ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2472/2022

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI.

I.1. Cadrul procesual

Obiectul cererii, temeiul de drept.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, la data de 08 septembrie 2020, sub nr. x/2020, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., reclamanta B. S.R.L. a solicitat anularea biletului la ordin seria x /11.09.2019 scadent la data de 20.08.2020, obligarea pârâtei la plata sumei de 355.062,23 RON, reprezentând contravaloarea biletului la ordin, la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 355.062,23 RON, începând cu data de 20.08.2020, până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 58/1934, Norma nr. 6/1994 privind comerțul făcut de societățile bancare și celelalte societăți de credit cu cambii și bilete la ordin, Norma nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea Normelor- cadru ale Băncii Naționale a României nr. 6/1994 privind comerțul făcut de societățile bancare și celelalte societăți de credit cu cambii și bilete la ordin pe baza Legii nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 11/1993 aprobată și modificată prin Legea nr. 83/1994.

La data de 04.11.2020, pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Argeș, solicitând declinarea competenței teritoriale în favoarea Tribunalului Ilfov, excepția inadmisibilității capătului principal de cerere privind anularea biletului la ordin, solicitând respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil, excepția lipsei de obiect a capătului principal de cerere privind anularea biletului la ordin, solicitând respingerea acestui capăt de cerere ca lipsit de obiect. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata despăgubirilor în valoare totală de 166.943,10 Euro, echivalentul sumei de 813.530,42 RON, calculate la data de 23 octombrie 2020, compuse din următoarele: - 36.510 Euro, echivalentul sumei de 177.916,88 RON, reprezentând costurile de parcare aferente celor 14 semiremorci nepreluate de reclamantă, percepute după expirarea celor 30 zile de la data notificării ieșirii acestora din producție prin adresa x din 10.02.2020 de 15 Euro pe zi per unitate începând cu data de 12 martie 2020; - 3.500 Euro, echivalentul sumei de 17.055,85 RON, reprezentând costul de control, calitate, curățare și întreținere aferente celor 14 semiremorci nepreluate de reclamantă, perceput după cele 60 zile de la data notificării ieșirii acestora din producție prin adresa x din 10.02.2020, de 250 euro per unitate; -126.933,10 Euro, echivalentul sumei de 618.557,69 RON, reprezentând dobânda de 0,1% din prețul de 52.150 Euro aferent fiecărei semiremorci nepreluate de reclamantă, perceput după expirarea celor 30 zile de la data notificării ieșirii acestora din producție prin adresa x din data de 10.02.2020, începând cu data de 12.03.2020.

În drept, cererea reconvențională a fost întemeiată pe art. 205, art. 209 și urm., art. 254 alin. (1), art. 255 și art. 453 C. proc. civ., coroborate art. 12, art. 89, art. 90, art. 104 și art. 105 din Legea cambiei, art. 1634 alin. (2) teza ultimă și alin. (6), art. 1719 C. civ.

La data de 07.12.2020 reclamanta a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a solicitat respingerea cererii reconvenționale, ca neîntemeiată, invocând în apărare existența forței majore potrivit art. 1351 alin. (2) din C. civ. și impreviziunea prevăzută de art. 1271 din C. civ.

La data de 23.12.2020, pârâta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat apărările prezentate în întâmpinarea la cererea principală, formulând apărări noi cu privire la existența cazului de forță majoră și impreviziunea invocate de partea adversă.

La data de 05.01.2021, reclamanta a depus la dosar actul de procedură denumit cerere precizatoare, prin care a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de daune interese.

Prin încheierea de ședință din data de 20.01.2021, instanța, din oficiu, a dispus îndreptarea erorii materiale din practicaua încheierii de ședință pronunțată la data de 09.12.2020 în dosarul nr. x/2020, în sensul că, se înlătură mențiunile din paragraful 9 "Tribunalul constată că nu este oportun a se pune în discuția părților competența teritorială, întrucât aceasta s-a respins", reținând că au fost consemnate din eroare.

Prin încheierea de ședință din data de 24.02.2021 instanța a respins excepția de necompetență teritorială invocată de pârâta prin întâmpinare și a unit cu fondul cauzei excepția inadmisibilității și excepția lipsei de obiect cu privire la capătul principal de cerere, invocate prin întâmpinare.

La același termen de judecată, instanța a calificat cererea reclamantei denumită "cerere precizatoare", ca fiind cerere adițională, de extindere a cadrului procesual sub aspectul obiectului și a admis excepția de decădere a reclamantei din dreptul de a-și modifica cererea de chemare în judecată, invocată de pârâtă.

I.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 138/2021, pronunțată la data de 10 martie 2021, în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Argeș, secția civilă, au fost respinse excepția inadmisibilității și excepția lipsei de obiect cu privire la capătul principal de cerere, invocate prin întâmpinare și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamanta- pârâtă B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta- reclamantă A. S.R.L.; s-a respins cererea adițională, ca tardivă, s-a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată și s-au compensat cheltuielile de judecată.

I.3. Soluția instanței de apel. Hotărârea atacată.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel, reclamanta și pârâta.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 148/A-COM din 30 martie 2022, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta- pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 138 din 10.03.2021, pronunțate de Tribunalul Argeș, secția civilă, în dosarul nr. x/2020; a admis apelul formulat de pârâta- reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe și a schimbat în parte sentința, în sensul că: a admis cererea reconvențională și a obligat reclamanta- pârâtă să plătească pârâtei- reclamante suma de 166.943,10 euro, echivalentul sumei de 813.530,42 RON, formată din: suma de 36.510 euro, reprezentând cost parcare, suma de 3.500 euro, reprezentând cost întreținere și suma de 126.933,10 euro, reprezentând penalități, calculate până la data de 23 octombrie 2020; a fost obligată reclamanta- pârâtă să plătească pârâtei- reclamante suma de 19.700 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță, din care suma de 7.500 RON constituind onorariul de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. a menținut în rest sentința și a obligat apelanta- reclamantă B. S.R.L. să plătească apelantei- pârâte A. S.R.L. suma de 14.870 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, din care, suma de 7.500 RON constituie onorariul de avocat redus, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, reclamanta Societatea "B." S.R.L., solicitând admiterea recursului și casarea în tot a deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel; precum și obligarea intimatei- pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În recursul său, întemeiat, în drept, pe prevederile pct. 1, pct. 3 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- pârâtă a invocat, în esență, următoarele motive de recurs, structurate în două secțiuni: în ceea ce privește solicitarea de casare a deciziei privind admiterea cererii reconvenționale și în ceea ce privește respingerea apelului său și, prin urmare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În ce privește solicitarea de casare a deciziei privind admiterea cererii reconvenționale, recurenta- reclamantă a susținut următoarele:

Instanța de apel a încălcat normele de drept material prevăzute la art. 1549 alin. (1) C. civ.

A arătat că, în speță, deși intimata-pârâtă i-a transmis o notificare de rezoluțiune în ceea ce privește 14, dintre cele 28 de semiremorci care au făcut obiectul contractului, întrucât recurenta-reclamantă i-a transmis o notificare prin care a informat că, din cauza pandemiei Covid-19 nu își mai poate executa obligația de plată, aceasta nu s-a rezumat la a solicita saune-interese, pe care să le și dovedească, eventual, ci, intimata-pârâtă s-a comportat, în continuare, ca și cum, după notificarea de rezoluțiune, subzistau în sarcina recurentei-reclamante obligația de plată a prețului și obligația de preluare a celor 14 semiremorci, contractul fiind desființat la cererea vânzătoarei.

Recurenta-reclamantă a mai precizat că intimata-pârâtă a calculat penalități de întârziere de la data la care recurenta avea obligația de plată, și după rezoluțiunea unilaterală a contractului, recurenta nemaiavând, oricum, posibilitatea să plătească prețul și să preia bunurile, până la diferite date la care semiremorcile au fost vândute către alte persoane.

A evocat, în continuare, prevederile art. 7.2. din Condițiile generale ale contractului, susținând că rezoluțiunea contractului nu se poate cumula cu plata penalităților pentru întârzierea în executarea obligației de plată, deoarece consideră recurenta că obligația de plată nu mai subzistă conform opțiunii intimatei-pârâte, ci doar cu plata unor daune-interese pentru acoperirea unui prejudiciu cert, care trebuie dovedit.

Astfel, având în vedere rezoluțiunea contractului la cererea intimatei-pârâte vânzătoare, recurenta-reclamantă apreciază că încălcarea dispozițiilor legale este evidentă, din moment ce clauza privind plata penalităților nu reprezintă o clauză penală care se poate cumula cu rezoluțiunea contractului.

Prin urmare, recurenta- reclamantă solicită a se constata nelegalitatea deciziei atacate, în ceea ce privește admiterea capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 126.933,10 Euro, pretins datorate în temeiul penalităților de întârziere.

În ceea ce privește admiterea capetelor din cererea reconvențională privind obligarea sa la plata sumei de 36.510 Euro, în temeiul art. 6.4., teza a IV-a, punctul (ii) din Condițiile speciale ale contractului, precum și la plata sumei de 3.500 Euro, în temeiul art. 6.4., teza a IV-a, punctul (iii) din Condițiile speciale ale contractului, recurenta-reclamantă solicită a se observa că această soluție a instanței de apel este, de asemenea, nelegală, încălcând dispozițiile art. 1549 alin. (1) și art. 1554 alin. (1) C. civ.

Astfel, susține recurenta, în interpretarea corectă a acestor norme de drept material, obligațiile de plată a prețului și preluare a bunurilor nu mai subzistă după rezoluțiunea contractului, debitorul nemaiavând nicio posibilitate în a influența momentul la care creditorul obligației valorifică, pe această cale, bunurile respective.

În ceea ce privește hotărârea instanței de apel de admitere a acestor două capete ale cererii reconvenționale, recurenta-reclamantă apreciază că s-au încălcat și dispozițiile art. 1530 și art. 1532 C. civ. și susține că aceste două cereri au fost admise în ciuda faptului că prejudiciul nu era unul cert și nu s-a făcut dovada că intimata-pârâtă a suportat aceste costuri în mod efectiv.

Consideră că prejudiciul este, în mod categoric, unul incert, intimata-pârâtă arătând în cererea sa doar faptul că, la rândul său, a încheiat convenții cu terțul producător față de care s-a obligat să achite asemenea costuri de parcare și întreținere, dar fără a arăta că bunurile au fost, într-adevăr, gata de preluare la termen, că au fost ținute în parcare și că această parcare s-a achitat de către intimată la valoarea solicitată în cerere. De asemenea, se arată, intimata-pârâtă nu a făcut dovada faptului că a achitat vreun cost de întreținere, de unde rezultă, în mod evident, încălcarea dispozițiilor care impun ca prejudiciul să fie unul cert.

Subliniază, încă o dată, recurenta faptul că aceste clauze nu se încadrează în sfera clauzelor penale pentru a se putea cumula cu rezoluțiunea contractului, și nici nu mai subzistă după rezoluțiune prin alt mecanism juridic. Conform contractului, dreptul/obligația de preluare a bunurilor se naște după plata integrală a prețului, moment de la care se face și transferul dreptului de proprietate și, prin urmare, această obligație nu a luat naștere niciodată în sarcina sa.

Recurenta-reclamantă mai apreciază că admiterea cererii reconvenționale s-a făcut și cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute la art. 1634 alin. (1) și art. 1351 alin. (1) C. civ., texte de lege de la care nu s-a derogat prin convenția părților ci, din contră, au fost reiterate în Condițiile Generale ale Contractului, la art. 20.1.

Arată, totodată, că, în ce privește clauza 20.2. din contract, conform căreia, "Nu va fi considerată imposibilitate fortuită de executare situația în care o parte are dificultăți financiare de vreun fel, indiferent de cauza acestora", această clauză se referă la situațiile mai ușoare și previzibile, în care părțile contractului ar putea ajunge să aibă dificultăți financiare și nu reprezintă o derogare de la textele de lege indicate mai sus.

Recurenta susține, astfel, că Pandemia Covid- 19 este un eveniment care se circumscrie cauzelor exoneratoare de răspundere indicate, cât și dispozițiilor art. 1271 din C. civ., privind impreviziunea, cu atât mai mult cu cât s-a făcut dovada cu Certificatul de situație de Urgență tip II, dovadă care nu a fost răsturnată cu niciun mijloc de probă.

Într-o atare situație, recurenta-reclamantă apreciază că în mod greșit s-a respins apelul formulat de către aceasta, deoarece, se arată, pentru aceleași considerente indicate mai sus, neexecutarea obligației din partea sa nu a fost una culpabilă. Prin urmare, valorificarea biletului la ordin în ceea ce privește plata avansului nu se justifică nici sub acest aspect.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că, în ceea ce privește respingerea apelului formulat de către ea și, prin urmare, și a cererii de chemare în judecată, aceasta s-a realizat prin încălcarea și aplicarea greșită a art. 106 alin. (2), coroborat cu art. 12 din Legea nr. 58/1934, întrucât aceste norme consfințesc că biletul la ordin poate fi emis și dacă poartă doar semnătura emitentului, dar, în acest caz, emiterea biletului în alb trebuie să fie expres menționată în rubrica "stipulat" din partea centrală și de sus a biletului la ordin, cerință care nu s-a respectat în cauză, și nu se poate face dovada faptului că omisiunea completării tuturor mențiunilor prevăzute la art. 106 a fost una voluntară, acesta fiind lovit de nulitate.

În fine, prin ultimul motiv de recurs invocat, în ceea ce privește motivele de nelegalitate prevăzute la punctele 1 și 3 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut faptul că s-au încălcat dispozițiile art. 200 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. astfel, instanța învestită cu soluționarea cauzei are obligația de a verifica competența materială/funcțională de soluționare a cauzei, în condițiile art. 200 alin. (2) C. proc. civ.., având posibilitatea de a trimite dosarul completului specializat competent, prin încheiere dată fără citarea părților, dar, și cel mai târziu, la primul termen de judecată, cu ocazia verificării competenței materiale de soluționare a cauzei, în condițiile art. 131 C. proc. civ.

Solicită recurenta a se observa faptul că specializarea completului de judecată este de drept administrativ, și nu de drept comercial, în condițiile în care, la aceeași instanță exista posibilitatea judecării cauzei de către un complet specializat, motive care consideră recurenta că au determinat erorile indicate mai sus.

Arată, astfel, că doamna judecător C. și doamna judecător D. au susținut în anul 2017 concursul de promovare efectivă în cadrul C.S.M. numai la materia Drept administrativ, în timp ce la Curtea de Apel Pitești activează judecători, precum domnul judecător E., care a îndeplinit anterior funcția de judecător la Tribunalul Specializat Argeș și a susținut concursul de promovare efectivă în anul 2018, la materia drept comercial și doamna judecător F., care a îndeplinit funcția de judecător la Tribunalul Specializat Argeș, putându-se, deci, alcătui un complet specializat în materia drept comercial, cu atât mai mult cu cât, la Curtea de Apel sunt judecate spețe cu interes financiar ridicat, care necesită o atenție și o pregătire sporite.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 25.07.2022, sub nr. x/2020.

Apărarea formulată în cauză

Intimata- pârâtă A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecința menținerii deciziei recurate, ca legală și temeinică, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin rezoluția din 04.10.2022, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 17 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a dispozițiilor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei- pârâte Societatea "A." S.R.L., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Printr-o primă critică de recurs, subsumată motivului prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată pentru încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material cuprinse în art. 1549 alin. (1) C. civ., recurenta susținând, în esență, că rezoluțiunea contractului nu se poate cumula cu plata penalităților pentru întârzierea în executarea obligației de plată, deoarece, obligația de plată nu mai subzistă, conform opțiunii intimatei- pârâte, ci doar plata unor daune- interese pentru acoperirea unui prejudiciu cert care trebuie dovedit, și având în vedere rezoluțiunea contractului, la cererea intimatei- pârâte vânzătoare, apreciază că încălcarea dispozițiilor legale este evidentă, din moment ce, în opinia acesteia, clauza privind plata penalităților nu reprezintă o clauză penală care se poate cumula cu rezoluțiunea contractului.

Recurenta a invocat, așadar, acest caz de casare prin raportare la prevederile art. 1549 C. civ., care stipulează că dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune-interese, dacă i se cuvin. (2) Rezoluțiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părți a obligației nu atrage rezoluțiunea contractului față de celelalte părți, cu excepția cazului în care prestația neexecutată trebuia, după circumstanțe, să fie considerată esențială. (3) Dacă nu se prevede altfel, dispozițiile referitoare la rezoluțiune se aplică și în cazul rezilierii.

Conform art. 1516 C. civ., rezoluțiunea este unul din drepturile de care dispune creditorul în caz de neexecutare fără justificare a obligațiilor contractuale de către debitor, alături de drepturile de a cere executarea silită, reducerea prestațiilor sau de a invoca alt mijloc legal pentru realizarea dreptului său.

Alin.(1) al art. 1549 C. civ. prezintă rezoluțiunea drept un mijloc juridic subsecvent alegerii creditorului de a renunța la executarea silită, eventual în mod cumulativ cu dreptul la daune- interese. Textul legal reiterează dispozițiile art. 1021 C. civ., referitoare la dreptul de opțiune al creditorului între a solicita executarea silită sau desființarea contractului, cu daune- interese.

Alegerea creditorului între executare silită și rezoluțiune depinde, în principal, de posibilitatea practică de realizare a interesului urmărit prin încheierea contractului precum și de felul obligației (de a da, a face, a nu face, implicând sau nu faptul personal al debitorului).

Acordarea dreptului la daune-interese, ca măsură complementară rezoluțiunii, are loc fie în condițiile clauzei penale, fie în contextul art. 1530 C. civ.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta- reclamantă Societatea "B." S.R.L. critică încălcarea de către instanța de apel a art. 1549 alin. (1) C. civ. prin raportare la clauza conținută în art. 7.2. din Condițiile generale ale contractului, susținând că această clauză, privind plata penalităților nu reprezintă o clauză penală care se poate cumula cu rezoluțiunea contractului.

Recurenta- reclamantă supune, așadar, analizei corecta apreciere a naturii juridice a clauzei pe care o conține art. 7.2. din Condițiile generale de vânzare pentru produse noi, Anexa nr. 1 la Contractul de vânzare nr. x/10.09.2019.

Instanța de recurs reține că, prin art. 7.2. din Condițiile generale de vânzare pentru produse noi, părțile au prevăzut că:"Neplata oricărei părți din Preț în termenul prevăzut de Contract dă dreptul Vânzătorului, la alegerea sa: 7.2.1. să aplice dobânzi de 0,1% din suma neachitată pentru fiecare zi de întârziere; și 7.2.2. să solicite despăgubiri pentru orice alte prejudicii suportate ca urmare a întârzierii plății de către Cumpărător; și/sau 7.2.3. să rezoluționeze Contractul, conform articolului 12 CGV".

Prin raportare la cuprinsul acestei clauze, rezultă că, în baza principiului libertății de voință, părțile, prin acordul lor de voință, au inserat în contract un pact comisoriu în temeiul căruia operează rezoluțiunea contractului și, totodată, au anticipat daunele- interese pe care le va suporta cumpărătorul (recurenta-reclamantă B. S.R.L., s.n.) pentru neîndeplinirea obligației expres prevăzute, referitoare la plata prețului și modalitățile de plată a acestuia.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, clauza pe care o conține art. 7.2. din Condițiile generale de vânzare pentru produse noi, Anexă la Contract, este, așadar, o clauză penală, care își produce toate efectele sale, câtă vreme a intervenit rezoluțiunea contractului, caz care se regăsește și în situația în speță.

În cauză, așa cum s-a reținut anterior, recurenta-reclamantă B. S.R.L. și-a exercitat dreptul la rezoluțiune unilaterală a contractului, situație în care devin incidente dispozițiile art. 1549 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, corect s-a apreciat că este îndeplinită condiția privind activarea clauzei penale sub aspectul obligării recurentei la plata daunelor-interese, conform textului legal arătat supra.

Aceasta, deoarece, daunele- interese stabilite anticipat prin art. 7.2. din Condițiile generale de vânzare pentru neplata oricărei părți din Preț, în termenul prevăzut de Contract sunt acordate ca efect al activării rezoluțiunii, efect care se produce de îndată.

Rezoluțiunea este unul dintre efectele specifice ale contractelor, neexecutarea oricărei obligații putând da dreptul la rezoluțiune, fără a distinge între obligațiile principale și cele accesorii, ori între obligațiile esențiale și cele neesențiale, câtă vreme neexecutarea este suficient de importantă prin raportare la ansamblul drepturilor și obligațiilor părților.

Critica recurentei conform căreia rezoluțiunea contractului ar exclude posibilitatea obligării la daune-interese este eronată, din punct de vedere juridic, contrazisă cu evidență de prevederile art. 1554 alin. (2) C. civ.:

"(2) Rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluționarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluțiune".

Pentru toate aceste considerente, susținerea recurentei- reclamante, în sensul că, având în vedere rezoluțiunea contractului la cererea intimatei- pârâte vânzătoare încălcarea dispozițiilor legale este evidentă, din moment ce clauza privind plata penalităților nu ar reprezenta o clauză penală, care să se poată cumula cu rezoluțiunea contractului, nu poate fi primită, fiind evident nefondată.

Prin urmare, tot contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată legalitatea deciziei atacate în ceea ce privește admiterea capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 126.933,10 Euro cu titlu de penalități de întârziere, subsecvent analizării corecte a clauzelor inserate de părți în Contractul de vânzare și Condițiile generale de vânzare, anexă la acesta.

În vederea precizării condițiilor rezoluțiunii, dispozițiile art. 1549 C. civ. trebuie corelate și completate atât cu dispozițile art. 1516 C. civ. referitor la mijloacele oferite creditorului pentru a remedia neexecutarea obligațiilor contractuale, cât și cu cele ale art. 1517 și art. 1551 C. civ.

Condițiile rezoluțiunii pot fi enunțate după cum urmează: a) neexecutarea fără justificare a obligației de către debitor, conform alin. (2) al art. 1516 C. civ. Potrivit principiului executării integrale, exacte și la timp a obligației - alin. (1) al art. 1516 C. civ. - prin "neexecutare" se înțelege: neexecutarea totală sau parțială a obligației, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației. În mod concret, dovada neexecutării se efectuează în funcție de felul obligațiilor (de a da, a face a nu face). Neexecutarea trebuie să se datoreze culpei debitorului. b) neexecutarea să nu fie imputabilă creditorului, potrivit art. 1517 C. civ. c) neexecutarea să aibă o anumită însemnătate sau gravitate, conform art. 1551 C. civ. Această condiție trasează limita dintre rezoluțiune și un alt mijloc pus la îndemâna creditorului, reducerea prestației. d) punerea în întârziere a debitorului, respectiv, în conformitate cu dispozițiile art. 1552 C. civ.

Conform art. 1554 C. civ., cu denumirea marginală "Art. 1.554 - Efectele rezoluțiunii și ale rezilierii": (1) Contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ținută, în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile primite. (2) Rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluționarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluțiune. (3) Contractul reziliat încetează doar pentru viitor.

Obiectul de reglementare al art. 1554 C. civ. îl constituie prezentarea regulilor care guvernează producerea efectelor rezoluțiunii sau rezilierii, independent de modalitățile de operare a rezoluțiunii sau rezilierii, precizate în art. 1550 C. civ. Alineatul 1 consacră regula tradițional acceptată de doctrină și jurisprudență, potrivit căreia, contractul se desființează în mod retroactiv, nu numai pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc), considerându-se că nu a fost niciodată încheiat. Ca urmare a desființării retroactive a contractului, apare problema de drept a repunerii părților în situația anterioară momentului încheierii contractului. Această problemă se soluționează diferit, după cum, până la data desființării contractului, au fost executate - unilateral sau parțial - prestațiile contractate, aspect menționat în teza a II-a a alin. (1) sub egida regulii restituirii prestațiilor primite.

Critica formulată de recurenta-reclamantă la pct. 6 al cererii de recurs, prin care se susține încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material conținute de art. 1634 alin. (1) și art. 1351 alin. (1) C. civ., reiterate, arată aceasta, în Condițiile generale ale contractului, la art. 20.1., și făcând trimitere, totodată, la art. 20.2. din Condiții, este, de asemenea, nefondată.

În niciun caz nu se poate considera că aceste critici formulate, prin care recurenta susține că Pandemia Covid-19 este un eveniment care se circumscrie cauzelor exoneratoare de răspundere anterior indicate, cât și dispozițiilor art. 1271 C. civ., ar fundamenta exonerarea sa de la răspunderea contractuală asumată, în mod greșit susținând că neexecutarea obligației din partea sa nu a fost una culpabilă.

Recurenta se îndreaptă, astfel, împotriva considerentelor deciziei recurate, prin care s-a reținut că, lipsindu-i caracterul absolut, invincibil și inevitabil, de esența unui eveniment de forță majoră, pandemia COVID-19 nu a împiedicat îndeplinirea obligațiilor ce reveneau părților.

Însă, pentru a primi efectul exonerator, forța majoră trebuie să fie cauza prejudiciului, iar fenomenul pandemic și consecințele acestuia nu aveau o înrâurire directă asupra plății de către recurentă a sumelor datorate contractual.

În egală măsură, structurarea apărării recurentei-reclamante în privința efectului stării de urgență nu prefigurează vreun viciu al deciziei recurate.

Astfel, Înalta Curte consideră că și în ipoteza unei imposibilități de executare, aceasta era doar temporară și, întrucât nu desființa contractul de plin drept, nu atrăgea stingerea obligațiilor contractuale asumate de recurentă.

În aceste condiții, autoarea căii de atac, la rândul său, debitor al unor obligații de executat, asumate contractual, în speță, plata prețului, trebuia să invoce, aplicat, imposibilitatea de executare, argumentând, motivat și legal, de ce forța majoră o exonerează de la plata fiecărei sume pretinse.

În condițiile în care recurenta- reclamantă nu a procedat astfel, soluția de respingere a apelului său apare legală, în raport cu criticile formulate, în mod corect instanța de apel reținând că, pentru a opera exonerarea de răspundere, conform art. 1634 C. civ., este necesar ca prejudiciul pretins să fie cauzat de forța majoră invocată, astfel cum stipulează art. 1351 alin. (1) C. civ., corect reținându-se, totodată, că reclamanta nu a făcut dovada că intervenția pandemiei de Coronavirus a pus-o în imposibilitate de a-și îndeplini obligațiile ce-i reveneau, în temeiul contractului de vânzare asumat cu privire la cel de-al doilea lot de semiremorci.

Criticând soluția de respingere a apelului său formulat și, prin urmare, respingerea cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a susținut că aceasta s-a realizat prin încălcarea și aplicarea greșită a art. 106 alin. (2), coroborat cu art. 12 din Legea nr. 58/1934, întrucât aceste norme consfințesc că biletul la ordin poate fi emis și dacă poartă doar semnătura emitentului, dar, în acest caz, consideră că emiterea biletului în alb trebuie să fie expres menționată în rubrica "stipulat" din partea centrală și de sus a biletului la ordin, cerință care nu s-a respectat în cauză și nu se poate face dovada faptului că omisiunea completării tuturor mențiunilor prevăzute la art. 106 din Lege a fost una voluntară, acesta fiind lovit de nulitate.

În ceea ce privește motivele de nelegalitate prevăzute la punctele 1 și 3 din art. 488 C. proc. civ., de asemenea, invocate, recurenta-reclamantă a susținut faptul că s-au încălcat dispozițiile art. 200 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.

Astfel, a arătat recurenta, instanța învestită cu soluționarea cauzei are obligația de a verifica competența materială/funcțională de soluționare a cauzei, în condițiile art. 200 alin. (2) C. proc. civ., având posibilitatea de a trimite dosarul completului specializat competent, prin încheiere dată fără citarea părților, dar și cel mai târziu, la primul termen de judecată, cu ocazia verificării competenței materiale de soluționare a cauzei, în condițiile art. 131 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă solicită a se observa faptul că specializarea completului de judecată al cauzei este de drept administrativ, și nu de drept comercial, în condițiile în care la aceeași instanță exista posibilitatea judecării cauzei de către un complet specializat, motiv care, consideră recurenta, a determinat erorile completului care a judecat cauza.

Și acest motiv de recurs este nefondat.

Competența materială funcțională este aceea care determină și precizează funcția și rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanțelor judecătorești, iar competența materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumită categorie de instanțe judecătorești.

În acest context, dată fiind natura duală a normelor care reglementează competența funcțională, care ar fi, în primul rând, norme de organizare, iar în al doilea rând, norme de competență de ordine publică, nu poate fi primită susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia necompetența funcțională trebuia verificată și invocată doar de către instanță.

Textele invocate sunt complementare și trebuie interpretate în sensul că verificarea competenței de către instanță nu împiedică partea în drept ca, la același termen, să invoce excepția de necompetență, astfel încât chestiunea competenței să fie analizată și soluționată definitiv, indiferent că inițiativa aparține instanței sau părții interesate.

În cauză, se constată faptul că, la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, în fața instanței de apel, completul din cadrul secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Pitești a apreciat că este competent să judece cauza, iar părțile nu au invocat necompetența funcțională a completului, în raport de natura juridică a litigiului dedus judecății.

Prin urmare, în mod legal a păstrat cauza spre soluționare, și fără a încălca vreo normă de procedură sau de competență a considerat că este competent să soluționeze apelurile formulate de părți, criticile recurentei- reclamante sub acest aspect fiind nefondate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate criticile recurentei-reclamante din recurs, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 8 C. proc. civ., republicat.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă A. S.R.L. a sumei de 20.487,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, conform documentelor justificative existente la dosar.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 148/A-COM din 30 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă B. S.R.L. să plătească intimatei-pârâte A. S.R.L. suma de 20.487,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2022.