ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2209/2022

Ședința publică din data de 27 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 25.02.2021 sub nr. x/2021 reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 61.000 euro, în RON la cursul euro/leu din data plății, reprezentând despăgubirile conform art. 9 din Capitolul VI al contractul de subcontractare prestări servicii nr. x din 15.02.2019.

Prin sentința civilă nr. 665/22.11.2021 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2021, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 39.000 euro cu titlu de despăgubiri; s-a respins în rest acțiunea; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 4488 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel la data de 20.01.2022 apelanta-pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând admiterea apelului și, în baza dispozițiilor art. 480 alin. (2) C. proc. civ., respingerea în tot a acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 222/A din 07 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 665/22.11.2021, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2021. A fost obligată apelanta la plata sumei de 682,03 de RON către intimată cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.R.L.

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se arată că hotărârea atacată este nemotivată și fundamentată pe considerente contradictorii.

Recurenta susține că instanța nu a menționat în considerente apărarea principală formulată de aceasta și anume, relevanța juridică a celuilalt contract semnat de părți având nr. x/22.05.2019 și nu a explicat de ce prezumțiile aplicate de instanță nu pot opera și în sens invers, adică în beneficiul recurentei și în detrimentul părții adverse.

Dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impun realizarea unei analize proprii de către instanță a susținerilor ambelor părți, precum și expunerea motivelor care stau la baza însușirii sau înlăturării acestora, garanția unui proces echitabil.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1266-1268, art. 1270, art. 1539, art. 1188 și art. 1196 C. civ.

Referitor la încălcarea art. 1266-1268 C. civ. recurenta arată că întreg raționamentul instanței de apel este rezultatul nesocotirii voinței părților, problema fundamentală a cauzei fiind stabilirea voinței reale a părților în raport cu desistarea sau nu a reclamantei de clauza penală, ulterior încheierii contractului nr. x/22.05.2019.

În acest sens se arată că derularea rezilierii contractelor reclamantei de către clienți în același timp cu decizia părților de a încheia un nou contract de subcontractare prin inversarea calităților din contractul inițial referitor la aceiași clienți, relevă faptul că întreaga operațiune juridică s-a realizat cu știința reclamantei.

În ceea ce privește art. 1270 C. civ. se arată că instanța de apel a încălcat aceste dispoziții, semnarea contractului nr. x/22.05.2019 atestând faptul că reclamanta a acceptat preluarea clienților în calitate de contractor, asumându-și obligația să presteze serviciile de pază în locul recurentei, deci nu se poate vorbi de o operațiune de deturnare a clientelei.

Cu referire la încălcarea art. 1539 C. civ. se arată că despăgubirile solicitate de reclamantă constituie o penalitate contractuală. Atâta vreme cât reclamanta a acceptat executarea obligației principale fără rezerve, aceasta a pierdut dreptul la activarea clauzei penale prevăzute de art. 9, adică de a cumula executarea obligațiilor principale cu penalitatea reprezentată de pretinsele despăgubiri.

Clauza penală ce constituie temeiul pretențiilor deduse judecății nu interzicea încheierea de contracte cu clienții reclamantei ci strict ofertarea lor de către recurentă. Așadar, împrejurarea că recurenta a încheiat contracte cu clienții nu înseamnă automat că i-a ofertat, oferta putând veni și de la aceștia, situație în care nu se poate vorbi de încălcarea clauzei prevăzute la art. 9.

Tocmai de aceea, reclamanta ar fi trebuit să probeze aceste aspecte, recurenta neputând face dovada unui fapt negativ, astfel că instanța a inversat sarcina probei.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. excepția nulității recursului, Înalta Curte o va respinge ca nefondată având în vedere că din cuprinsul memoriului de recurs rezultă critici care pot fi încadrate în motivele de casare invocate.

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul are ca obiect răspunderea recurentei-pârâte sub forma despăgubirilor solicitate de reclamantă în temeiul art. 9 din Capitolul VI al contractului de subcontractare prestări servicii nr. x din 15.02.2019.

Tribunalul a constatat îndeplinirea condițiilor cerute de art. 1350 C. civ. pentru atragerea răspunderii civile contractuale, respectiv fapta ilicită a pârâtei, reținând că aceasta și-a încălcat obligația contractuală de a nu încheia contracte similare cu clienții reclamantei, precum și prejudiciul reprezentat de despăgubirea prevăzută de art. 9 din contractul încheiat între părți.

Prin apărările formulate prin cererea de apel recurenta-pârâtă a învederat că părțile litigante au încheiat și contractul nr. x/22.05.2019 care atestă acordul acestora de preluare a clienților.

Recurenta-pârâtă susține în cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 faptul că hotărârea atacată este nemotivată și fundamentată pe considerente contradictorii, instanța de apel neanalizându-i apărarea principală referitoare la relevanța juridică a acestui contract și nu a argumentat de ce prezumțiile aplicate în cauză nu pot opera și în sens invers, adică în beneficiul recurentei și în detrimentul părții adverse.

Critica este fondată, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impunând realizarea unei analize proprii de către instanță a susținerilor ambelor părți, precum și expunerea motivelor care stau la baza însușirii sau înlăturării acestora, acestea reprezentând garanția respectării dreptului la un proces echitabil.

Astfel, analizând considerentele deciziei atacate se constată că argumentele în susținerea soluției de respingere a apelului pârâtei fac referire exclusiv la incidența clauzei penale prevăzute de art. 9 din contractul nr. x din 15.02.2019, instanța de apel reținând că reclamanta a făcut dovada împrejurării că această obligație contractuală nu a fost respectată, în condițiile art. 329 din C. proc. civ., prin prezumția care rezultă din faptul că pârâta a încheiat, în perioada de activitate a contractului nr. x 15.02.2019, contracte având ca obiect prestarea de servicii de monitorizare și intervenție, în mod direct, cu 39 dintre clienții intimatei, care reziliaseră în prealabil contractele pe care le aveau cu aceasta din urmă.

De asemenea, s-a mai reținut că pârâta a încercat răsturnarea acestei prezumții, depunând la dosar declarații date de către reprezentanții acestor clienți în care se arată că rezilierea contractelor cu A. S.R.L. s-a produs, de fapt, la inițiativa acesteia din urmă, pe fondul restrângerii activității.

Referitor la aceste înscrisuri depuse de pârâtă în combaterea susținerilor reclamantei privind deturnarea clientelei, instanța de apel le-a înlăturat considerându-le fără valoare probatorie.

Instanța de apel a mai reținut și faptul că, întrucât intimata nu a fost în măsură să facă dovada negocierilor directe purtate fără știrea sa între pârâtă și clienții săi, faptul că o mare parte dintre clienții reclamantei au reziliat în același timp contractele pe care le aveau cu A. S.R.L. și au încheiat în mod direct contracte de aceeași natură cu subcontractorul B. S.R.L. este suficient pentru a face dovada împrejurării că acești clienți au fost ofertați în mod direct de către apelanta-pârâtă.

Înalta Curte reține ca fiind fondată această critică deoarece analiza efectuată de instanța de apel în aceste coordonate este incompletă, fiind realizată cu neobservarea ansamblului probator, respectiv a contractului nr. x/22.05.2019 invocată de recurenta-pârâtă în susținerea apărărilor sale față de acuzațiile reclamantei privind realizarea faptelor de deturnare a clientelei acesteia. Au fost lăsate, astfel, neanalizate argumentele esențiale prin care pârâta infirmă existența faptei ilicite precum și încălcarea obligației prevăzute de art. 9 din contractul nr. x 15.02.2019, în baza căreia reclamanta pretinde despăgubiri.

În raport de aceste constatări, se impune lămurirea raportului juridic dedus judecății prin analizarea cadrului contractual în care părțile și-au asumat drepturi și obligații, pentru a se stabili dacă a existat fapta ilicită și dacă aceasta a cauzat reclamantei paguba de natura și întinderea celei pretinse prin cererea de chemare în judecată.

În rejudecarea cauzei, instanța de apel va putea administra orice probă necesară pentru lămurirea situației de fapt, inclusiv proba cu prezumții, cu respectarea însă a rigorilor impuse de art. 329 C. proc. civ. și va avea în vedere că, potrivit art. 249 C. proc. civ., sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat).

Având în vedere viciile de nelegalitate evidențiate care impun concluzia înfrângerii exigențelor care rezultă din prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte reține incidența acestora cu privire la nemotivarea deciziei, vicii care atrag casarea deciziei atacate.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea celorlalte critici dezvoltate de către recurenta-pârâtă în susținerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Față de rațiunile înfățișate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 222/A din 07 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 222/A din 07 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2022.