curte constată după lămuririle solicitate de instanța de apel privind motivele pentru care reclamanta nu și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa, instanța de judecată a pus în discuția părților incidența dispozițiilor privind suspendarea apelului.

Prin urmare, părțile si-au expus în contradictoriu apărările privind incidența sancțiunii suspendării apelului, neputându-se reține o încălcare a principiului contradictorialității procesului civil.

Așadar, constatându-se încălcarea normelor de procedură prevăzute la art. 155

1

C. proc. civ. de la 1865 cu consecința nulității încheierii recurate potrivit art. 105 alin. (2) din același cod.

Instanța de recurs, în temeiul art. 312 alin. (1) și (2) și art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, va admite recursul declarat de reclamanta R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat București împotriva încheierii din 23 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, în dosarul nr. x/2009, pe care o va casa și va trimite cauza aceleiași instanțe, pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat București împotriva încheierii din 23 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, în dosarul nr. x/2009, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru continuarea judecății.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 decembrie 2022.