ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2371/2022

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la 16 februarie 2015 sub nr. x/2015, mai mulți reclamanți au chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând instanței să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale indicate la pct. 1.1.-1.4. (clauze ce se regăsesc în contractele reclamanților indicate în Anexa II), cu consecința că nu produc efecte asupra reclamanților: clauza numărul 5 teza a II-a din contractele de credit al reclamanților, care prevede că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referință/administrată afișată la sediile A. si orice altă clauză care permite Băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor; clauzele din contractele reclamanților care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea inițială a creditului; clauzele din contractele reclamanților care prevăd perceperea-unui comision de administrare/gestiune calculat al valoarea inițială a creditului; clauzele care prevăd că modalitatea de calcul utilizată pentru determinarea dobânzii aferente creditului acordat se raportează la o perioadă de 360 zile.

Totodată, ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor menționate, se solicită să se constate nulitatea absolută a acestor clauze. Se pretinde modificarea contractelor de credit prin înlocuirea sau eliminarea clauzelor arătate, prin înlocuirea clauzei relative la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă stabilită în contractele de credit încheiate între reclamanți și bancă plus indicele Euribor, eliminarea clauzelor referitoare la comisionul de acordare, comisionul de gestiune/administrare si comisionul de rambursare anticipată, precum și emiterea unor noi grafice de rambursare, conform cu noua formă a contractelor de credit bancar, sub sancțiunea de penalități în cuantum de 1000 RON/zi de întârziere până la executarea acestor obligații.

De asemenea, se solicită obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de dobândă sau comisioane, în temeiul clauzelor arătate cu privire la care a fost solicitată constatarea nulității absolute, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor, cu dobânda legală aferentă și cheltuieli de judecată corespunzătoare.

In drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 78 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), Legea nr. 190/1999, art. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, precum și pe celelalte prevederi invocate în cuprinsul acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 16996 din 27 noiembrie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței materiale cu privire la reclamanții B., C., D., E., F., G., H., I., a disjuns cererile formulate de acești reclamanți respectiv B., C.[ D., E., F., G., H., I., conform art. 99 alin. (1) C. proc. civ. și adeclinat competența de soluționare a acestor cereri în favoarea Tribunalului București, secția a Vi-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la martie 2016 sub nr. x/2016.

Prin încheierea de ședință din 12 mai 2016, Tribunalului București, secția a VI-a civilă a disjuns cererile formulate de reclamanții B., C., D., E., F., G., H. și I. si a dispus formarea de dosare separate pentru fiecare dintre aceștia pentru termenul din 15 septembrie 2016 ora 8:30 cu citarea părților. |

La data de 9 septembrie 2016, reclamantul a depus precizări prin care a arătat că suma totală de recuperat este de 54.228,10 Euro, echivalentul a 195.773,25 RON.

In urma disjungerii s-a format dosarul de față nr. x/2016, având calitate de reclamant D. si de pârâtă S.C. A. S.A., iar prin sentința civilă nr. 7/2017 din 18 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 921/2017 din 16 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Tribunalului București, secția a VI-a civilă a fost respinsă cererea formulată de reclamantul D. în contradictoriu cu pârâta A. S.A..

A fost obligat reclamantul la plata sumei de 6430 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat în favoarea pârâtei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul D..

Prin decizia civilă nr. 2096 din 28 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul reclamantului D. împotriva sentinței civile nr. 921/2017 din 16 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 5 alin. (2) teza finală a contractului.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumelor încasate în baza clauzei declarate abuzive și a dobânzii legale aferente acestora, de la data încasării, la data plății efective.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, fiind admisă în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimată și a fost obligat apelantul la plata sumei de 1000 RON, cu acest titlu.

Împotriva acestei decizii, reclamantul D. și pârâta A. S.A. au declarat recurs.

Prin decizia nr. 441 din 23 februarie 2021, înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile declarate de reclamantul D. și de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2096 din 28 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. S.A. a declarat recurs solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și, în rejudecarea apelurilor instanța să ia act de înțelegerea părților pentru viitor în privința dobânzii, precum și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat și taxe judiciare de timbru.

În argumentarea memoriului de recurs se susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, încălcând astfel dispozițiile art. 50l alin. (1) și (3) C. proc. civ., dar și principiul disponibilității - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același Cod.

In acest context, recurenta arată că din punctul său de vedere, este indubitabil că decizia de casare a avut în vedere strict aplicarea directă, de către judecătorul din apel, a dezlegărilor CJUE din cauza Oros c-269/19, respectiv stabilirea de către instanța de apel a cadrului negocierilor ce urmează a fi purtate de părți.

In acest sens, decizia de casare stabilește liniile directoare trasate instanței de apel în rejudecarea după casare, respectiv: respectarea principiului disponibilității și stabilirea de către instanță a cadrului negocierilor.

Astfel, instanța de apel a somat însă părțile să negocieze, punându-i în vedere pârâtei să precizeze în scris motivul pentru care nu s-a acceptat oferta părții adverse și a conchis că recurenta a fost de rea-credință în purtarea acestor negocieri, motiv pentru care a decis sancționarea sa, în sensul obligării la restituirea tuturor sumelor achitate cu titlu de dobândă variabilă, împreună cu dobânda legală penalizatoare.

Totodată, se susține că nici una dintre instanțe nu au fost niciodată învestite de reclamant cu cercetarea pretinsei relei-credințe a pârâtei, în purtarea negocierilor din apelul după casare și nici cu aplicarea de sancțiuni pecuniare aplicate acesteia pentru respectiva pretinsă rea-credință în negocieri.

Prin urmare, acțiunea în clauze abuzive are natura juridică a unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, aspect clarificat de CCR în Decizia nr. 1535/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 25 ianuarie 2010, așa încât, potrivit dreptului intern și cu respectarea principiului echivalenței, cel vinovat de producerea prejudiciului are obligația de a-1 acoperi integral, dar nu i se aplică sancțiuni/pedepse pecuniare cum a înțeles să facă instanța de apel ex officio, fără solicitarea reclamantului și fără acordul acestuia.

Astfel, pe parcursul procesului, instanța poate pune în vedere părților diverse obligații, însă acestea au strict natură procedurală, pentru asigurarea celerității soluționării pe fond a cauzei, sancțiunile ce se impun în cazul nerespectării lor fiind după caz amenzi judiciare/suspendarea judecării cauzei pentru neîndeplinirea obligațiilor.

Așadar, C. proc. civ. nu cunoaște instituția sancționării pe fondul cauzei a unei părți care nu și-ar fi îndeplinit/ar fi îndeplinit defectuos o obligație procesuală stabilită de instanță în sarcina sa.

In acest sens, se arată că instanța de apel deși i-a pus în vedere pârâtei o obligație procesuală, aceea de a preciza în scris motivul pentru care a refuzat ultima ofertă a consumatorului de stingere amiabilă a prezentei cauze, a decis că nu s-a respectat această obligație procesuală apreciind că pretinsa sa incorectitudine în negociere trebuie sancționată prin lăsarea contractului fără obiect, atât pentru trecut, cât și pentru viitor.

Intr-o altă critică, se susține că instanța de apel a încălcat dezlegările CJUE din cauza Oros C-269/19, principiul pacta sunt servanda, dar și efectele nulității absolute din dreptul intern, ca expresie a principiului echivalenței - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

In acest sens, se susține că decizia atacată încalcă dezlegările CJUE din cauza Oros și din toate celelalte cauze referitoare la interpretarea Directivei 93/13, în sensul că dispune continuarea contractului după eliminarea clauzei abuzive, deși acesta nu mai poate continua nici din punct de vedere juridic și nici din punct de vedere economic.

Se arată, în privința clauzei privind dobânda, că aceasta are caracter de clauză esențială a contractului de credit, de parte a prețului contractului de credit, context în care se susține că atât vechiul cât și noul C. civ. au stabilit că anularea unei clauze esențiale a contractului duce la nulitatea totală a acestuia, iar nu la nulitatea parțială, cum greșit a reținut instanța de apel care a dispus continuarea contractului.

Așadar, în condițiile în care în dreptul intern un contract căruia i se anulează obiectul principal este nul în întregime, iar nu doar parțial, el nemaiputand continua în viitor, același lucru se întâmplă și în cazul anulării întemeiate pe încălcarea Dreptului Uniunii și, tocmai de aceea CJUE subliniază că eliminarea clauzei abuzive se va face numai în măsura în care contractul mai poate continua după această eliminare.

Astfel, instanța de apel a luat act de nulitatea clauzei esențiale privind dobânda, a refuzat să trimită prin dispozitiv părțile la negociere, trasându-le cadrul negocierilor și, în loc să constate imposibilitatea derulării în viitor a contractului în absența dobânzii, a aplicat efectele nulității parțiale (continuarea contractului) contractului lovit de nulitate absolută integrală, deși poziția neechivocă a consumatorului a fost în sensul continuării contractului.

Față de situația concretă a contractului în care dobânda variabilă este definitiv anulată, instanța nu poate impune părților o dobândă fixă, egală cu dobânda inițială, pentru că există autoritate de lucru judecat în acest sens, contractul trebuie să continue, neexistând acordul consumatorului pentru încetare, recurenta apreciind că singura posibilitate legală de continuare a contractului este înlocuirea dobânzii contractuale abuzive cu dobânda agreată în cadrul negocierilor, instanța de apel reținând greșit că nu ar fi existat un acord asupra acesteia.

In acest sens, se arata că deși consumatorul s-a exprimat în sensul că acceptă formula de dobândă propusă de A. pentru viitor, respectiv 3,5% fixă în primii 5 ani apoi variabilă după formula Euribor la 6 luni +3 p.p., singurul aspect asupra căruia părțile nu au ajuns la un consens fiind suma totală de restituit și dobânda aplicabilă pentru trecut în funcție de care să se calculeze această sumă de restituit.

In acest context, se susține că instanța de apel a conchis nelegal în sensul dezacordului consumatorului privind modificarea dobânzii, încălcând astfel principiul, potrivit căruia, adus interpretandus estpotius ut vaieat quam utpereat, sens în care se reține că acordul consumatorului a fost condiționat de sumele supuse restituirii, asupra cărora părțile nu au convenit pentru a se stinge în întregime litigiul.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea, depusă la 18 mai 2022, intimatul-reclamant D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 21 iulie 2022, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 29 septembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei nr. 176/A din 1 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă și a acordat termen la data de 10 noiembrie 2022, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere atunci când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, încălcând astfel dispozițiile art. 50l alin. (1) și (3) C. proc. civ., având în vedere că decizia de casare stabilește liniile directoare trasate, instanței de apel în rejudecarea după casare, respectiv: respectarea principiului disponibilității și stabilirea de către instanță a cadrului negocierilor.

În acest context, se reține că într-adevăr instanța de apel a încălcat obligațiile stabilite în sarcina sa prin decizia de casare, respectiv nu a stabilit ea însăși cadrul negocierilor, ci a pus în vedere părților să negocieze și a constatat eșuarea negocierilor în cadrul stabilit de părțile înseși; a încălcat principiul disponibilității, dar și considerentele deciziei de îndrumare care o obligau la respectarea acestuia, obligând pârâta la restituirea întregii dobânzi variabile împreună cu dobânda legală penalizatoare aferentă, cu motivarea că eșuarea negocierii nu poate produce efecte în favoarea Băncii și în contra consumatorului, ci dimpotrivă în pofida faptului că reclamantul nu solicitase restituirea întregii dobânzi contractuale, el însuși propunând o altă formulă de calcul (Euribor plus marja zero) ce fusese definitiv respinsă prin decizia de casare.

Din această perspectivă, se reține că instanța de apel, deși i-a pus în vedere pârâtei o obligație procesuală, aceea de a preciza în scris motivul pentru care a refuzat ultima ofertă a consumatorului de stingere amiabilă a prezentei cauze, aceasta a constatat că nu s-a respectat această obligație procesuală apreciind în acest sens, că incorectitudine în negociere trebuie sancționată prin lăsarea contractului fără obiect, atât pentru trecut, cât și pentru viitor.

Într-o altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a încălcat dezlegările CJUE din cauza Oros C-269/19, principiul pacta sunt servanda, dar și efectele nulității absolute din dreptul intern, ca expresie a principiului echivalenței.

În acest sens, se susține că instanța de apel, deși avea obligația aplicării dezlegărilor CJUE din cauza Oros, aceasta le-a încălcat, cu referire la faptul că a lăsat contractul de credit complet fără dobândă, atât pentru trecut, cât și pentru viitor stabilind, contrar voinței părților, o dobândă zero pe toată durata de creditare, motivat de reaua-credință a pârâtei în negociere.

În acest context, se constată că instanța de apel a dispus continuarea contractului după eliminarea clauzei abuzive, deși acesta nu mai poate continua din punct de vedere juridic și economic, întrucât în privința clauzei ce viza dobânda, aceasta are caracter de clauză esențială a contractului de credit, de parte a prețului contractului de credit, sens în care anularea unei clauze esențiale a contractului duce la nulitatea totală a acestuia, iar nu la nulitatea parțială, cum greșit a reținut instanța de apel care a dispus continuarea contractului.

Prin urmare, stabilirea unei dobânzi fixe, indiferent de cuantumul acesteia contrazice înțelegerea contractuală și determină o modificare a contractului, care prevede o dobândă variabilă, fiind respinsă definitiv prin decizia de casare. Soluția din apel care stabilește dobânda zero și pentru trecut și pentru viitor încalcă și dreptul intern și convenția părților.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a respectat îndrumările deciziei de casare, care stabilește instanței de apel în rejudecarea după casare, respectarea principiului disponibilității și stabilirea de către instanță a cadrului negocierilor dintre părți referitoare la dobânda agreată de părți, aspecte ce nu satisfac exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel se va preocupa să respecte statuările deciziei de casare, să răspundă criticilor formulate de părți în susținerea pretențiilor și apărărilor lor și va stabili din această perspectivă cadrului negocierilor dintre părți referitoare la dobânda apreciată de acestea.

Constatând că instanța de apel nu a intrat în cercetarea pretențiilor deduse judecății sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei nr. 176/A din 1 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei nr. 176/A din 1 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant D..

Casează decizia atacată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2022.