ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2220/2022

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 160/LP/11.09.2019, Tribunalul Satu Mare – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pe rolul căruia a fost înregistrat la 25.09.2019.

Prin sentința civilă nr. 2718/31.12.2020, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins acțiunea și cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2255/22.12.2021, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul și cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

În motivare invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a respins apelul, fără a intra în cercetarea fondului cauzei, cu nerespectarea exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest sens, a relevat că instanța de apel nu a stabilit în concret care dintre lucrările solicitate spre decontare au fost efectuate în baza contractului nr. x/17.02.2016 și a actelor adiționale, respectiv care sunt cele executate în baza acordurilor de subcontractare și ce lucrări au fost acceptate sau neacceptate de beneficiarul final.

A mai susținut că, instanța de apel a tratat global lucrările executate și a apreciat că primează acordurile de subcontractare, reținând că au fost încheiate două acorduri, în condițiile în care în realitate au fost încheiate trei acorduri, iar intimata i-a încredințat recurentei și lucrările dintr-un al patrulea acord, care inițial fusese încheiat cu un alt subcontractor și pe care l-a preluat ulterior, respectiv cel cu nr. 732/01.03.2016.

Recurenta a arătat că niciun acord nu poartă semnătura beneficiarului final, C. și că nu are un raport contractual cu această entitate.

Concluzionând, a afirmat că instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei, în condițiile în care din înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă că există patru acorduri de subcontractare, depuse chiar de către pârâtă, și nu două, cum greșit s-a reținut prin decizia recurată.

Totodată, a mai arătat că instanța de apel, deși a invocat necesitatea stabilirii lucrărilor suplimentare neachitate și a celor acceptate de beneficiarul final, în cuprinsul hotărârii nu se poate identifica o astfel de analiză.

Astfel, deși a menționat constant că lucrările au fost supuse aprobării de către beneficiarul final, instanța de apel nu a arătat în concret la ce probe s-a raportat. Procedând în acest mod, instanța de apel și-a însușit argumentele intimatei, fără a mai efectua o analiză proprie a probatoriului administrat în cauză.

Sub acest aspect, recurenta a făcut trimitere la considerentele din decizia recurată referitoare la declarațiile martorilor, arătând că nu pot fi concludente în aprecierea lucrărilor executate și că a solicitat administrarea probei cu expertiza în specialitatea electroenergiei, însă instanța a respins-o cu motivarea că nu ar fi utilă.

Recurenta a subliniat că din motivarea expusă în prima parte a hotărârii recurate reiese că dispoziția de respingere se întemeiază pe lipsa acordului beneficiarului final în ce privește lucrările suplimentare, iar în partea a doua reiese că lucrările care se solicită a fi decontate au fost deja achitate de intimată.

Conform recurentei, motivarea are un caracter formal și nu are aptitudinea de a demonstra întregul raționament avut în vedere de instanță la pronunțarea hotărârii.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1.266 alin. (1) C. civ.

Redând un paragraf din decizia recurată, a subliniat că din cuprinsul hotărârii reiese că unul dintre motivele pentru care a fost respins apelul rezidă în faptul că lucrările efectuate de recurentă în beneficiul intimatei nu ar fi fost acceptate de beneficiarul final, apreciindu-se că raporturile contractuale dintre părțile litigante își au temeiul în acordurile de subcontractare și nu în contractul de prestări servicii nr. x/17.02.2016.

Potrivit recurentei, analiza instanței de apel este eronată, întrucât intenția părților a fost aceea ca relația contractuală să fie guvernată de contractul de prestări servicii nr. x/17.02.2016 și de actele adiționale, aspect ignorat de instanța de apel. De altfel, toate referirile din facturile decontate de intimată, situațiile de lucrări acceptate sunt făcute cu trimitere exclusiv la contractul cadru, context în care a arătat că părțile nu au emis facturi, situații de lucrări în baza acordurilor de subcontractare a căror finalitate este aceea ca beneficiarul să cunoască persoana subcontractantului.

În cuprinsul actelor adiționale, ulterioare acordurilor de subcontractare, s-a făcut referire expresă la contractul nr. x/17.02.2016 și nu la acorduri, ceea ce denotă în mod evident voința părților ca relațiile contractuale să fie supuse dispozițiilor cuprinse în acest contract, și nu a celor din acordurile de subcontractare, cum greșit a reținut instanța de apel, care, de altfel a ignorat aspectele de fapt referitoare la comportamentul celor două părți ulterior încheierii acordurilor de subcontractare.

Conform recurentei, determinarea contractului aplicabil în cauză este esențială prin raportare la procedura decontării lucrărilor executate, sens în care a făcut trimitere la art. 3.2 din contract și art. 3 din acordul nr. 733/01.03.2016 și la situația de fapt, care confirmă această susținere.

Sub acest aspect, a mai arătat că prin actele adiționale s-a procedat la contractarea unor lucrări suplimentare față de cele inițiale, stabilite prin contract și a evocat art. 1.2 din contract, precizând că individualizarea lucrărilor se face pe bază de comandă și nu prin acte adiționale.

De altfel, recurenta a susținut că, raționamentul instanței este greșit și prin raportare la faptul că detalierea lucrărilor pe categorii ar fi fost stabilită prin anexa nr. 1 la contractul nr. x/17.02.2016, anexă care face parte integrantă din cuprinsul acestuia și nu reprezintă un act distinct.

Subsumat aceluiași motiv de casare recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit art. 1.270 C. civ., deoarece din analiza actelor adiționale rezultă că acestea au fost încheiate în scopul modificării obiectului contractului principal și implicit a valorii inițiale contractate, iar acordurile de subcontractare vizează răspunderea pârâtei față de beneficiarul final și în niciun caz nu plafonează valoarea contractului de prestări servicii.

Un alt set de critici, invocate de recurentă, se referă la încălcarea art. 1.516 C. civ., deoarece instanța de apel, deși reține executarea lucrărilor care au făcut obiectul contractului de prestări servicii, nu dispune obligarea intimatei la plata lor.

Sub acest aspect, a subliniat că intimata nu a contestat lucrările pe care recurenta le-a executat și pentru care a rămas un rest neachitat de 96.945,70 RON aferent facturii nr. x/31.01.2018, de 713.190,30 RON aferent facturii nr. x/11.02.2019 și de 295.255,66 RON, conform facturii nr. x/11.02.2019.

Prin decizia recurată s-au aplicat greșit art. 1.538 C. civ., prin prisma căreia recurenta a arătat că a solicitat penalități de întârziere pentru facturile necontestate de intimată, conform art. 6.2 din contract.

Evocând prevederile art. 1.268 și art. 1.269 C. civ., art. 22 alin. (4) și ale art. 4 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea recurată este rezultatul greșitei calificări a obiectului cauzei, fapt care a condus implicit la soluționarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului cu privire la cererea de acordare a penalităților.

În final, a arătat că instanța de apel a reținut și lipsa caracterului cert al creanței pretinse cu titlu de penalități, motivând că intimata a fost partea care a solicitat în fața primei instanțe administrarea probei cu expertiza contabilă pentru determinarea întârzierilor la plata facturilor fiscale, iar în caz afirmativ să se calculeze cuantumul acestora, probă ce a fost respinsă de către prima instanță și că această soluție nu a fost criticată nicio parte.

Potrivit recurentei, este evident că instanța de apel a refuzat să facă o cercetare efectivă a fondului, imputându-i în mod nefondat faptul că nu a atacat o încheiere de respingere a solicitării părții adverse de administrare a unei probe.

La 27.05.2022 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat a excepțiile nulității recursului pentru netimbrare și lipsa motivelor de nelegalitate ce ar putea fi subsumate art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

La 24.06.2022 recurenta a răspuns la întâmpinare.

Excepția nulității recursului pentru lipsa taxei judiciare de timbru nu va mai fi analizată, având în vedere declarația expresă a părții în sensul că obligația fiind îndeplinită nu mai susține această apărare consemnată în practicaua deciziei.

Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Examinând excepția nulității recursului, invocată de intimată, Înalta Curte urmează să o respingă, întrucât din conținutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reținută incidența art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel cum a fost reținută în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt care a generat litigiul de față derivă din încheierea între părțile litigante a contractului de prestări servicii nr. x/17.02.2016, modificat prin actele adiționale nr. x/16.03.2016, nr. y/01.06.2016 și nr. 3/07.09.2016 și a acordurilor de subcontractare nr. x/01.03.2016, nr. y/01.03.2017, nr. z/23.08.2017 și încredințarea recurentei unor lucrări dintr-un alt acord de subcontractare, ce poartă nr. 732/01.03.2016, încheiat între pârâtă și o altă societate.

Susținând că intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de plată a unor lucrări suplimentare executate de către recurenta-reclamantă, aceasta din urmă a demarat procedura judiciară, în care, invocând răspunderea contractuală a părții adverse, a solicitat ca aceasta să fie obligată să-i achite facturile restante, reprezentând un procent de 30% din garanția de bună-execuție, lucrări suplimentare de săpătură și astupat și de transport al betonului spart și pământ și diferența a 5.470 de capace de canivou; a mai solicitat acordarea unor penalități de 0,15%/zi de întârziere, conform art. 6.2 din contract.

Prima instanță a respins pretențiile astfel formulate, reținând, în esență, că nu sunt întrunite cerințele stipulate la art. 3 din acordurile de subcontractare pentru nașterea obligației de plată, nefiind suficientă recunoașterea lucrărilor, ci acestea trebuiau să fie aprobate de beneficiarul final, C.. De asemenea, a mai reținut că penalitățile de întârziere au fost solicitate de reclamantă, în temeiul unei clauze care nu mai produce efecte, ca urmare a perfectării acordurilor de subcontractare, în cuprinsul cărora la art. 8 părțile au stabilit o altă valoare, de 0,3% pentru fiecare zi de întârziere, notând, totodată, și faptul că reclamanta nu a probat nici depășirea termenului de plată de către pârâtă.

Apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, prin decizia care formează obiect al recursului, fundamentat de titularul său pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel nu a analizat fondul cauzei și pretențiile deduse judecății, întrucât nu a stabilit în mod concret lucrările executate în baza contractului și a actelor adiționale, respectiv în baza acordurilor de subcontractare și care dintre acestea au fost acceptate sau nu de către beneficiarul final.

A mai afirmat că din motivarea expusă în prima parte a hotărârii reiese că dispoziția de respingere are la bază chestiunea vizând lipsa acordului beneficiarului final, pentru ca ulterior din cuprinsul acesteia să rezulte că, demersul recurentei este respins ca urmare a faptului că lucrările care se solicită a fi decontate au fost deja achitate de intimată.

Analiza deciziei recurate relevă că instanța de apel, după o prezentare succintă a situației de fapt, nu a analizat în mod efectiv apărările invocate în memoriul de apel. În aceste condiții, raționamentul juridic adoptat nu a fost demonstrat neîndoielnic și hotărârea atacată, necreând transparență asupra silogismului, nu permite realizarea pe deplin a controlului judiciar.

Înalta Curte notează că, în examinarea cauzei, instanța de apel pleacă de la premisa că "în cauză trebuie dezlegat dacă apelanta-reclamantă a executat lucrări contractate a căror contravaloare nu a fost achitată de către intimata-pârâtă, precum și dacă apelanta-reclamantă a executat și lucrări suplimentare ca și cantitate și/sau valoare față de cele contractate, facturate și achitate, ce ar fi fost acceptate de către beneficiarul C., iar pentru a se soluționa aceste probleme (...) trebuie observate probele administrate".

Or, deși aceste chestiuni erau esențiale în dezlegarea pricinii, din considerentele expuse în motivarea hotărârii se desprinde concluzia că o astfel de analiză, notată încă de la începutul examinării pe fond a cauzei, lipsește, ceea ce împiedică exercitarea controlului judiciar în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile oferite de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica inteligibil, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conținutul lor să determine soluția pronunțată în cauză.

Se cuvine notat și că instanța de apel a examinat superficial probatoriul și susținerile părților, făcând trimitere la afirmațiile martorilor referitoare la aprecierea lor în execuția lucrărilor, în contextul în care stabilirea și determinarea categoriilor de lucrări efectuate la liniile electrice subterane (LES) de înaltă tensiune presupune un amplu procedeu probator, astfel încât soluția pronunțată nu își găsește suportul într-o analiză corespunzătoare a stării de fapt și este rezultatul unei încălcări a dispozițiilor art. 264 C. proc. civ.

În consecință, reținând că motivarea hotărârii atacate nu răspunde cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., situație în care examinarea celui de-al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi realizat.

Pentru aceste motive, conform art. 497 C. proc. civ., recursul va fi admis, decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2255/22.12.2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 noiembrie 2022.