ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1733/2022

Ședința publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare – secția civilă, la data de 13 iulie 2020, sub nr. x/2020 și, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Satu Mare – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020*, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITAR VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ANIMALELOR și DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ANIMALELOR SATU MARE, solicitând instanței obligarea pârâtei Autoritatea Națională Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Animalelor la alocarea bugetului necesar efectuării plății sumelor cuvenite reclamantei potrivit art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificat prin art. IV din Legea nr. 236/2019, sume aferente contractelor: Contract de concesiune nr. x/01.09.1999 modificat și completat prin Actul adițional nr. x/11.08.2014, Contract subsecvent de servicii nr. x/06.01.2020 la Acordul cadru nr. 1857/16.02.2018 și Contractul subsecvent nr. 37/06.01.2020 la Acordul cadru nr. 1858/16.02.2018, și obligarea pârâtei Direcția Sanitar- Veterinară și pentru Siguranța Animalelor Satu Mare la plata sumei de 10.000 RON lunar pentru fiecare dintre cele trei contracte sus-menționate.

La data de 16.03.2021, a fost înregistrată cererea reclamantei de renunțare la judecata primului capăt de cerere din acțiunea introductivă.

Având în vedere cererea înregistrată de reclamantă la data de 16.03.2021, în temeiul art. 406 alin. (1) și (6) C. proc. civ., tribunalul a lua act de renunțarea reclamantei la judecata primului capăt de cerere din acțiune.

Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Animalelor a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Întrucât numai primul capăt de cerere a fost formulat în contradictoriu cu această pârâtă și, în condițiile în care instanța ia act de cererea de renunțare la judecată privind acest capăt de cerere, tribunalul a constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtă a rămas fără obiect, motiv pentru care nu a mai fost analizată.

Tribunalul a mai reținut că, prin aceeași cerere înregistrată la data de 16.03.2021 reclamanta a arătat că își menține pretențiile doar pentru perioada 16.12.2019- 31.08.2020.

Prin sentința civilă nr. 72 din 24 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Satu Mare – secția a II-a civilă, de contencios administratgiv și fiscal a luat act de renunțarea la judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITAR VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ANIMALELOR, privind cererea prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la alocarea bugetului necesar efectuării plăților potrivit art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificat prin art. IV din Legea nr. 236/2019, și a respins acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta, ca neîntemeiată; fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L.

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 385/C/2021–A din 22 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimatele Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Animalelor și Direcția Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Animalelor Satu Mare, împotriva sentinței nr. 72 din 24.05.2021, pronunțate de Tribunalul Satu Mare.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului și casarea în tot a deciziei civile atacate, cu consecința trimiterii spre rejudecare a apelului Curții de Apel Oradea, cu cheltuieli de judecată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-reclamantă a invocat, în esență, următoarele:

Soluția instanței de apel este întemeiată pe motive contradictorii, aspect care determină nelegalitatea hotărârii, prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.

Astfel, pe de o parte, curtea de apel a înlăturat argumentarea adusă de prima instanță în sprijinul soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, iar pentru a proceda astfel a reținut, contrar tribunalului, că lipsa normelor metodologice nu poate împiedica aplicarea Legii nr. 236/2019, întrucât efectul creat ar fi fost acela de invalidare a unor drepturi consacrate prin acest act normativ.

Luând ca premisă această ultimă împrejurare, respectiv faptul că Legea nr. 236/2019 s-a aplicat chiar și în lipsa normelor metodologice, de la data intrării ei în vigoare, pe cale logică, aceasta nu ar fi putut să se aplice altfel decât în forma sa de la acea dată.

Or, textul art. IV din Legea nr. 236/2019 prezintă o formulare cât se poate de clară, concisă și prin care nu se face referire la condiții suplimentare necesar a fi îndeplinite pentru aplicabilitatea acestuia și, în ciuda faptului că prin prevederea legală mai sus redată nu sunt impuse cerințe suplimentare necesar a fi verificate în vederea acordării sumelor lunare, instanța a considerat, în sens contrar cu propriile argumente, că "pentru aplicarea ei situației reclamantei, aceasta trebuie însă să dovedească că a prestat serviciile pentru care legea prevede dreptul de a încasa suma de 10.000 RON lunar."

Recurenta-reclamantă susține că acest considerent vine, însă, în contradicție cu cele reținute anterior. Astfel, inițial instanța reține că abia la data de 22.07.2020, ca atare, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, a fost adoptată O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 42/2004, prin a cărei Anexă nr. 2

1

la Ordonanța Guvernului 42/2004, "Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanță" au fost reglementate condițiile de obținere a sumei lunare de 10.000 RON, prevăzută de art. IV din Legea nr. 236/2019, respectiv decontul și documentele justificative.

Se mai arată că instanța de apel, după ce explicitează raționamentul pentru care recurenta este îndreptățită la sumele solicitate strict în temeiul Legii nr. 236/2019, reține, de asemenea, că recurenta trebuia totuși să facă o probă suplimentară celor enumerate de art. IV din Legea nr. 236/2019, respectiv că a procedat la prestarea efectivă a serviciilor.

În susținerea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-reclamantă a susținut că soluția de respingere a apelului nu este injustă doar prin prisma contradictorialității care caracterizează argumentele aduse în sprijinul său; apreciind că recurenta era datoare a face dovada îndeplinirii unor condiții suplimentare, care nu erau prevăzute de textul de lege în temeiul căruia și-a fundamentat cererea, respectiv de art. IV din Legea nr. 236/2019, instanța a dat o aplicare eronată acestei norme de drept material.

În concret, instanța a adăugat la lege, instituind o condiție adițională celor arătate expres în cuprinsul textului art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, în disonanță cu voința legiuitorului, aceea de a le fi acordate sumele lunare tuturor beneficiarilor contractelor încheiate deja la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

În ceea ce o privește, recurenta-reclamantă susține că eroarea instanței în aplicarea normei de drept material are consecința privării acesteia de dreptul de a încasa sumele prevăzute de textul de lege pe care a înțeles să își fundamenteze pretențiile, având în vedere că aceasta este beneficiara a trei contracte de tipul celor enumerate de legiuitor, respectiv Contractul de concesiune nr. x/01.09.1999, astfel cum a fost modificat și completat prin Actul adițional nr. x/11.08.2014, Contractul subsecvent de servicii nr. x/06.01.2020 la Acordul cadru nr. 1857/16.02.2018 și Contractul subsecvent la nr. 37/06.01.2020 la Acordul cadru nr. 1858/16.02.2018; toate aceste contracte erau deja încheiate și se derulau la data intrării în vigoare a legii, iar scopul încheierii acestora era cel al realizării activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Chiar și apreciind că ceea ce determina aplicabilitatea textului era prestarea efectivă a serviciilor, consideră că îndeplinirea obligațiilor contractuale este prezumată, câtă vreme - cu privire la contractele mai sus-enumerate - nu a intervenit rezilierea, nefiind în vreun fel contestată realizarea obligațiilor asumate contractual. De altfel, susține recurenta, este de observat că printre apărările intimatei-pârâte nu se regăsește aceea potrivit căreia recurenta-reclamantă nu ar fi procedat la executarea obligațiilor care cădeau contractual în sarcina acesteia.

Mai mult decât atât, consideră că a interpreta în sensul că recurentei îi este impus a respecta o condiție care nu era prevăzută de textul legal la momentul la care au luat naștere drepturile pe care le reclamă, ar însemna a aduce atingere principiului constituțional al neretroactivității legii.

Cu alte cuvinte, a aprecia necesară respectarea unor condiții în vederea acordării sumei prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019, câtă vreme astfel de condiții au fost reglementate numai prin adoptarea ulterioară a O.U.G. nr. 117/2020, presupune a da aplicare acestui din urmă act pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare.

În fine, în susținerea poziției exprimate, în sensul că textul art. IV din Legea nr. 236/2019 nu presupune, nici măcar în mod implicit, obligația dovedirii prestării efective a serviciilor în considerarea cărora au fost încheiate contractele de concesiune, recurenta-reclamantă arată că grăitoare este practica instanțelor naționale, făcând vaste referiri sub acest aspect la jurisprudență.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, la data de 05.01.2022, sub nr. x/2020*.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR SATU MARE a formulat întâmpinare la recurs, înregistrată la data de 03.03.2022, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

III. Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 31 august 2020, deci, după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluția din 11 mai 2022, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului, la data de 22 septembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și a dispozițiilor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Satu Mare, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce privește motivul de recurs fundamentat pe pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.., prin care recurenta-reclamantă susține că decizia instanței de apel este nelegală, întrucât conține motive contradictorii, Înalta Curte găsește că acesta nu este incident, fiind nefondat.

Într-adevăr, instanța de apel a reținut, în cuprinsul considerentelor sale, că: "Abia la data de 22.07.2020, după introducerea acțiunii, a fost adoptată O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor și pentru abrogarea art. IV alin. (2) și art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, care în anexă, respectiv Anexa nr. 2

1

la Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, intitulată Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanță, la art. 6, prevede că beneficiarii contractelor pentru realizarea activităților prevăzute la art. 15 alin. (2) din ordonanță primesc suma de 10.000 RON, sumă exceptată de TVA, din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, prin bugetul direcțiilor sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București, în baza decontului și a documentelor justificative.".

Însă, acest considerent nu este contradictoriu cu cele reținute anterior de instanță și care, susține recurenta-reclamantă, ar explicita raționamentul pentru care este îndreptățită la sumele solicitate strict în temeiul Legii nr. 236/2019.

Pe de o parte, împrejurarea că instanța de apel analizează condițiile care o îndreptățeau pe recurenta-reclamantă la plata sumei reclamate, nu înseamnă că instanța concluzionează în sensul că partea era și îndreptățită la plata respectivei sume, iar pe de altă parte, faptul că instanța a verificat contextul legislativ și cadrul normativ și, din parcursul acestuia, a reținut că recurenta-reclamantă nu era îndreptățită la plată, neîndeplinind condițiile legii, nu înseamnă că motivarea este contradictorie.

Așadar, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, considerentele instanței de apel nu sunt contradictorii sau ireconciliabile, ci, dimpotrivă, ele decurg unele din altele, se susțin și conduc în mod clar către soluția adoptată, încât, acest motiv de recurs întemeiat pe art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este fondat.

Examinând în continuare recursul, prin prisma celui de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că și acesta este nefondat.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. este titulară a Contractului de concesionare nr. x/01.09.1999, în baza căruia prestează activități specifice medicului veterinar pe teritoriul Circumscripțiilor sanitar-veterinare de asistență Sanislău I și Foieni.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă refuzul intimatei-pârâte D.S.V.S.A. Satu Mare de a achita lunar recurentei suma de 10.000 RON, pentru perioada 16.12.2019 (data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019) – 31.08.2020.

Drepturile pretinse în cauză au fost reglementate prin prevederile Ordonanței de Guvern nr. 42/2004 din 29 ianuarie 2004, privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor.

Art. 15 din acest act normativ prevede posibilitatea încheierii, de către direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București a unor contracte de concesiune pe o durată de 4 ani cu medicii veterinari organizați în condițiile legii.

Totodată, potrivit alin. (7) al aceluiași text de lege, concesionarii activităților prevăzute la alin. (2) care asigură prin unitățile medicale veterinare prevăzute la pct. 35 din Anexa nr. 1 un program zilnic de 8 ore pentru proprietarii animalelor din exploatațiile nonprofesionale din circumscripția sanitar-veterinară contractată, cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică si a sărbătorilor legale, primesc lunar, pentru fiecare contract, pe perioada de derulare a acestuia, suma de 10.000 RON, din bugetul Autorității, scutită de TVA, pentru transportul probelor, ridicarea produselor si tipizatelor necesare, instruirea și formarea profesională aferente activităților contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informațiilor privind lanțul alimentar, bunăstarea și condițiile de biosecuritate, efectuarea catagrafiei animalelor în situații de urgență, precum și pentru inspecția și certificarea animalelor destinate sacrificării.

Înalta Curte constată că între intimata-pârâtă D.S.V.S.A. Satu Mare și recurenta-reclamantă au fost încheiate Contractul de concesiune nr. x/01.09.1999, în temeiul O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificat și completat prin Actul adițional nr. x/11.08.2014, Contractul subsecvent de servicii nr. x/06.01.2020 la Acordul cadru nr. 1857/16.02.2018 și Contractul subsecvent nr. 37/06.01.2020 la Acordul cadru nr. 1858/16.02.2018.

Ulterior încheierii Contractului de concesiune, O.G. nr. 42/2004 a fost modificată și completată, prin Legea nr. 236 din 11 decembrie 2019, care menține dreptul beneficiarilor contractelor de a primi lunar pentru fiecare contract suma de 10.000 RON.

Astfel, conform art. IV din acest act normativ, forma în vigoare la data introducerii acțiuniii:

"(1) Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autoritații Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora.

(2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București atribuie medicilor veterinari organizați în condițiile legii, pe bază de contract de concesiune cu durata de 5 ani, realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege."

În continuare, art. V din Lege precizează că, "în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorității Naționale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului".

Ulterior, a intervenit O.U.G. nr. 117 din 22 iulie 2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor și pentru abrogarea art. IV alin. (2) și art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative.

Potrivit art. III din acest act normativ, contractele pentru efectuarea activităților sanitare, aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență (ceea ce, nu este cazul recurentei), își păstrează valabilitatea și continuă să producă efecte potrivit prevederilor legale în vigoare la data încheierii lor, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative.

Pentru perioada intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, perioada 16.12.2019 - 24.07.2020, acordarea dreptului reglementat de prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu era condiționat de îndeplinirea vreunei condiții de ordin material sau procedural, prevederile O.U.G. nr. 117 din 22 iulie 2020 neputând fi aplicate retroactiv.

Într-adevăr, faptul că era prevăzută obligația adoptării ulterioare a unor norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 nu înseamnă că recurenta-reclamantă nu era îndreptățită la primirea sumei prevăzute de lege, mai ales în contextul în care eventuale norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 nu ar fi putut adăuga la lege.

De altfel, se reține că alin. (2) al articolului IV din Legea nr. 236/2019 nu prevedea în mod expres nașterea dreptului de adoptarea normelor metodologice.

În ce privește indemnizația la care se referă dispozițiile art. IV din Legea nr. 236/2019, Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (7) din lege, se acordă suma de 10.000 RON lunar, beneficiarilor contractelor de concesiune ce se vor încheia după intrarea în vigoare a legii și care fac dovada îndeplinirii în concret a unor atribuții specifice: transportul probelor, ridicarea produselor și tipizatelor necesare, instruirea și formarea profesională aferentă activităților contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informațiilor privind lanțul alimentar, bunăstarea și condițiile de biosecuritate, efectuarea catagrafiei animalelor în situații de urgență, precum și pentru inspecția și certificarea animalelor destinate sacrificării.

Concluzia că aceste norme se aplică doar contractelor care se vor încheia/modifica prin act adițional după intrarea în vigoare a legii rezultă din interpretarea coroborată a art. 15 alin. (2), (6) și (7) din Legea nr. 236/2019.

Astfel, dispozițiile legale menționate stipulează că pentru efectuarea în exploatațiile nonprofesionale a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale, pe care Autoritatea trebuie să le pună în aplicare, direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv, a Municipiului București încheie contracte de concesiune pe o durată de 5 ani cu medicii veterinari organizați în condițiile legii sau pot angaja personal sanitar-veterinar propriu, în condițiile legii, în situațiile în care nu se pot încheia contracte cu medicii veterinari, organizați în condițiile legii - art. 15 alin. (2).

Art. 15 alin. (6) instituie obligația pentru direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv, a municipiului București de a modifica contractele deja încheiate, urmărindu-se comasarea circumscripțiilor sanitar-veterinare din fiecare contract atribuit unui medic veterinar astfel încât să existe un număr minim de animale ce atinge 300 de unități vită mare. Doar acestor beneficiari și în condițiile îndeplinirii atribuțiilor specifice menționate de art. 15 alin. (7) din lege, se realizează plata indemnizației de 10.000 RON.

Din perspectiva acestor prevederi legale, soluția instanței de apel este legală, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în discuție.

În acest sens, reținerile instanței de apel, în sensul că reclamanta- recurenta reclamantă Societatea "A." S.R.L. Satu Mare- nu poate beneficia de drepturile solicitate în lipsa îndeplinirii condițiilor și formalităților prevăzute de art. 6 din Anexa nr. 21 la O.G. nr. 42/2004, sunt corecte.

Astfel, Anexa nr. 21 la O.G. nr. 42/2004 vizează doar contractele încheiate/modificate după intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019 stabilind în concret condițiile în care se face plata indemnizației prevăzute de art. 15 alin. (7), iar nu a celei prevăzute de art. IV din lege.

În acest sens, documentele justificative prevăzute de art. 6 alin. (3) din Anexa menționată urmăresc verificarea tocmai a activităților stabilite în sarcina medicilor veterinari în cuprinsul art. 15 alin. (7) din lege, enumerate anterior, în lipsa unor atare documente legal reținându-se că recurenta-reclamantă nu poate fi îndreptățită la plata sumei de 10.000 RON/lunar, nefiind îndeplinită condiția legii.

Față de contextul argumentativ anterior expus și parcursul legislativ în materie, Înalta Curte nu poate primi susținerea recurentei-reclamante, în sensul că, apreciind că recurenta era datoare a face dovada îndeplinirii unor condiții suplimentare, care nu erau prevăzute de textul de lege în temeiul căruia și-a fundamentat cererea, respectiv, art. IV din Legea nr. 236/2019, instanța de apel a dat o aplicare eronată acestei norme de drept material, prin instituirea unei condiții adiționale celor cuprinse la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 instanța adăugând la lege, critici ce se găsesc a fi nefondate, încât, motivul de recurs invocat, prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. nu este incident.

Astfel susținerea recurentei vizând condiția sine qua non a acordării sumei de 10.000 RON/lunar ca fiind existența contractului valabil încheiat este nereală, întrucât suma în discuție nu putea fi acordată doar ca urmare a existenței unui contract între părți, ci și ca efect al respectării acestuia, demonstrată prin depunerea deconturilor și a documentelor doveditoare ale realizării acțiunilor sanitar-veterinare pe teritoriul de competență.

Legea nr. 236/2019 nu exclude prezentarea deconturilor justificative pentru efectuarea acțiunilor/serviciilor sanitar-veterinare prevăzute în Programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, pentru a beneficia de suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea contractelor.

În aceste condiții, Legea nr. 236/2019, intrată în vigoare la data de 16.12.2019, se corelează cu dispozițiile legale și contractuale în derulare la data intrării sale în vigoare, nefiind necesar a se prevedea în cuprinsul ei obligativitatea prezentării de deconturi justificative.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, pentru a beneficia de această sumă pentru perioada 16.12.2019 - 24.07.2020 nu este suficientă existența numai a contractului de concesiune și, în acord cu instanța de apel, se constată că interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 15 alin. (2) și alin. (7) din O.G. nr. 42/2004 cu cele ale Legii nr. 236/2019 conduce la concluzia neîndoielnică în sensul necesității prezentării de către recurenta-reclamantă a dovezii prestării activităților medicale prevăzute de lege, ceea ce, în speță, nu s-a îndeplinit.

În acest sens, Curtea de Apel Oradea a stabilit că, potrivit adresei nr. x/23.03.2022 a intimatei, recurenta a îndeplinit alte obligații contractuale care au fost plătite (pentru lunile ianuarie – august 2020, conform tabelului privind facturile emise și ordinele de plată aferente acțiunilor sanitar- veterinare și identificare animale, depus la f.143).

În fine, cât privește criticile structurate de recurenta-reclamantă la pct. III al cererii de recurs, Înalta Curte constată că acestea nu constituie motive de nelegalitate, astfel cum impun prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., ci ele privesc practica judiciară în materie a altor instanțe.

Or, este știut că practica judiciară nu constituie izvor de drept și, ca atare, nu poate fi valorificată în cadrul recursului. De altfel, nu s-a făcut nici măcar dovada că respectivele hotărâri judecătorești ar fi rămas definitive.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 385/C/2021-A din 22 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2022.