ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2338/2022

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare la 14 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Natională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Animalelor și Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Animalelor, să o oblige pe pârâta de ordin I la alocarea bugetului necesar efectuării plății sumelor cuvenite reclamantului potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019, sume aferente contractului de concesiune nr. x din 1 septembrie 1999, astfel cum a fost modificat și completat prin actul adițional nr. x din 11 august 2014; să o oblige pe pârâta de ordin II la plata în beneficiul reclamantului a drepturilor bănești, în sumă de 10.000 RON lunar, cu cheltuieli de judecată, în caz de opoziție din partea pârâtelor.

Prin sentința civilă nr. 3667 din 25 noiembrie 2020, pronunțată de Judecătoria Satu Mare – secția Civilă a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 5/CA/2021 din 20 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Satu Mare – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 49 din 15 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Satu Mare – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă având ca obiect pretenții, formulată de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Natională Sanitar Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitar Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor.

S-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei Autoritatea Natională Sanitar Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor la alocarea bugetului necesar efectuării plății sumelor cuvenite potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel.

Prin decizia nr. 386/C/2021-A din 22 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2020 a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, potrivit recurentului, instanța de apel pe de o parte a înlăturat argumentarea adusă de prima instanță în sprijinul soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte, contrar primei instanțe, că lipsa normelor metodologice nu poate împiedica aplicarea Legii nr. 236/2019, întrucât efectul creat ar fi fost acela de invalidare a unor drepturi consacrate prin acest act normativ. Aceasta întrucât, după cum a arătat instanța de apel, legea este aplicabilă de la data intrării ei în vigoare, respectiv în termen de 3 zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial, indiferent dacă există sau nu norme metodologice, cu excepția cazului în care se menționează în cuprinsul ei că va intra în vigoare de la o dată ulterioară, eventual de la data elaborării normelor metodologice, ceea ce nu este cazul în speță, Legea nr. 236/2019 intrând în vigoare la 16 decembrie 2019, anterior adoptării normelor metodologice.

Or, a arătat recurentul, textul art. IV din Legea nr. 236/2019 prezintă o formulare cât se poate de clară, concisă și prin acesta nu se face referire la condiții suplimentare necesar a fi îndeplinite pentru aplicabilitatea acestuia, statuându-se explicit în sensul că beneficiarii contractelor de concesiune și/sau prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi (Legea nr. 236/2019) pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (1) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora.

A mai susținut recurentul că, deși prin prevederea legală mai sus redată, nu sunt impuse cerințe suplimentare necesar a fi verificate în vederea acordării sumelor lunare, instanța de apel a considerat, contrar propriilor argumente anterior prezentate, că, pentru aplicarea ei, reclamantul trebuie să dovedească că a prestat serviciile pentru care legea prevede dreptul de a încasa suma de 10.000 RON lunar.

În opinia recurentului, acest considerent vine în contradicție cu cele prezentate anterior. Astfel, inițial instanța de apel a reținut că abia la 22 iulie 2020, ca atare ulterior introducerii cererii de chemare în judecată (14. iulie 2020), a fost adoptată O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 42/2004, prin a cărei Anexă nr. 2 ind. l la Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, "Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanță" au fost reglementate condițiile de obținere a sumei lunare de 10.000 RON prevăzută de art. IV din Legea nr. 236/2019, respectiv decontul și documentele justificative.

După ce a explicitat raționamentul pentru care reclamantul este îndreptățit la sumele solicitate în temeiul Legii nr. 236/2019, instanța de apel a reținut, de asemenea, că,acesta trebuia să facă o probă suplimentară celor enumerate de art. IV din Legea nr. 236/2019, respectiv aceea a faptului că a procedat la prestarea efectivă a serviciilor.

Or, în opinia recurentului, argumentele mai sus redate sunt, prin ele însele, ireconciliabile, neputându-se afirma în mod concomitent că este îndreptățit la acordarea sumelor strict în baza Legii nr. 236/2019 (care nu prevede condiții suplimentare pentru a beneficia de plăți, decât existența contractelor în derulare) și în același tiump că acesta era dator a face dovada îndeplinirii anumitor condiții suplimentare, câtă vreme acest act legislativ, singurul în vigoare la momentul nașterii drepturilor sale, nu face vorbire despre o astfel de condiție, iar dispozițiile care au reglementat modalitatea de acordare a celor 10.000 RON/lună au fost elaborate doar ulterior, de către guvern, prin ordonanță de urgență.

Totodată, recurentul a arătat că soluția de respingere a apelului este nelegală și pentru că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. IV din Legea nr. 236/2019, critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, potrivit recurentului, instanța de apel a adăugat la lege, instituind o condiție adițională celor arătate expres în cuprinsul textului art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, în disonanță cu voința legiuitorului, aceea de a le fi acordate sumele lunare tuturor beneficiarilor contractelor încheiate deja la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Ca atare, a susținut recurentul, a fost privat în mod injust de dreptul de a încasa sumele prevăzute de textul de lege pe care a înțeles să își fundamenteze pretențiile, având în vedere contractul de concesiune aflat în derulare la data intrării în vigoare a legii, iar scopul încheierii acestuia era tocmai cel al realizării activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Chiar și apreciind că ceea ce determina aplicabilitatea textului era prestarea efectivă a serviciilor, îndeplinirea obligațiilor contractuale este prezumată, câtă vreme cu privire la contractul mai sus indicat nu a intervenit rezilierea, nefiind în vreun fel contestată realizarea obligațiilor asumate contractual. De altfel, a arătat reclamantul, printre apărările intimatei nu se regăsește aceea potrivit căreia nu ar fi procedat la executarea obligațiilor care cădeau contractual în sarcina sa.

Mai mult decât atât, în opinia recurentului a interpreta în sensul că îi este impus a respecta o condiție care nu era prevăzută de textul legal la momentul la care au luat naștere drepturile pe care le reclamă ar însemna a aduce atingere principiului constituțional al neretroactivității legii.

Cu alte cuvinte, a aprecia necesară respectarea unor condiții în vederea acordării sumei prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019, câtă vreme astfel de condiții au fost reglementate numai prin adoptarea ulterioară a O.U.G. nr. 117/2020, presupune a da aplicare acestui din urmă act pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare.

La 28 martie 2022, intimata Direcția Sanitar Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, respectiv ca nefondat, fără a expune argumente în susținerea excepției inadmisibilității recursului.

La 4 aprilie 2022, intimata Autoritatea Natională Sanitar Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinări.

Analizând decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., texte legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că argumentele expuse în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu au aptitudinea de a atrage incidența acestui caz de casare, întrucât contradicția relevată de către recurent nu există, instanța de apel înlăturând raționamentul tribunalului referitor la neadoptarea normelor metodologice ca temei al respingerii pretențiilor deduse judecății și reținând că aceeași soluție se impune, dar pentru alte argumente, respectiv lipsa dovezii cu privire la prestarea efectivă a serviciilor contractate.

Instanța supremă apreciază că această primă critică gravitează în realitate în jurul susținerii despre încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cu nesocotirea principiului constituțional al neretroactivității legii civile, motiv pentru care analiza tuturor criticilor din recurs va fi realizată grupat, în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată recurentul a solicitat despăgubiri în cuantum de 10.000 RON lunar, conform contractului de concesiune nr. x din 1 septembrie 1999, astfel cum a fost modificat și completat prin actul adițional nr. x din 11 august 2014, în temeiul dispozițiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019.

Câtimea obiectului cererii a fost precizată de către recurent la solicitarea judecătoriei prin nota depusă la dosar la 28 iulie 2020, despăgubirile solicitate fiind în cuantum de 70.000 RON și fiind datorate pe perioada de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 – 16 decembrie 2019 – și până la data introducerii acțiunii – 14 iulie 2020.

Potrivit art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cele aduse prin Legea nr. 236/2019, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, pentru efectuarea în exploatațiile nonprofesionale a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale, pe care Autoritatea trebuie să le pună în aplicare, direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București încheie contracte de concesiune pe o durată de 5 ani cu medicii veterinari organizați în condițiile legii sau pot angaja personal sanitar-veterinar propriu, în condițiile legii, în situațiile în care nu se pot încheia contracte cu medicii veterinari, organizați în condițiile legii.

Conform alin. (7) al aceluiași articol, beneficiarii contractelor încheiate în vederea realizării activităților prevăzute la alin. (2), care se încadrează în prevederile alin. (6) și care asigură un program zilnic de opt ore, cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică și a sărbătorilor legale, primesc lunar pentru fiecare contract suma de 10.000 RON din bugetul Autorității, pentru transportul probelor, ridicarea produselor și tipizatelor necesare, instruirea și formarea profesională aferentă activităților contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informațiilor privind lanțul alimentar, bunăstarea și condițiile de biosecuritate, efectuarea catagrafiei animalelor în situații de urgență, precum și pentru inspecția și certificarea animalelor destinate sacrificării.

Totodată, alin. (8) al articolului menționat prevede că, pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2), medicii veterinari organizați în condițiile legii pot încheia maximum două contracte de concesiune la nivel național cu direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București, indiferent de numărul unităților pe care le dețin sau în care sunt asociați și în care se desfășoară activități de asistență medical-veterinară, cu excepția universităților care dețin facultăți de profil.

Potrivit art. IV din Legea 236/2019: "(1) Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora.

(2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București atribuie medicilor veterinari organizați în condițiile legii, pe bază de contract de concesiune cu durata de 5 ani, realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege."

De asemenea, potrivit art. V din același act normativ, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorității Naționale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului.

Se observă că singura condiție instituită de articolul IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru acordarea sumei de 10.000 RON este derularea unui raport juridic contractual având ca obiect executarea activităților sanitar veterinare, prevederea fiind aplicabilă contractelor încheiate anterior datei de intrare în vigoare a legii, ca în cauza de față.

În ceea ce privește argumentul referitor la aprobarea normelor metodologice prin hotărâre de guvern, Înalta Curte reține că această cerință impusă de articolul V din Legea nr. 236/2019 a fost reținută ca aplicabilă doar de către tribunal, dar a fost înlăturată de curtea de apel, iar acest considerent nu a fost criticat de către intimate, care aveau posibilitatea să o facă pe calea recursului incident, în condițiile art. 491 C. proc. civ. sau pe calea recursului la considerente, în condițiile art. 461 C. proc. civ.

În consecință, instanța supremă va lua în analiză legalitatea soluției instanței de apel din perspectiva unicului argument care a fost reținut ca fundamentând soluția de respingere a acțiunii, anume lipsa dovezii cu privire la prestarea de către recurent a serviciilor ce fac obiectul contractului de concesiune.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar, statuând asupra obligației reclamantului de a dovedi prestarea serviciilor, a evocat cele reținute în preambulul O.U.G. nr. 117/2020 și a conchis în acest context că această obligație neîndeplinită de parte era cu atât mai necesară în situația pandemiei de COVID-19.

Deși curtea de apel nu se întemeiază expres pe prevederile O.U.G. nr. 117/2020, evocarea preambulului acestui act normativ și punerea lui în relație cu obligația recurentului sunt dincolo de orice îndoială, cu atât mai mult cu cât modalitatea de decontare a sumelor datorate în baza contractelor de concesiune, singura cu care se putea face dovada efectuării serviciilor contractate, este expres reglementată abia prin art. 6 din Anexa 2

1

la O.G. nr. 42/2004, introdusă prin O.U.G. nr. 117/2020.

În consecință, se poate conchide fără dubiu că instanța de apel i-a imputat reclamantului neîndeplinirea unei obligații legale stabilite prin O.U.G. nr. 117/2020 și inexistente în textul O.G. nr. 42/2004 în forma în vigoare pentru perioada pentru care se pretind despăgubiri și la momentul sesizării instanței.

Numai că acest act normativ a fost adoptat la 22 iulie 2020 și a intrat în vigoare după ce recurentul-reclamant a sesizat instanța cu litigiul de față, instanța de apel aplicându-l retroactiv față de data introducerii cererii de chemare în judecată – 14 iulie 2020 și pentru pretenții din perioada anterioară intrării lui în vigoare 16 decembrie 2019 – 14 iulie 2020.

În raport cu aceste considerente, aprecierea instanței de apel în sensul că reclamantul trebuie să dovedească că a prestat serviciile pentru care legea prevede dreptul de a încasa suma de 10.000 RON lunar, prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 117/2020, încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, precum și pe cele ale art. 6 alin. (1) teza finală C. civ., care instituie principiul neretroactivității legii civile.

În concluzie, în cauză, față de obiectul și temeiul juridic al cererii introductive de instanță, de limitele învestirii instanței, dispozițiile O.U.G. nr. 117/2020 au fost greșit aplicate, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de cele de preced, în temeiul art. 497 C. proc. civ., art. 496 alin. (1) teza I și alin. (2), raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat și va casa decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Cabinet Medical Veterinar A. împotriva deciziei nr. 386/C/2021-A din 22 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2022.