ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2370/2022

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 4 decembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. - continuatoare a S.C. B. S.A. - în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta la plata sumei de 390.175,67 RON reprezentând contravaloare facturi neachitate, cu cheltuieli de judecată.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 633 din 8 octombrie 2020 pronunțată în dosar nr. x/2018, Tribunalul Arad a respins excepția prescripției invocate de reclamanta S.C. A. S.R.L. Arad.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. PITEȘTI să plătească reclamantei S.C. A., suma de 115.314,75 RON, (25.112,10 Euro) rezultând din Contractele de subcontractare de transport nr. x/19 septembrie 2016 și nr. x/02 octombrie 2017, astfel cum au fost modificate.

A obligat pârâta S.C. C. S.R.L. PITEȘTI să plătească reclamantei S.C. A., Arad suma de 23.538,90 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată. A obligat reclamanta S.C. A., să plătească pârâtei S.C. C. S.R.L. PITEȘTI suma de 18.875 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată suportate de pârâtă cu acest proces.

A compensat cheltuielile de judecată până la concurența celei mai mici dintre ele, astfel că obligă pârâta să plătească reclamantei diferența rămasă de 4.663,90 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A. S.R.L. și pârâta C. S.R.L..

Pârâta C. S.R.L. a depus la dosarul cauzei precizări referitor la excepția prescripției invocată în fața primei instanțe prin care a arătat că a invocat prescripția doar după efectuarea raportului de expertiză, prin obiecțiunile la expertiză, întrucât atunci a luat cunoștință, de includerea facturilor prescrise în baza de calcul a pretențiilor pe care reclamanta le avea față de pârâtă și a obligațiilor ce decurg din contractul de transport. Prin urmare, a apreciat că au fost respectate prevederile art. 2513 C. civ.

Prin decizia civilă nr. 133 din 13 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a fost respins apelul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 633 din 8 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2018.

A fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, iar în rejudecare a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. PITESTI să plătească reclamantei A. suma de 162.855,56 RON reprezentând contravaloarea facturilor neachitate.

A fost menținută în rest hotărârea atacată, fiind obligată intimata-pârâtă să plătească apelantei-reclamante suma de 7585,45 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin recursul declarat de pârâta C. S.R.L. s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei primei instanțe pentru o nouă judecată, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În acest context, se susține că apelul său a fost în mod nelegal respins, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta a arătat că motivarea instanței, deși elaborată, nu dovedește analizarea litigiului prin coroborarea textelor de lege incidente cu probele administrate, ci se limitează la preluarea celor reținute de expertul-contabil.

În acest sens, recurenta consideră nelegală aprecierea instanței de apel, în sensul că pârâta este decăzută din dreptul de a fi invocată prescripția, aceasta dând eficiență art. 2513 C. civ. și trecând nejustificat peste dispozițiile contractuale exprese cu privire la prescripție, respectiv art. 8 alineat ultim din Contractul de transport nr. x/2.10.2017, conform căruia, părțile convin în mod expres, ca orice dispută ce apare dintr-o astfel de compensare, trebuie soluționată pe perioada unui an, altfel va fi prescrisă.

În aceste condiții, recurenta susține că excepția operează de drept, fiind prevăzută expres în dispozițiile contractuale, acceptate de părți, fiind operant principiul prevăzut de art. 1169 C. civ.

Prin urmare, raportat la aceste dispoziții, invocarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2513 C. civ., încalcă principiul de drept specialia generalibus derogant, fiind incidente și dispozițiile art. 2521 C. civ.. Prin urmare, aprecierea instanței de apel că pârâta este decăzută din dreptul de a invoca prescripția, în condițiile în care această excepție a fost invocată de pârâtă abia ulterior comunicării raportului de expertiză efectuat în cauză, se apreciază că este nelegală.

Printr-o altă critică se arată că instanța de apel a interpretat eronat prevederile Convenției de la Geneva CMR, cât și prevederile art. 1 din subcontractul de transport nr. x/2.10.2017, conform căruia, părțile au stabilit că documentele de transport vor fi întocmite conform convenției menționate, așadar părțile au stabilit temeiul legal privind serviciile de transport.

Având în vedere cadrul legal și contractual menționat, toate acțiunile desfășurate în perioada 1.10.2016-4.10.2017 izvorâte din contractele de transport semnate de ambele părți sunt prescrise raportat la dispozițiile art. 2524 C. civ.

Instanța de apel a trecut peste faptul că pârâta a respectat art. 9.3 din contractul de subcontractare nr. x/19.09.2016 transmițând lunar către agentul de expediție toate documentele originale ce dovedesc efectuarea transportului.

În mod nelegal, se susține că prin decizia atacată se compensează datorii reciproce ale părților din perioada supusă expertizei, cu datorii dintr-o perioadă ce nu fac obiectul expertizei, ceea ce a condus la concluzia greșită că pârâta are de achitat reclamantei sume de bani.

Recurenta înțelege să critice și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată arătând că nu sunt întrunite condițiile art. 453 alin. C. proc. civ., pârâta nefiind în culpă procesuală, pretențiile reclamantei fiind admise doar în parte.

Față de aceste considerente, recurenta apreciază că este îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

La 14 aprilie 2022 intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond solicită respingerea recursului ca nefundat, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, se care solicită instanței admiterea recursului astfel cum a formulat și, analizând apărările formulate prin întâmpinare să se constate nelegalitatea și netemeinicia celor susținute.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 iulie 2022, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 29 septembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 791/A din 23 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă și a acordat termen la data 10 noiembrie 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, având în vedere că apelul său a fost în mod greșit respins, fiind nelegală aprecierea instanței de apel, în sensul că pârâta este decăzută din dreptul de a fi invocată prescripția, aceasta dând eficiență art. 2513 C. civ. și trecând nejustificat peste dispozițiile contractuale exprese cu privire la prescripție, respectiv art. 8 alineat ultim din contractul de transport nr. x/2.10.2017, conform căruia, părțile convin în mod expres, ca orice dispută ce apare dintr-o astfel de compensare, trebuie soluționată pe perioada unui an, altfel va fi prescrisă.

În opinia sa, recurenta susține că excepția operează de drept, fiind prevăzută expres în dispozițiile contractuale, acceptate de părți, fiind operant principiul prevăzut de art. 1169 C. civ. și că, invocarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2513 C. civ., încalcă principiul de drept specialia generalibus derogant, fiind incidente și dispozițiile art. 2521 C. civ.

În acest context, aprecierea instanței de apel în sensul că pârâta este decăzută din dreptul de a invoca prescripția, în condițiile în care această excepție a fost invocată de pârâtă abia ulterior comunicării raportului de expertiză efectuat în cauză, se apreciază că este nelegală.

Criticile evocate sunt nefondate, urmând a fi respinse, având în vedere faptul că instanța de apel s-a pronunțat în mod legal cu privire la prescripția dreptului la acțiune, reținând că pârâta este decăzută din dreptul de a o invoca.

Aceasta deoarece, critica recurentei, potrivit căreia a intervenit prescripția dreptului material la acțiune al reclamatei pentru pretențiile anterioare datei de 5 decembrie 2017 a fost corect soluționată în raport cu dispozițiile art. 2513 C. civ., care prevăd că "prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate". În ciuda susținerilor părții, Înalta Curte constată interpretarea și aplicarea corect a acestei dispoziții legale, de esența regimului juridic al prescripției potrivit Noului C. civ., de la care părțile nu pot deroga pe cale convențională potrivit art. 2515 C. civ.

În raport cu aceste dispoziții, s-a reținut că recurenta este decăzută din dreptul de a invoca prescripția, având în vedere că în cauză, prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei a fost invocată de pârâtă abia ulterior comunicării raportului de expertiză efectuat în cauză, deși aceasta cunoștea pretențiile reclamantei încă de la comunicarea cererii de chemate în judecată, astfel că, susținerea acesteia, potrivit căreia, a cunoscut acest aspect doar odată cu comunicarea raportului de expertiză nu poate fi primită.

Nu trebuie omis nici faptul că instanța de apel a reținut în subsidiar și aplicarea dispozițiilor art. 2505 C. civ., apreciind că nici reclamanta și nici pârâta nu au dovedit că prescripția ar fi împiedicat stingerea prin compensație a creanțelor reciproce ca urmare a faptului că dreptul la acțiune era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea, anexele la raportul de expertiză, dovedind faptul că la momentul când se putea invoca compensarea, creanțele nu erau prescrise, aspect necriticat de recurentă din perspectiva unor motive de nelegalitate.

Printr-o altă critică se arată că instanța de apel, în mod nelegal a reținut că prin decizia atacată se compensează datorii reciproce ale părților din perioada supusă expertizei, cu datorii dintr-o perioadă ce nu fac obiectul expertizei, aspect ce a condus la concluzia greșită că pârâta are de achitat reclamantei sume de bani.

Potrivit dispozițiilor art. 1617 C. civ. "(1) compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură. (2) o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensația. (3) oricare dintre părți poate renunța, în mod expres ori tacit, la compensație".

Analizând prevederile evocate, se constată că intenția părților a fost de a compensa creanțele reciproce, respectiv creanțele reclamantei constând în servicii auxiliare de care a beneficiat pârâta, furnizate pârâtei de societățile soră sau sucursalele din grupul A. și cesionate reclamantei și creanțele pârâtei constând în serviciile de transport prestate reclamantei, în baza celor două contracte încheiate de părți, context în care se reține că, compensarea urma să opereze în condițiile art. 1616-1617 C. civ.

Totodată, se constată că în cauză nu s-a făcut dovada că părțile ar fi intenționat să renunțe expres sau tacit la compensație, acest aspect rezultând din probele administrate, cât și în cadrul raporturilor contractuale existente între părți, întrucât acestea au materializat aceste compensări prin ordine de compensare, pentru creanțele reciproce detaliate în Anexa nr. 4 la raportul de expertiză, în condițiile în care compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile.

Prin urmare, se constată că instanța de apel a reținut, din probele administrate în cauză, că intimata mai avea de achitat către recurentă creanțe în sumă de 221.893,49 RON, iar recurenta mai avea de achitat către intimată creanțe în sumă de 384.749.05 RON, acestea fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile, sens în care a operat compensația de drept a acestora până la nivelul celor mai mici de 221.893,49 RON, aspect din care rezultă că recurenta mai datorează intimatei suma de 162.855.56 RON, reprezentând facturi neachitate constând în contravaloare carburanți și taxe de drum.

Analiza instanței de recurs s-a limitat la verificarea aplicării corecte a dispozițiilor referitoare la compensația legală prin prisma criticilor de nelegalitate invocate de recurentă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Modalitatea concretă în care creanțele reciproce au fost consemnate în raportul de expertiză și suma finală rezultată ca fiind datorată în urma calculului propus de expert și însușit de instanța de apel nu mai pot fi reevaluate în calea de atac a recursului, susținerile recurentei cu privire la acest aspect constituind critici de netemeinicie, și nu de nelegalitate.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, prin care arată că nu sunt întrunite condițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aceasta nefiind în culpă procesuală, întrucât pretențiile reclamantei au fost admise doar în parte, se constată că este nefondată.

Astfel, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a avut în vedere efectele soluției de admitere în parte, iar partea nu poate critica pe calea recursului cuantumul sumei reținute cu titlu de cheltuieli de judecată în aplicarea efectivă a acestei norme fiind vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, potrivit celor statuate și în considerentele deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 6.252,26 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisurile existente la dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 6.252,26 RON constând în onorariu avocațial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 791/A din 23 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, pe care o va obliga la plata sumei de 6.252,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 791/A din 23 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L..

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 6.252,26 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei-reclamante.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2022.