ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2390/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În temeiul art. 638 alin. (2) C. proc. civ., s-a solicitat suspendarea executării titlurilor, până la soluționarea prezentului dosar. Totodată, în baza art. 719 alin. (7) C. proc. civ. s-a solicitat suspendarea provizorie a executării, până la soluționarea cererii de suspendare.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și următoarele, art. 223, art. 638 C. proc. civ.

Pârâta A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, în principal, ca inadmisibilă a cererii având ca obiect anularea facturilor identificate în petitul acțiunii și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile legale incidente în materie, potrivit cărora facturile fiscale a căror anulare a fost solicitată nu îndeplinesc condițiile pentru existența unui act juridic.

De asemenea, s-a arătat că instanța de apel a interpretat în mod greșit jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, deciziile invocate cu nr. 1017/2009 și 3144/2013 raportându-se la o legislație care în prezent nu mai este în vigoare (Codul Comercial) și prezentând situații diferite față de cea din prezenta cauză, unde părțile aveau la dispoziție alte căi deschise de legislație pentru valorificarea drepturilor reclamate. Recurentul a subliniat că nu există nicio dispoziție legală expresă care să susțină punctul de vedere potrivit căruia o factură fiscală nu poate să fie un act juridic unilateral, iar în condițiile actuale de fapt și de drept menținerea acestei jurisprudențe poate doar să prejudicieze justițiabilii de bună-credință.

În opinia recurentului, facturile ce formează obiectul litigiului, pe lângă faptul că reprezintă un document justificativ, îndeplinesc cerințele prevăzute la art. 1179 C. civ. pentru existența și valabilitatea unui act juridic, fapt ce nu trebuie ignorat ab initio, doar pentru că îmbracă forma unui act care, în mod tradițional, a fost considerat că nu ar fi un act juridic.

Facturile contestate reprezintă un act juridic, atât în sensul de negotium iuris cât și instrumentum, fiind manifestarea de voință, concretizată într-un act material, făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Recurentul-reclamant apreciază că instanța de apel a reținut în mod greșit aplicabilitatea dispozițiilor incidente în materie la situația din cauză, având în vedere că au fost expuse particularitățile situației care fac imposibilă existența unei alte căi pentru anularea unor acte, ce au fost emise în afara cadrului legal.

În acest sens, recurentul a arătat că Asociația de Dezvoltare Intercomunitară "Sistemul Integrat de Gestionare a Deseurilor - Județul Hunedoara", în numele și pe seama UAT-urilor membre, a organizat procedura de licitație pentru delegarea gestiunii serviciului de salubrizare în zona de colectare 2 Hațeg, președintele Asociației semnând contractul de delgare pentru serviciul de salubrizare prestat în Zona 2.

Având în vedere că acel contract a fost încheiat pe seama mai multor UAT-uri și nu direct între Orașul Hațeg și pârâtă, precum și că în cuprisul lui nu exista nicio prevedere pentru emiterea unor facturi direct în sarcina UAT-ului, pentru utilizatorii fără contract, acestea fiind astfel emise în afara unui contract care să le reglementeze, reclamantul nu avea la dispoziție un alt act a cărui anulare să o solicite, așa cum a constatat Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2020.

Prin urmare, recurentul-reclamant a învederat că singura modalitate de desființare a titlurilor executorii, având în vedere că toate criticile sale în acest sens nu au fost analizate pe calea contestației la executare, raportat la modificările intervenite în art. 713 alin. (2) C. proc. civ., a fost să depună acțiunea pendinte.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității și apărărilor invocate de intimata-pârâtă A. S.R.L.

Cauza a fost înregistrată la 6 iulie 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 16 septembrie 2022, s-a fixat termen de judecată la 15 noiembrie 2022.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității prezentei căi extraordinare de atac, invocată de intimata-pârâtă, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură civilă sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865, ipoteză în care se încadrează și motivarea necorespunzătoare a căii extraordinare de atac.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Nemulțumirea părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat conține în mare parte o o reluare a criticilor din calea de atac devolutivă, motivul de casare invocat de reclamant fiind întemeiat doar formal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care, prin decizia atacată, ar fi fost încălcate normele de drept material incidente în cauză.

Instanța de prim control judiciar, confirmând sentința primei instanțe, a reținut ca argument în respingerea apelului reclamantului faptul că, raportat la natura facturii, așa cum este aceasta precizată în Legea nr. 82/1991 și în legislația fiscală, în general, precum și în art. 1179 C. civ., în mod judicios a stabilit prima instanță că nu se poate cere pe calea acțiunii în justiție constatarea nulității absolute a facturilor ce formează obiectul litigiului, pentru neîndeplinirea condițiilor de validitate ale actului juridic, eventualele deficiențe privind conținutul facturii putând fi invocate ca apărări vizând forța probantă a acesteia pentru pretențiile înscrise în document de emitentul său.

Astfel, reiterarea prin recurs a situației de fapt invocate prin acțiune și a criticilor din apel privind natura juridică a facturilor fiscale a căror anulare a fost solicitată în litigiul pendinte, interpretarea greșită a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, reluarea teoriei actului juridic, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu sunt relevate criticile de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, prin evocarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din același cod, de strictă interpretare.

Mai mult, criticile invocate nu reprezintă altceva decât trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum și o simplă reiterare a aspectelor de fond supuse judecății, fără corespondent în considerentele hotărârii atacate, în sensul evidențierii regulilor de drept încălcate sau aplicate greșit.

Cu toate că recurentul tinde să demonstreze încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 1179 C. civ., susținerile acestuia reprezintă, în realitate, reiterarea argumentelor formulate în apel, potrivit cărora facturile ce formează obiectul litigiului, pe lângă faptul că reprezintă un document justificativ, îndeplinesc cerințele prevăzute la art. 1179 C. civ. pentru existența și valabilitatea unui act juridic, facturile contestate reprezentând un act juridic, atât în sensul de negotium iuris cât și instrumentum, fiind manifestarea de voință, concretizată într-un act material, făcută cu intenția de a produce efecte juridice.

Recurentul nu demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele instanței în fundamentarea acesteia.

Soluția pronunțată de către prima instanță și confirmată de către instanța de apel a vizat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, însă, în recurs, recurentul-reclamant nu formulează critici din pespectiva inadmisibilității acțiunii, respectiv nu dezvoltă critici privind modul concret în care, prin decizia atacată, instanța de apel ar fi încălcat normele de drept material în soluționarea cauzei, în limitele în care a soluționat cauza prima instanță, pe excepție.

Prin urmare, simpla reluare a situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de fond și nu a hotărârii pronunțate în apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al pârâtei.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și nu reiterarea susținerilor de la judecata din instanța de prim control judiciar devolutiv.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, sunt întemeiate apărările formulate de intimata-pârâtă A. S.R.L. prin întâmpinare, privind nulitatea recursului

Înalta Curte constată că recurentul nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul Orașul Hațeg prin Primar împotriva deciziei nr. 154/2022 din 5 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul Orașul Hațeg prin Primar împotriva deciziei nr. 154/2022 din 5 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2022.