ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1848/2022
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1848/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Ședința publică din data de 4 octombrie 2022
Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 14 iulie 2020 pe rolul Judecătoriei Satu Mare, secția Civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională Sanitar-Veterinară și Pentru Siguranța Animalelor și Direcția Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Animalelor Satu Mare, ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună obligarea pârâtei Autoritatea Națională Sanitar-Veterinară și Pentru Siguranța Animalelor la alocarea bugetului necesar efectuării plății sumelor cuvenite reclamantei potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019, aferente contractelor de concesiune nr. x din 01.09.1999 și nr. 25 din 06.01.2020 la acordul cadru nr. 1845 din 16.02.2018.
De asemenea, reclamanta a solicitat să se dispună obligarea pârâtei Direcția Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Animalelor Satu Mare la plata, în beneficiul reclamantei, a drepturilor bănești în sumă de 10.000 RON lunar, pentru fiecare dintre cele două contracte menționate la petitul nr. x.
Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 3, art. 5, art. 11
1
, art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004.
Prin sentința civilă nr. 3206 din 29 octombrie 2020, pronunțată de Judecătoria Satu Mare, secția Civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
De asemenea, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 125 din 26 noiembrie 2020, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare Tribunalului Satu-Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Prin sentința civilă nr. 48 din 15 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitar - Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
S-a luat act de renunțarea la judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei Autoritatea Națională Sanitar - Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor la alocarea bugetului necesar efectuării plății sumelor cuvenite potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.
Prin decizia nr. 384/C/2021 - A din 22 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacată și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii privind dovedirea serviciilor prestate în cuantum de 10.000 RON lunar în conformitate cu art. IV din Legea nr. 236/2019.
În considerarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta susține că instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. IV din Legea nr. 236/2019.
În aprecierea recurentei instanța de apel a adăugat la lege instituind o nouă cerință celor prevăzute expres în cuprinsul art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004.
Totodată, în susținerea opiniei privind faptul că prevederile art. IV din Legea nr. 236/2019 nu presupun obligația dovedirii prestării efective a serviciilor în considerarea cărora au fost încheiate contractele de concesiune, recurenta invocă jurisprudența națională.
Prin întâmpinarea înregistrată la 26.04.2022, intimata Autoritatea Națională Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Animalelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
De asemenea, prin întâmpinarea înregistrată la 27 aprilie 2022 intimata Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Animalelor Satu Mare, a invocat excepția nulității recursului, întrucât în prin cererea de recurs nu sunt relevate critici de nelegalitate a deciziei atacate, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului.
Cauza a fost înregistrată la 07.03.2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 14 mai 2022, s-a fixat termen de judecată la 4 octombrie 2022.
Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ., stabilind ordinea de prioritate a excepțiilor de procedură, a luat în examinare excepția inadmisibilității prezentei căi extraordinare de atac, invocată din oficiu, urmând a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin cererea de chemare în judecată societatea reclamantă a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumelor cuvenite în temeiul art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, modificat prin art. IV din Legea nr. 236/2019, aferente contractului de concesiune nr. x din 01.09.1999, modificat prin actul adițional nr. x din 11.08.2014 precum și contractului subsecvent de servicii nr. x din 06.01.2020 la Acordul cadru nr. 1845 din 16.02.2018.
Înalta Curte formulează observația că prima instanță de fond a fost învestită prin hotărârea de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care a constatat incidența dispozițiilor art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în sensul că litigiul decurgând din executarea unor contracte administrative este de competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun.
În acestsens, contractele de concesiune prin care se asigură prestarea unui serviciu public, în speță, serviciul de supreveghere, prevenire și control asupra bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și a mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, s-a reținut că sunt contracte administrative.
În plus, chiar dacă temeiul juridic al obligațiilor de plată deduse judecății de reclamantă îl constituie o prevedere legală, aceasta având ca premisă obligatorie conferirea unui drept în favoarea titularului contractului de concesiune, s-a reținut că litigiul privește executarea unor contracte administrative.
Această calificare juridică a raporturilor contractuale dintre părți, circumscrise noțiunii de contract de concesiune de servicii publice, nu a mai format, ulterior, obiectul vreunei dispute litigioase la prima instanță ori în calea de atac devolutivă.
Înalta Curte constată în legătură cu pretențiile reclamantei decurgând din executarea unor contracte de concesiune încheiate în conformitate cu prevederile O.G. nr. 42/2004, modificată prin Legea nr. 236/2019, că legiuitorul a înțeles să reglementeze norme speciale sub aspectul procedurii de soluționare a acestor litigii.
Având în vedere potrivit art. 27 C. proc. civ., faptul că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 14 iulie 2020, în cauză este incidentă Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, în forma modificată prin O.U.G. nr. 114/2020, intrată în vigoare la 13.07.2020.
Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 101/2016 "prezenta lege reglementează remediile, căile de atac și procedura de soluționare a acestora, pe cale administrativ-jurisdicțională sau judiciară, în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune, precum și organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor" și "prezenta lege se aplică și cererilor având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și celor privind executarea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor".
De asemenea, potrivit art. 53 alin. (1
1
) din Legea nr. 101/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2020, aplicabilă litigiului pendinte, "procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul" iar conform art. 55 alin. (3
1
) din același act normativ "hotărârea pronunțată în cazul litigiilor prevăzută la art. 53 alin. (1
1
) poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară. Apelul este soluționat de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 30 de zile de la data sesizării legale a instanței".
Din textele legale evocate rezultă că hotărârile pronunțate în litigiile privind executarea contractelor administrative, în care se încadrează și contractele de concesiune, pot fi atacate numai cu apel, potrivit art. 55 alin. (3
1
) din Legea nr. 101/2016, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2020.
În cauză, Înalta Curte constată că dispozitivul hotărârii recurate conține mențiunea greșită a dreptului de recurs în termen de 30 de zile, întrucât acțiunea reclamantei a fost introdusă la data de 14 iulie 2020, dată la care dispozițiile Legii nr. 101/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2020, prevedeau că pentru procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative, prin derogare de la dispozițiile de drept comun, calea de atac este numai apelul.
Prin urmare, calea de atac a recursului formulată de reclamantă, având ca obiect decizia din apel, este inadmisibilă, atât timp cât a fost exclusă în mod expres de legiuitor prin art. 55 alin. (3
1
) din Legea nr. 101/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2020.
Mențiunea din cuprinsul deciziei recurate "cu recurs în 30 de zile de la comunicare (…)" nu conduce la deschiderea căii de atac a recursului, întrucât recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesual civilă ar constitui o încălcare a principiului legalității căilor de atac, consacrat de art. 457 C. proc. civ.
De altfel, legiuitorul a prevăzut la art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ. că "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive [...] 4. hotărârile date în apel fără drept de recurs".
Instanța are obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ prevăzute de lege.
Astfel, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.
Prin urmare, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată privind executarea unor contracte de concesiune, hotărârea recurată în cauză are caracter definitiv de la pronunțare potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (2) teza finală din același cod coroborat cu art. 55 alin. (3
1
) și art. 53 alin. (1
1
) din Legea nr. 101/2016.
În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 384/C/2021 - A din 22 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 384/C/2021 - A din 22 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 octombrie 2022.