ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2358/2022

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a formulat acțiune în pretenții, prin care solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1.138.224.75 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executare necorespunzător și neexecutate la imobilul C. situat în orașul Drăgănești Olt, str. x, jud. Olt, conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar ing. D., raport de expertiză omologat prin încheierea nr. 42/05.08.2020 pronunțată de Judecătoria Caracal, în dosarul nr. x/2019.

Prin sentința nr. 329/2021 din data de 9 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., reprezentată de E., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.138.224,75 RON, reprezentând contravaloare lucrări neexecutate și executate necorespunzător la imobilul C. situat în Drăgănești-Olt, județul Olt.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. S.R.L..

Prin decizia nr. 191/2022 din 05 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta pârâtă B. S.R.L., împotriva sentinței nr. 329/2021 din data de 9 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. S.R.L.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta susține încălcarea normelor de procedură de către instanța de apel arătând faptul că întocmirea minutei s-a făcut cu încălcarea art. 401 C. proc. civ. întrucât aceasta a fost consemnată pe citativul creat de grefierul de ședință.

Printr-o altă critică întemeiată pe același motiv de casare recurenta susține că pronunțarea hotărârii s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 402 C. proc. civ. întrucât în cauză nu a fost dispusă amânarea pronunțării și pronunțarea hotărârii prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței. Sancțiunea aplicabilă este nulitatea hotărârii, vătămarea fiind prezumată de legiuitor.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea art. 1710 alin. (1) C. civ. deoarece în mod nelegal instanța de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii, excepție întemeiată pe faptul că cererea de chemare în judecată este fundamentată pe art. 1350 C. civ. și nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 1710 C. civ.

Recurenta susține că atitudinea reclamantei de a stabili în sarcina recurentei o despăgubire în avans contra înlăturării unor presupuse vicii este contrară bunei-credințe, iar o astfel de atitudine se impunea sancționată de instanța de judecată prin respingerea acțiunii.

Recurenta susține și aplicarea sau interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1876, art. 1266 și art. 1270 C. civ., deoarece, deși părțile au prevăzut în cuprinsul contractului în art. 10.5 că beneficiarul are obligația de a examina și măsura lucrările care devin ascunse, instanța a reținut că neexercitarea acestui drept nu constituie condiție pentru promovarea acțiunii.

Instanța de apel a aplicat sau interpretat greșit și dispozițiile art. 1863 coroborat cu art. 1707 C. civ. deoarece a făcut confuzie pe de o parte între viciile ascunse și cele aparente, iar pe de altă parte între garanția/răspunderea pentru vicii și răspunderea contractuală pentru o pretinsă neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligațiilor contractuale.

În acest sens, recurenta arată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii acesteia pentru vicii ascunse întrucât pretinsele vicii invocate de reclamantă nu sunt vicii ascunse.

În opinia recurentei, viciul poate fi considerat ascuns numai dacă cumpărătorul nu l-a cunoscut și, după împrejurări, printr-o verificare atentă, nici nu putea să îl cunoască, nefiindu-i comunicat de vânzător. În consecință, viciul pe care vânzătorul dovedește că l-a adus la cunoștința cumpărătorului sau pe care acesta l-a cunoscut pe altă cale, nu poate fi considerat ascuns, indiferent de natura sa.

În cauză, lucrarea recepționată fără rezerve de reclamantă este întrebuințată conform destinației, iar prin încheierea procesului-verbal de recepție finală a lucrării s-a confirmat că nu există rezerve sau obiecțiuni cu privire la lucrările executate.

Recurenta arată că răspunderea pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate este o instituție de drept diferită de garanția contra viciilor.

În cauză reclamanta a urmărit atragerea răspunderii recurentei în temeiul garanței pentru vicii, dar prin petit a solicitat obligarea la plata contravalorii lucrărilor executate necorespunzător sau neexecutate, or neexecutarea unor lucrări asumate contractual implică o eventuală răspundere în temeiul art. 1350 C. civ., fiind exclusă obligația de garanție pentru vicii.

Recurenta susține și aplicarea sau interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1862 C. civ. de către instanța de apel. În acest sens se arată că urmare a confuziei între vicii ascunse și vicii aparente, instanța a reținut că este vorba de vicii ascunse deși lucrarea s-a recepționat fără rezerve, așadar acestea nu erau ascunse ci aparente.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta arată că judecata cauzei s-a făcut sumar, decizia atacată necuprinzând motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii.

În acest sens se arată că instanța de apel s-a bazat pe probe neadministrate în cauză respectiv raportul de expertiză întocmit în cadrul procedurii de administrare de dovezi și nu a indicat motivele care susțin soluția pronunțată, respectiv nu a arătat dacă deficiențele pretinse de reclamantă se încadrează în categoria viciilor reglementate de art. 1707 C. civ., pentru a fi atrasă răspunderea pentru vicii ascunse.

Instanța de apel s-a rezumat doar să rețină că sunt îndeplinite condițiile pentru a răspunde legal și contractual, fără a analiza acele elemente esențiale care să conducă la o astfel de concluzie.

La termenul din data de 10 noiembrie 2022, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursul și a reținut următoarele:

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta susține încălcarea normelor de procedură de către instanța de apel arătând faptul că întocmirea minutei s-a făcut cu încălcarea art. 401 C. proc. civ. întrucât aceasta a fost consemnată pe citativul creat de grefierul de ședință și că pronunțarea hotărârii s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 402 C. proc. civ.

Analizând aceste critici Înalta Curte le va respinge ca nefondate.

Conform art. 401 C. proc. civ. după ce a fost luată hotărârea, se va întocmi de îndată o minută care va cuprinde soluția și în care va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate. Minuta, sub sancțiunea nulității hotărârii, se va semna pe fiecare pagină de către judecători și, după caz, de magistratul asistent, după acre se va consemna într-un registru special.

Văzând aceste dispoziții, Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs, respectiv că minuta este consemnată pe citativ, nu se regăsesc în conținutul normei juridice invocate, legiuitorul neindicând consemnarea minutei pe un act procedural având o anumită formă.

În ceea ce privește critica potrivit căreia pronunțarea hotărârii s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 402 C. proc. civ. Înalta Curte o va reține ca nefondată având în vedere că ipotezele prevăzute de acest text de lege sunt alternative, în cauză soluția fiind pusă la dispoziția părților de către grefa instanței.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea art. 1710 alin. (1) C. civ. pe considerentul că instanța de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii în condițiile în care cererea de chemare în judecată este fundamentată pe art. 1350 C. civ.

Înalta Curte reține că temeiul acțiunii este reprezentat de art. 1350 C. civ. conform căruia orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu.

Așadar reclamanta s-a prevalat de dispozițiile generale prin angajarea răspunderii contractuale sub aspectul neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligațiilor asumate de pârâtă.

Prima instanță a motivat soluția pronunțată reținând incidența dispozițiilor art. 9 pct. 9.5 și pct. 9.7 din contractul de lucrări nr. x/03.10.2016, precum și art. 1863 C. civ., conform căruia antreprenorul datorează garanție contra viciilor lucrării și pentru calitățile convenite, potrivit dispozițiilor privind garanția contra viciilor lucrului vândut, care se aplică în mod corespunzător. În acest sens, prima instanță a reținut și dispozițiile art. 1707 C. civ.

Prin apelul formulat pârâta a arătat faptul că hotărârea atacată este nelegală, întrucât acțiunea reclamantei este inadmisibilă față de reglementarea din art. 1710 C. civ., întrucât singurele instrumente juridice recunoscute cumpărătorului de către legiuitor, doctrină și jurisprudență sunt acțiunea estimatorie și acțiunea redhibitorie, iar din analiza acțiunii introductive, se observă că aceasta este o acțiune pură în pretenții care excedează dispozițiilor art. 1710 C. civ., în condițiile în care singura motivare în drept a cererii de chemare in judecată a fost făcută la modul general, indicându-se art. 1350 C. civ.

Instanța de apel a înlăturat această critică reținând că incidența acestor dispoziții legale nu fost contestată de către reclamantă printr-un apel principal sau incident împotriva considerentelor hotărârii instanței de fond, astfel că nu poate reține apărarea formulată în sensul inaplicabilității acestor norme de drept. Astfel, instanța de apel a reținut că în cazul contratului de antrepriză pentru lucrări de construcții apelanta datorează garanție contra viciilor lucrării și pentru calitățile convenite conform art. 1863 și art. 1868 C. civ., părțile stabilind și contractual o asemenea garanție prin clauzele art. 9.

Prin recurs a fost reiterată inadmisibilitatea acțiunii raportat la temeiul juridic indicat prin cererea de chemare în judecată care în opinia recurentei vine în conflict cu natura pretențiilor reclamantei.

Înalta Curte reține că inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude.

În cauză, recurenta susține că temeiul juridic reținut prin decizia atacată este altul decât cel indicat prin acțiune, ceea ce atrage inadmisibilitatea acesteia.

Critica este nefondată, instanța de apel reținând în mod corect admisibilitatea acțiunii în raport cu dispozițiile legale aplicabile în cauză.

Astfel, temeiul legal al acțiunii formulate în cauză îl constituie răspunderea contractuală întemeiată pe art. 1350 C. civ.

Prin urmare, relevant în determinarea admisibilității acțiunii este tipul de răspundere care trebuie stabilit în raport cu situația de fapt dedusă judecății prin cererea de chemare în judecată.

Trimiterea instanței de apel la dispozițiile legale ce susțin tipul de răspundere dedus judecății, nu reprezintă o modificare a temeiul juridic al acțiunii ci o argumentare în drept a soluției pronunțate.

Recurenta a susținut și aplicarea sau interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1876, art. 1266 și art. 1270 C. civ. deoarece, contrar art. 10.5 din contract, instanța a reținut că neexercitarea dreptului beneficiarului de a examina și măsura lucrările care devin ascunse, nu constituie condiție pentru promovarea acțiunii.

Și această critică va fi înlăturată având în vedere că dispozițiile art. 1876 prevăd dreptul beneficiarului de a controla stadiul de execuție al lucrărilor, neexercitarea acestui drept neavând ca efect inadmisibilitatea acțiunii răspunderii executantului pentru vicii, cum corect a reținut instanța de apel.

În ceea ce privește greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1863 coroborat cu art. 1707 C. civ. în sensul confundării viciilor ascunse cu cele aparente și ca atare, și a tipului de răspundere aplicabil în cauză, Înalta Curte constată că această critică are în vedere situația de fapt deoarece implică o apreciere a probelor care au determinat calificarea de către instanțele de fond a viciilor afirmate de reclamantă.

Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. instanța de control judiciar nu este chemată să reanalizeze situația de fapt sau probele administrate. Ca atare, deși recurenta arată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii acesteia pentru vicii ascunse acestea fiind în realitate vicii aparente, o astfel de critică vizează fondul cauzei, iar nu nelegalitatea deciziei atacate.

Referitor la faptul că procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor s-a semnat fără obiecțiuni cu privire la lucrările executate, Înalta Curte reține că acest aspect nu exclude angajarea răspunderii pentru vicii ascunse ale lucrării, prin urmare și această critică este nefondată. Se are în vedere faptul că după semnarea acestui proces-verbal începe să curgă perioada de garanție a lucrării în care pot fi descoperite viciile ascunse ale acesteia, situație care se regăsește în cauză.

Înalta Curte nu contestă faptul că răspunderea pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate este o instituție de drept diferită de garanția contra viciilor, însă cele două nu se exclud în cazul unui contract de antrepriză, cum este cel dedus judecății.

Reclamanta a urmărit atragerea răspunderii recurentei în temeiul garanței pentru vicii sub forma obligării antreprenorului la plata contravalorii lucrărilor executate necorespunzător sau neexecutate, potrivit dispozițiilor art. 1350 C. civ.

Contrar susținerilor recurentei, art. 1862 C. civ. a fost corect aplicat de către instanța de apel în condițiile în care s-a reținut existența viciilor ascunse în lucrările efectuate.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta arată că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii deoarece instanța s-a bazat pe probe neadministrate în cauză respectiv pe raportul de expertiză întocmit în cadrul procedurii de administrare de dovezi și nu a indicat motivele care susțin soluția pronunțată, respectiv nu a arătat dacă deficiențele pretinse de reclamantă se încadrează în categoria viciilor reglementate de art. 1707 C. civ., pentru a fi atrasă răspunderea pentru vicii ascunse.

Înalta Curte reține că potrivit art. 363 C. proc. civ. probele asigurate în cadrul procedurii de asigurare a dovezilor vor fi cercetate de instanță, la judecarea procesului, sub raportul admisibilității și al concludenței lor, iar în cazul în care este necesar, instanța va proceda, dacă este cu putință, la o nouă administrare a acestora.

Așadar instanța este în măsură să aprecieze necesitatea readministrării probei obținute în cadrul procedurii de asigurare a dovezilor fără ca acest lucru să fie obligatoriu. Prin urmare, faptul că instanța de apel a reținut această probă fără a mai dispune readministrarea ei nu echivalează cu nemotivarea hotărârii atacate și nici cu contradictorialitatea acesteia, cum greșit susține recurenta.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel a analizat condițiile angajării răspunderii civile a pârâtei reținând și că între părți s-a încheiat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, iar nu cel de recepție finală.

Probele administrate au condus la atragerea răspunderii civile a pârâtei, iar aceste aspecte se află la baza motivării soluției pronunțată, instanța de apel expunând detaliat elementele esențiale pentru care a menținut soluția pronunțată de prima instanță, astfel că au fost respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 191/2022 din 05 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 191/2022 din 05 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2022.